ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1126/2014

Ședința publică de la 20 martie 2014 Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 17556 din 20 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI a civilă, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta Fundația G. în contradictoriu cu pârâta SC A.N. SA și, în consecință, pârâta a fost obligată la furnizarea serviciului public de canalizare, inclusiv prin racordarea la rețeaua publică de canalizare a imobilului situat în București, Șos. Străulești sector 1 în conformitate cu prevederile Contractului de abonament CI13213-1 din 07 martie 2007, iar în caz de neexecutare, autorizarea reclamantei spre a aduce la îndeplinire această obligație, pe cheltuiala pârâtei.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele: Prin Contractul de abonament CI 13213_l din 07 martie 2007 încheiat cu reclamanta, pârâta A.N. și-a asumat în mod expres obligația de a asigura serviciul public de canalizare aferent imobilului în cauză. Astfel, tribunalul a constatat ca prin semnarea acestui contract, parata A.N. și-a asumat în mod ferm obligația contractuală de a asigura furnizarea serviciului respectiv, această obligație impunând, racordarea/branșarea la rețeaua publică de canalizare, în lipsa unui asemenea branșament asigurarea serviciului de canalizare fiind imposibilă. Având în vedere ca un contract specific de furnizare de utilități se încheie doar la solicitarea beneficiarului/consumatorului, tribunalul a reținut că pârâta A.N.

a comunicat acordul său privind încheierea contractului. Mai mult, tribunalul a observat ca acest contract a fost prelungit în anul 2007, prin modificarea doar a titularului, în persoana reclamantei, în calitate de locatar al imobilului, respectiv persoana care suportă cheltuielile privind utilitățile aferente acestui imobil. Astfel, raportat strict la obligația paratei A.N. de a asigura furnizarea serviciului de canalizare față de imobilul situat în Șos. Străulești, tribunalul a constatat ca aceasta a fost asumată încă din anul 2004, față de proprietarul imobilului și reconfirmată față de reclamanta în anul 2007, referința contractuală, respectiv păstrarea aceluiași număr de contract, cu indicativul „1” fiind o dovada a acestui fapt.

Tribunalul a apreciat ca, în aceste condiții, consimțământul A.N. cu privire la asigurarea serviciului de canalizare, prin intermediul racordării/branșamentului la rețeaua publică de canalizare a fost expres și efectiv exprimat, neputând fi reținute apărările pârâtei. Având în vedere că de la momentul încheierii Contractului de abonament din anul 2004 și până în prezent, pârâta A.N. nu și-a îndeplinit această obligație, instanța a admis cererea astfel cum a fost formulată și a o bligat pârâta la furnizarea serviciului public de canalizare inclusiv prin racordarea la rețeaua publică de canalizare a imobilului situat în București, Sos. Străulești, sector 1, în conformitate cu prevederile Contractului de abonament CI 13213_l din 07 martie 2007, iar în caz de neexecutare, la autorizarea reclamantei spre a aduce la îndeplinire această obligație, pe cheltuiala pârâtei.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 10.724,26 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat. SC A.N. SA a declarat apel împotriva acestei sentințe solicitând schimbarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamantă. Analizând sentința atacată prin prisma criticilor invocate, Curtea de apel a reținut următoarele: Prima instanță a pronunțat hotărârea în urma interpretării eronate a prevederilor contractului de abonament încheiat între cele două părți. Astfel, prin contractul de abonament nr. C113213 din 02 iunie 2004 încheiat între T.I.M., în calitate de proprietar și A.N. în calitate de furnizor de servicii, aceasta din urmă s-a obligat să furnizeze proprietarului imobilului, serviciul public de alimentare cu apă și a serviciului public de canalizare.

În urma schimbării titularului de contract, acesta a fost preluat în aceleași condiții de către reclamanta Fundația G. căreia i s-a facturat serviciul de furnizare de apă potabilă precum și serviciul de canalizare. În mod eronat a stabilit instanța de fond că în zona în care se află situat imobilul reclamantei există o rețea publică de canalizare și că prin urmare, pârâta ar putea realiza racordul de canalizare. În mod evident, contractul de furnizare a serviciului public de alimentare cu apă și a serviciului public de canalizare este un contract de adeziune. Imobilul aparținând reclamantei este racordat la o rețea de canalizare privată, SC H.R., și nu la o rețea publică concesionată către A.N.

SA. Prin contractul de abonament încheiat cu reclamanta Fundația G. pârâta A.N. nu și-a asumat obligația de a executa lucrări de extindere a rețelei de canalizare, de executare a unei stații de pompare ape uzate și a unei stații de preepurare ape pluviale. Apelanta s-a obligat doar la furnizarea unor servicii, de apă și canalizare în ipoteza în care în zonă există sistem public de apă și canalizare. Din probele dosarului rezultă că reclamanta, în calitate de proprietar al imobilului din Străulești sector 1 beneficiază de serviciul de canalizare privată oferit de SC H.R., motiv pentru care începând cu luna august 2011, pârâta A.N.

nu a mai facturat serviciul de canalizare și a restituit integral suma de 6807,07 lei, reprezentând contravaloarea facturilor emise pentru serviciile de canalizare din perioada anterioară, mai 2008 - aprilie 2011. Rețeaua privată de canalizare existentă în zona în care este situat imobilul ce aparține reclamantei este amplasată pe domeniul public și nu pe domeniul privat astfel încât, la momentul încheierii contractului nu s-a cunoscut apartenența rețelei de canalizare ceea ce a determinat facturarea serviciilor de canalizare până în luna aprilie 2011. Având în vedere împrejurarea că în zona de amplasare a imobilului nu există o rețea publică de canalizare la care ar putea fi realizat un simplu racord de canalizare, iar pârâta, în mod evident nu s-a obligat să execute o astfel de rețea, ci doar să furnizeze servicii de apă și canalizare desigur în condițiile în care există în zonă un sistem public de apă și canalizare, Curtea a constatat că în mod eronat a dispus instanța obligarea pârâtei să realizeze racordarea imobilului reclamantei la rețeaua publică de canalizare care nu există în acea zonă.

În concluzie, reținând ca fiind întemeiate criticile apelantei, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 142 din 25 aprilie 2013, a admis apelul declarat de apelanta SC A.N. București SA, a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că, a respins cererea, ca neîntemeiată. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în cadrul termenului legal reclamanta Fundația G., prin care a solicitat admiterea recursului, cu consecința modificării în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului declarat de pârâtă, cu consecința menținerii ca legale a sentinței apelate. I. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1. Recurenta a susținut nelegalitatea deciziei recurate prin raportare la legislația aplicabilă, care stabilește obligația pârâtei de a cunoaște întinderea rețelei de canalizare administrate și a posibilității furnizării efective a serviciului de canalizare de către utilizatori.

Recurenta invocă dispozițiile art. 36 alin. (2), art. 41 alin. (2), art. 25 alin. (2), art. 26 alin. (1) din Legea nr. 51/2006, în susținerea obligațiilor care revin pârâtei, respectiv de a respecta prevederile contractuale asumate, de a permite utilizatorilor să utilizeze serviciile publice, de a cunoaște regimul juridic al sistemului de alimentare cu apă potabilă și canalizare, de a inventaria distinct bunurile proprietate publică. De asemenea, invocă reglementările existente la nivelul legislației secundare aplicabile și anume Regulamentul de organizare și funcționare a serviciilor publice de alimentare cu apă și de canalizare din municipiul București, anexă la H.C.G.M.B.

nr. 157/2005, respectiv art. 17 alin. (6) și art. 25 alin. (4) din Regulament, care obligă la ținerea la zi a documentației complete a sistemului de alimentare cu apă în scopul informării utilizatorilor potențial cu privire la condițiile generale de branșare și/sau racordare și costurile proprii, estimative ale proiectării și execuției unui branșament și/sau racord. Esențial este, arată recurenta că A.N. a cunoscut regimul juridic al rețelei de canalizare, astfel cum rezultă din răspunsurile la interogatoriu. De asemenea, a rezultat că pârâta avea cunoștință în ce constau obligațiile sale legale, dar le-a ignorat. În consecință, susține recurenta cauza erorii este încălcarea dispozițiilor legale cu privire la regimul juridic aplicabil rețelei de canalizare aferente Sos.

Străulești. 2. Obligațiile asumate de pârâtă, care derivă din furnizarea serviciului public de canalizare decurg din dispozițiile art. 3 pct. 32 din Regulament care evidențiază în ce constau acestea, precum și din Ordinul A.N.R.S.C. nr. 88/2007. Recurenta arată că, în calitatea sa de operator, A.N. avea obligația de a cunoaște în ce măsură poate să furnizeze serviciul public de canalizare, respectiv să cunoască întinderea obligației asumate. Această cunoaștere rezultă din răspunsurile nr. 1 și 19 la interogatoriu, iar calitatea de profesionist a pârâtei exclude necunoașterea dispozițiilor legale aplicabile și a obligațiilor care îi incumbă. Eroarea în care s-a aflat pârâta, echivalează cu încălcarea legii, respectiv eroarea de drept care a fost validată de o instanță.

II. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a fost invocat și în sprijinul criticii privind îndeplinirea condițiilor legale privind obligarea pârâtei la executarea în natură a obligației. III. S-a susținut nelegalitatea deciziei recurate și în raport de motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., invocându-se două critici. A. În legislația internă și comunitară nu există o clauză de rezervă, în favoarea furnizorului unui serviciu public, pentru a se prevala de neexecutarea obligației sale. Instanța de apel, arată recurenta, a interpretat greșit clauza care prevede obligația pentru pârâtă de a furniza serviciul de canalizare, aceasta neputând fi interpretată în sensul în care suprimă toate obligațiile asumate de pârâtă.

Culpa în care s-a aflat pârâtă este demonstrată de încasarea contravalorii acestui serviciu de canalizare, pe perioada a 7 ani. B. Instanța de apel dând eficiență clauzei de rezervă, a modificat raportul obligațional asumat de părți. IV. Conchizând, recurenta arată că pârâta și-a asumat expres obligația de a asigura serviciul public de canalizare, cu alte cuvinte și-a asumat obligația de a furniza, de a racorda/branșa la rețeaua publică de canalizare, în cauză nefiind incidentă nici o cauză exoneratoare de răspundere. În combaterea cererii de recurs, intimata SC A.N. București SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținând legalitatea și temeinicia deciziei atacate.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată prin prisma motivelor invocate, constată că recursul declarat de recurenta reclamantă Fundația G. este nefondat, pentru considerentele ce urmează: Din situația de fapt, astfel cum a fost reținută de către instanțele de fond, rezultă că prin contractul de abonament nr. C113213 încheiat între pârâta A.N. și T.I.M., la data de 2 iunie 2004, pârâta s-a obligat să furnizeze proprietarului imobilului serviciul public de alimentare cu apă și a serviciului public de canalizare. Titularul de contract a fost schimbat prin contractul de abonament CI13213_1 la data de 7 martie 2007. I . Prin motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenta a invocat nelegalitatea deciziei recurate, în raport de obligația pârâtei care rezultă din legislația aplicabilă de a cunoaște întinderea rețelei de canalizare și a arătat că eroarea în care s-a aflat pârâta cu privire la regimul juridic al rețelei de canalizare, se datorează nedepunerii diligențelor necesare pentru respectarea dispozițiilor legale evocate de recurentă. În esență, rezumând criticile formulate la lit. A, pct. 1 și 2, se constată că recurenta solicită formularea unui răspuns cu privire la validarea erorii de drept în care s-a aflat pârâta A.N., care a încălcat repetat legea. Obligația asumată de către pârâta A.N. București prin contractul de abonament, astfel cum a fost preluat de către reclamantă în anul 2007, a fost de a furniza proprietarului imobilului serviciul public de alimentare cu apă și serviciul public de canalizare.

Pârâta a facturat reclamantei servicii de canalizare până în luna aprilie 2011 și a restituit integral contravaloarea facturilor emise pentru serviciile de canalizare pentru perioada mai 2008 – aprilie 2011, când a notificat proprietarului că începând cu luna august 2011, în baza contractului de abonament urmează a factura numai serviciul de apă, întrucât pârâta nu deține rețea de canalizare în zona respectivă. Deși contractul de abonament cuprinde o clauză referitoare la furnizarea serviciului de canalizare, aceasta este inoperantă întrucât în zona respectivă nu există o rețea publică de canalizare la care să se execute un branșament: Astfel, art. 970 C. civ., consacră executarea cu bună credință a obligațiilor asumate, determinând părțile să își execute cu fidelitate obligațiile, indiferent de dificultățile care ar putea să se ivească pe parcursul executării contractului.

În situația în care se pune problema aplicării dispozițiilor art. 1073 C. civ., instanța de judecată va analiza în concret, dacă un eveniment invocat de debitor îl exonerează sau nu de răspundere.

Deși în speța de față, inexistența unei rețele publice de canalizare nu reprezintă o situație care poate fi încadrată în dispozițiile art. 1082 C. civ., respectiv un caz fortuit sau de forță majoră, întrucât posibilitatea de a fi prevăzută exista la momentul încheierii contractului, astfel cum a susținut și recurenta prin dispozițiile legale evocate, potrivit art. 970 alin. (2) C. civ., convențiile obligă,, nu numai la ceea ce este expres prevăzut într-însele, dar și la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației după natura sa ” În cauza de față, contractul de abonament a dat naștere unei situații care a pus-o pe pârâtă în imposibilitatea de a-și executa una dintre obligațiile luate, și anume aceea de a furniza serviciul de canalizare, precum și imposibilitatea de racordare a recurentei la rețeaua publică de canalizare, care nu există în zonă, în lipsa unei extinderi a rețelei publice.

Analiza acestui criteriu obiectiv care îl exonerează pe debitor, în speță pârâta de răspundere, trebuie să se pornească de la necesitatea ca părțile să aibă o conduită bazată pe bună credință, având în vedere și natura contractului de abonament, care este unul de adeziune. Din acest punct de vedere, obligația de a furnizarea serviciul de canalizare, trebuie privită tot cu luarea în considerare a naturii standardizate a operațiunii și cu interpretarea că pârâta s-a obligat la furnizarea acestor servicii, acolo unde există sistem public de apă și canalizare. Ori, recurenta beneficiază de serviciul de canalizare oferit de SC H.R., serviciu de canalizare privat, amplasat de domeniul public.

În raport de aceste considerente, deși argumentele enumerate de către recurentă, care instituie în sarcina pârâtei obligația de a cunoaște întinderea rețelei de canalizare și regimul juridic al acesteia sunt corecte, dovadă fiind și poziția pârâtei, astfel cum a fost exprimată prin răspunsurile la interogatoriu, clauza în discuție nu poate produce efectul solicitat de recurentă, în sensul racordării la rețeaua publică de canalizare a imobilului. În ceea ce privește criticile recurentei prezentate la punctul II B, în sprijinul existenței posibilității din partea pârâtei, de a-și executa în natură obligația, Înalta Curte trimite la argumentele anterior arătate.

De altfel, nu trebuie ignorat nici faptul că între părți s-a încheiat un contract de furnizare a serviciului de canalizare în condițiile în care exista deja un racord de canalizare executat, nefiind nici invederat intimatei și nici verificată existența în zonă a unui sistem public de canalizare, respectiv a faptului că între sistemul public de canalizare și racordul de canalizare al recurentei se interpune o rețea de canalizare privată. III. A. Nici criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi primite. Recurenta susține, în esență, că instanța de apel a interpretat clauza privind furnizarea serviciului de canalizare, ca fiind una de rezervă, nescrisă, care condiționează executarea obligației de existența în zonă a unei rețele de canalizare, care suprimă toate obligațiile asumate de pârâtă prin contract.

Interpretarea dată de recurentă clauzei în litigiu ca fiind una de rezervă este străină pricinii de față. Astfel, noțiunea de clauză de rezervă este cunoscută în materia proprietății și a dreptului muncii, însă în cadrul contractului de adeziune de față nu este incidentă. Prin aplicarea regulilor de interpretare prevăzute de art. 977 și 982 C. civ., potrivit cărora „Interpretarea contractelor se face după intenția comuna a părților contractante, dar nu după sensul literal al termenilor” și „Toate clauzele convenției se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezulta din actul întreg”, instanța de apel a dat eficiență voinței reale a părților, astfel cum s-a demonstrat.

Prin criticile formulate, recurenta nu a făcut dovada că părțile au inclus în contractul de abonament clauze limitative de răspundere. B. Dintr-un alt punct de vedere recurenta a susținut modificarea raportului obligațional dintre părți prin reținerea incidenței așa zisei clauze de rezervă. Critica nu subzistă. Premisa de la care pleacă recurenta privind existența unei clauze de rezervă care lipsește de conținut obligațiile asumate de recurentă nu a fost demonstrată. Problema sumelor încasate de pârâtă în temeiul serviciului pe care în realitate nu l-a prestat, precum și a ipotezei inducerii în eroare a recurentei, care nu ar fi contractat imobilul în lipsa acestui serviciu, au alt temei juridic, în cauza de față instanța de judecată nefiind investită cu soluționarea acestor petite.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul ca nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamanta Fundația G. împotriva deciziei civile nr. 142 din 25 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 martie 2014.