ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2700/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, reclamanta S.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea

Națională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilități Publice anularea

parțială a Ordinului nr. 88 din 20 martie 2007, în sensul înlăturării dispozițiilor

art. 255 alin. (2) teza I și a II-a.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a susținut că a solicitat în cadrul unei acțiuni înregistrate pe rolul

Tribunalului București sub nr. 26404/3/2008, obligarea societății A.N. să o racordeze

la sistemul public de canalizare și să desființeze sistemul de canalizare ce străbate

proprietatea sa, sau să o despăgubească pentru prejudiciile care decurg din existența

respectivului canal, însă i-au fost opuse dispozițiile Ordinului nr. 88/2007, cu

motivarea că există un drept de servitute cu titlu gratuit pentru sistemul de canalizare

ce traversează proprietatea reclamantei.

În opinia reclamantei,

dispozițiile art. 255 alin (2) din Ordinul 88 din 20 martie 2007, prin care se reglementează

un astfel de drept de servitute cu titlu gratuit este nelegal, întrucât se încalcă

dispozițiile art. 44 din Constituția României și art. 480 C. civ. și i se aduce

atingere dreptului său de proprietate. Normele constituționale permit efectuarea

de lucrări de interes general doar după o prealabilă despăgubire, astfel că se încalcă

dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1, adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

A mai arătat reclamanta

că actul atacat contravine și dispozițiilor art. 36 alin (2) din Legea nr. 51/2006

care reglementează obligațiile operatorului de utilități publice.

Prin sentința nr. 1684

din 13 aprilie 2010, Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și

fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.M.; a anulat dispozițiile

art. 225 alin. (2) teza a II-a din Ordinul Autorității Naționale de

Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilități Publice nr. 88 din 20 martie

2007; a respins cererea pentru teza I a ordinului și a obligat pârâta la 300 RON

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța o asemenea

soluție, prima instanță a reținut că dispozițiile legale contestate au următorul

conținut:

„Dreptul de servitute

se exercită pe toată durata existenței sistemelor de alimentare cu apă și de canalizare,pentru

executarea lucrărilor necesare întreținerii și exploatării sistemelor respective.

Exercitarea dreptului

de servitute asupra proprietăților afectate de sistemul de alimentare cu apă și

de canalizare se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenței acestuia."

Analizând conținutul acestor

dispoziții legale, prima instanță a ajuns la concluzia că instituirea unui drept

de servitute poate fi justificată din perspectiva interesului public, însă caracterul

gratuit al acestui drept contravine dispozițiilor art. 44 din Constituția României

și încalcă principiul proporționalității impus de art. 1 din Protocolul nr. 1 la

CEDO, care interzic ca o persoană să fie lipsită de proprietatea sa fără plata unei

drepte despăgubiri.

În același sens au fost

considerate dispozițiile art. 36 alin. (2) din Legea nr. 51/2006 care impun ca pentru

restricțiile impuse de operatorii de utilități publice să se plătească despăgubiri.

Împotriva acestei sentințe

a formulat recurs Autoritatea Națională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare

susținând că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică, pentru următoarele

motive, respectiv argumente:

- instanța de fond a reținut

greșit obiectul acțiunii ca fiind alin. (2) teza a II-a din art. 225 al Ordinului

Autorității Naționale de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilități

Publice nr. 88/2007, anulând greșit această parte a ordinului când, în realitate,

dispozițiile contestate de reclamantă se află la alin. (1) al art. contestat;

- textul a cărui nelegalitate

a invocat-o reclamanta este în conformitate cu art. 26 alin. (2) din Legea nr. 241/2006,

instanța de fond stabilind în mod greșit nelegalitatea acestuia,

Analizând actele și lucrările

dosarului de fond, precum și motivul de recurs invocate, ce se încadrează, din punct

de vedere procedural în prevederile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte

constată că recursul este întemeiat, pentru următoarele considerente:

Textul art. 225 al Ordinului

nr. 88/2007 (actul a cărui nelegalitate se invocă) are următorul conținut:

(1)

Pe toată durata existenței sistemelor de alimentare cu apă și de canalizare, pentru

executarea lucrărilor necesare întreținerii și exploatării sistemelor respective,

operatorul are drept de servitute asupra proprietăților afectate de sistemul de

alimentare cu apă și de canalizare, realizându-se cu titlu gratuit pe toată durata

existenței acestuia.

(2)

Dacă cu ocazia intervențiilor pentru retehnologizări, reparații, revizii, avarii

se produc pagube proprietarilor din vecinătatea sistemelor de alimentare cu apă

și de canalizare, operatorii au obligația să le plătească acestora despăgubiri,

în condițiile legii. Proprietarul terenului afectat de exercitarea dreptului de

servitute va fi despăgubit pentru prejudiciile cauzate. Cuantumul despăgubirii se

stabilește prin acordul părților sau, în cazul în care părțile nu se înțeleg, prin

hotărâre judecătorească.

(3)

Operatorii au obligația să țină evidențe distincte pentru fiecare activitate, având

contabilitate separată pentru fiecare tip de serviciu și/sau localitate de operare

în parte.

În cuprinsul acțiunii

reclamanta a precizat că textul a cărui nelegalitate o invocă este următorul: „Dreptul

de servitute se exercită pe toată durata existenței sistemul de alimentare cu apă

și de canalizare, pentru executarea lucrărilor necesare întreținerii și exploatării

sistemelor respective.

Exercitarea dreptului

de servitute asupra proprietăților afectate de sistemul alimentare cu apă și de

canalizare se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existentei acestuia".

În realitate, acest text se află la alin. (1) al art. 225 menționat.

În mod greșit instanța

de fond, prin dispozitivul hotărârii , a constatat nelegalitatea alin. (2) al

art. 225 din Ordin, deși în considerente a motivat nelegalitatea alin. (1) al

art. menționat , pronunțându-se astfel asupra unui lucru care nu s-a cerut.

Totodată, această confuzie

privind obiectul acțiunii a împiedicat-o pe pârâtă să-și formuleze apărările în

raport de conținutul textului a cărui nelegalitate s-a invocat, astfel că nu se

poate reține că instanța s-a pronunțat asupra obiectului excepției , în urma unei

dezbateri contradictorii.

Pentru considerentele

menționate, cu referire la art. 312 alin. (1) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte

va admite recursul, casând sentința atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare,

în vederea pronunțării asupra obiectului excepției de nelegalitate, respectiv

art. 225 alin. (1) din Ordinul Președintelui Autorității Naționale de Reglementare

pentru Serviciile Comunitare nr. 88/2007.

Cu ocazia rejudecării,

instanța va analiza și celelalte susțineri făcute de recurentă în cadrul motivelor

de recurs și care vizează aspectele de nelegalitate a actului administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de Autoritatea Națională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilități

Publice împotriva sentinței nr. 1648 din 13 aprilie 2010 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre

rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 mai 2011.