ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1126/2014
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1126/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Ședința publică de la 20 martie 2014
Asupra recursului de
față:
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.
17556 din 20 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI a civilă,
s-a admis acțiunea formulată de reclamanta Fundația G. în contradictoriu cu
pârâta SC A.N. SA și, în consecință, pârâta a fost obligată la furnizarea serviciului
public de canalizare, inclusiv prin racordarea la rețeaua publică de canalizare
a imobilului situat în București, Șos. Străulești sector 1 în conformitate cu
prevederile Contractului de abonament CI13213-1 din 07 martie 2007, iar în caz
de neexecutare, autorizarea reclamantei spre a aduce la îndeplinire această
obligație, pe cheltuiala pârâtei.
Pentru a pronunța
această sentință, tribunalul a reținut următoarele:
Prin
Contractul
de
abonament CI 13213_l
din 07 martie 2007
încheiat
cu reclamanta, pârâta
A.N. și-a asumat în mod expres obligația de a asigura serviciul public de
canalizare aferent imobilului în cauză.
Astfel, tribunalul a
constatat ca prin semnarea acestui contract, parata A.N. și-a asumat în mod
ferm obligația contractuală de a asigura furnizarea serviciului respectiv,
această obligație impunând, racordarea/branșarea la rețeaua publică de
canalizare, în lipsa unui asemenea branșament asigurarea serviciului de
canalizare fiind imposibilă.
Având în vedere ca un
contract specific de furnizare de utilități se încheie doar la solicitarea
beneficiarului/consumatorului, tribunalul a reținut că pârâta A.N. a comunicat
acordul său privind încheierea contractului.
Mai mult, tribunalul
a observat ca acest contract a fost prelungit în anul 2007, prin modificarea
doar a titularului, în persoana reclamantei, în calitate de locatar al
imobilului, respectiv persoana care suportă cheltuielile privind utilitățile
aferente acestui imobil.
Astfel, raportat
strict la obligația paratei A.N. de a asigura furnizarea serviciului de
canalizare față de imobilul situat în Șos. Străulești, tribunalul a constatat
ca aceasta a fost asumată încă din anul 2004, față de proprietarul imobilului
și reconfirmată față de reclamanta în anul 2007, referința contractuală, respectiv
păstrarea aceluiași număr de contract, cu indicativul „1” fiind o dovada a
acestui fapt.
Tribunalul a apreciat
ca, în aceste condiții, consimțământul A.N. cu privire la asigurarea
serviciului de canalizare, prin intermediul racordării/branșamentului la rețeaua
publică de canalizare a fost expres și efectiv exprimat, neputând fi reținute
apărările pârâtei.
Având
în vedere că de la
momentul încheierii Contractului de abonament din anul 2004 și până în prezent,
pârâta A.N. nu și-a îndeplinit această obligație, instanța a admis cererea
astfel cum a fost formulată și a o
bligat
pârâta la furnizarea serviciului public de
canalizare inclusiv prin racordarea la rețeaua publică de canalizare a
imobilului situat în București, Sos. Străulești, sector 1, în conformitate cu
prevederile Contractului de abonament CI 13213_l din 07 martie 2007, iar în caz
de neexecutare, la autorizarea reclamantei spre a aduce la îndeplinire această
obligație, pe cheltuiala pârâtei.
În
temeiul art. 274 C.
proc. civ., pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de
10.724,26 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.
SC A.N. SA a declarat
apel împotriva acestei sentințe solicitând schimbarea hotărârii atacate, în
sensul respingerii acțiunii formulate de reclamantă.
Analizând sentința
atacată prin prisma criticilor invocate, Curtea de apel a reținut următoarele:
Prima instanță a
pronunțat hotărârea în urma interpretării eronate a prevederilor contractului
de abonament încheiat între cele două părți.
Astfel, prin contractul
de abonament nr. C113213 din 02 iunie 2004 încheiat între T.I.M., în calitate
de proprietar și A.N. în calitate de furnizor de servicii, aceasta din urmă s-a
obligat să furnizeze proprietarului imobilului, serviciul public de alimentare
cu apă și a serviciului public de canalizare. În urma schimbării titularului de
contract, acesta a fost preluat în aceleași condiții de către reclamanta
Fundația G. căreia i s-a facturat serviciul de furnizare de apă potabilă precum
și serviciul de canalizare.
În mod eronat a
stabilit instanța de fond că în zona în care se află situat imobilul
reclamantei există o rețea publică de canalizare și că prin urmare, pârâta ar
putea realiza racordul de canalizare. În mod evident, contractul de furnizare a
serviciului public de alimentare cu apă și a serviciului public de canalizare
este un contract de adeziune.
Imobilul aparținând
reclamantei este racordat la o rețea de canalizare privată, SC H.R., și nu la o
rețea publică concesionată către A.N. SA.
Prin contractul de
abonament încheiat cu reclamanta Fundația G. pârâta A.N. nu și-a asumat
obligația de a executa lucrări de extindere a rețelei de canalizare, de
executare a unei stații de pompare ape uzate și a unei stații de preepurare ape
pluviale. Apelanta s-a obligat doar la furnizarea unor servicii, de apă și
canalizare în ipoteza în care în zonă există sistem public de apă și
canalizare.
Din probele dosarului
rezultă că reclamanta, în calitate de proprietar al imobilului din Străulești
sector 1 beneficiază de serviciul de canalizare privată oferit de SC H.R.,
motiv pentru care începând cu luna august 2011, pârâta A.N. nu a mai facturat
serviciul de canalizare și a restituit integral suma de 6807,07 lei,
reprezentând contravaloarea facturilor emise pentru serviciile de canalizare
din perioada anterioară, mai 2008 - aprilie 2011.
Rețeaua privată de
canalizare existentă în zona în care este situat imobilul ce aparține
reclamantei este amplasată pe domeniul public și nu pe domeniul privat astfel
încât, la momentul încheierii contractului nu s-a cunoscut apartenența rețelei
de canalizare ceea ce a determinat facturarea serviciilor de canalizare până în
luna aprilie 2011.
Având în vedere
împrejurarea că în zona de amplasare a imobilului nu există o rețea publică de
canalizare la care ar putea fi realizat un simplu racord de canalizare, iar
pârâta, în mod evident nu s-a obligat să execute o astfel de rețea, ci doar să
furnizeze servicii de apă și canalizare desigur în condițiile în care există în
zonă un sistem public de apă și canalizare, Curtea a constatat că în mod eronat
a dispus instanța obligarea pârâtei să realizeze racordarea imobilului
reclamantei la rețeaua publică de canalizare care nu există în acea zonă.
În concluzie,
reținând ca fiind întemeiate criticile apelantei, Curtea de Apel București, secția
a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 142 din 25 aprilie 2013, a admis apelul
declarat de apelanta SC A.N. București SA, a schimbat în tot sentința atacată,
în sensul că, a respins cererea, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei decizii
a declarat recurs, în cadrul termenului legal reclamanta Fundația G., prin care
a solicitat admiterea recursului, cu consecința modificării în tot a deciziei
recurate, în sensul respingerii apelului declarat de pârâtă, cu consecința
menținerii ca legale a sentinței apelate.
I. Motivul de
nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta a
susținut nelegalitatea deciziei recurate prin raportare la legislația
aplicabilă, care stabilește obligația pârâtei de a cunoaște întinderea rețelei
de canalizare administrate și a posibilității furnizării efective a serviciului
de canalizare de către utilizatori.
Recurenta invocă
dispozițiile art. 36 alin. (2), art. 41 alin. (2), art. 25 alin. (2), art. 26 alin.
(1) din Legea nr. 51/2006, în susținerea obligațiilor care revin pârâtei,
respectiv de a respecta prevederile contractuale asumate, de a permite
utilizatorilor să utilizeze serviciile publice, de a cunoaște regimul juridic
al sistemului de alimentare cu apă potabilă și canalizare, de a inventaria
distinct bunurile proprietate publică.
De asemenea, invocă
reglementările existente la nivelul legislației secundare aplicabile și anume
Regulamentul de organizare și funcționare a serviciilor publice de alimentare
cu apă și de canalizare din municipiul București, anexă la H.C.G.M.B. nr. 157/2005, respectiv art. 17 alin. (6) și art. 25 alin. (4) din Regulament,
care obligă la ținerea la zi a documentației complete a sistemului de
alimentare cu apă în scopul informării utilizatorilor potențial cu privire la
condițiile generale de branșare și/sau racordare și costurile proprii,
estimative ale proiectării și execuției unui branșament și/sau racord.
Esențial este, arată
recurenta că A.N. a cunoscut regimul juridic al rețelei de canalizare, astfel
cum rezultă din răspunsurile la interogatoriu. De asemenea, a rezultat că
pârâta avea cunoștință în ce constau obligațiile sale legale, dar le-a ignorat.
În consecință,
susține recurenta cauza erorii este încălcarea dispozițiilor legale cu privire
la regimul juridic aplicabil rețelei de canalizare aferente Sos. Străulești.
Obligațiile
asumate de pârâtă, care derivă din furnizarea serviciului public de canalizare
decurg din dispozițiile art. 3 pct. 32 din Regulament care evidențiază în ce
constau acestea, precum și din Ordinul A.N.R.S.C. nr. 88/2007. Recurenta arată
că, în calitatea sa de operator, A.N. avea obligația de a cunoaște în ce măsură
poate să furnizeze serviciul public de canalizare, respectiv să cunoască
întinderea obligației asumate.
Această cunoaștere
rezultă din răspunsurile nr. 1 și 19 la interogatoriu, iar calitatea de
profesionist a pârâtei exclude necunoașterea dispozițiilor legale aplicabile și
a obligațiilor care îi incumbă. Eroarea în care s-a aflat pârâta, echivalează
cu încălcarea legii, respectiv eroarea de drept care a fost validată de o
instanță.
II. Motivul de
nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a fost invocat și în
sprijinul criticii privind îndeplinirea condițiilor legale privind obligarea
pârâtei la executarea în natură a obligației.
III. S-a susținut
nelegalitatea deciziei recurate și în raport de motivul de recurs prevăzut de art.
304 pct. 8 C. proc. civ., invocându-se două critici.
A. În legislația internă
și comunitară nu există o clauză de rezervă, în favoarea furnizorului unui
serviciu public, pentru a se prevala de neexecutarea obligației sale.
Instanța de apel,
arată recurenta, a interpretat greșit clauza care prevede obligația pentru
pârâtă de a furniza serviciul de canalizare, aceasta neputând fi interpretată
în sensul în care suprimă toate obligațiile asumate de pârâtă.
Culpa în care s-a
aflat pârâtă este demonstrată de încasarea contravalorii acestui serviciu de
canalizare, pe perioada a 7 ani.
B. Instanța de apel
dând eficiență clauzei de rezervă, a modificat raportul obligațional asumat de
părți.
IV. Conchizând,
recurenta arată că pârâta și-a asumat expres obligația de a asigura serviciul
public de canalizare, cu alte cuvinte și-a asumat obligația de a furniza, de a
racorda/branșa la rețeaua publică de canalizare, în cauză nefiind incidentă
nici o cauză exoneratoare de răspundere.
În combaterea cererii
de recurs, intimata SC A.N. București SA a formulat întâmpinare, prin care a
solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținând legalitatea și
temeinicia deciziei atacate.
Înalta Curte,
verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată prin prisma
motivelor invocate, constată că recursul declarat de recurenta reclamantă Fundația
G. este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Din situația de fapt,
astfel cum a fost reținută de către instanțele de fond, rezultă că prin
contractul de abonament nr. C113213 încheiat între pârâta A.N. și T.I.M., la
data de 2 iunie 2004, pârâta s-a obligat să furnizeze proprietarului imobilului
serviciul public de alimentare cu apă și a serviciului public de canalizare.
Titularul de contract a fost schimbat prin contractul de abonament CI13213_1 la
data de 7 martie 2007.
I . Prin motivul
prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a invocat nelegalitatea
deciziei recurate, în raport de obligația pârâtei care rezultă din legislația
aplicabilă de a cunoaște întinderea rețelei de canalizare și a arătat că eroarea
în care s-a aflat pârâta cu privire la regimul juridic al rețelei de
canalizare, se datorează nedepunerii diligențelor necesare pentru respectarea
dispozițiilor legale evocate de recurentă.
În esență, rezumând
criticile formulate la lit. A, pct. 1 și 2, se constată că recurenta solicită
formularea unui răspuns cu privire la validarea erorii de drept în care s-a
aflat pârâta A.N., care a încălcat repetat legea.
Obligația asumată de
către pârâta A.N. București prin contractul de abonament, astfel cum a fost
preluat de către reclamantă în anul 2007, a fost de a furniza proprietarului imobilului serviciul public de alimentare cu apă și serviciul public de
canalizare. Pârâta a facturat reclamantei servicii de canalizare până în luna
aprilie 2011 și a restituit integral contravaloarea facturilor emise pentru
serviciile de canalizare pentru perioada mai 2008 – aprilie 2011, când a
notificat proprietarului că începând cu luna august 2011, în baza contractului
de abonament urmează a factura numai serviciul de apă, întrucât pârâta nu deține
rețea de canalizare în zona respectivă.
Deși contractul de
abonament cuprinde o clauză referitoare la furnizarea serviciului de
canalizare, aceasta este inoperantă întrucât în zona respectivă nu există o
rețea publică de canalizare la care să se execute un branșament:
Astfel, art. 970 C.
civ., consacră executarea cu bună credință a obligațiilor asumate, determinând
părțile să își execute cu fidelitate obligațiile, indiferent de dificultățile
care ar putea să se ivească pe parcursul executării contractului. În situația
în care se pune problema aplicării dispozițiilor art. 1073 C. civ., instanța de
judecată va analiza în concret, dacă un eveniment invocat de debitor îl
exonerează sau nu de răspundere.
Deși în speța de
față, inexistența unei rețele publice de canalizare nu reprezintă o situație
care poate fi încadrată în dispozițiile art. 1082 C. civ., respectiv un caz
fortuit sau de forță majoră, întrucât posibilitatea de a fi prevăzută exista la
momentul încheierii contractului, astfel cum a susținut și recurenta prin dispozițiile
legale evocate, potrivit art. 970 alin. (2) C. civ., convențiile obligă,, nu
numai la ceea ce este expres prevăzut într-însele, dar și la toate urmările ce
echitatea, obiceiul sau legea dă obligației după natura sa ”
În cauza de față,
contractul de abonament a dat naștere unei situații care a pus-o pe pârâtă în
imposibilitatea de a-și executa una dintre obligațiile luate, și anume aceea de
a furniza serviciul de canalizare, precum și imposibilitatea de racordare a
recurentei la rețeaua publică de canalizare, care nu există în zonă, în lipsa
unei extinderi a rețelei publice.
Analiza acestui
criteriu obiectiv care îl exonerează pe debitor, în speță pârâta de răspundere,
trebuie să se pornească de la necesitatea ca părțile să aibă o conduită bazată
pe bună credință, având în vedere și natura contractului de abonament, care
este unul de adeziune. Din acest punct de vedere, obligația de a furnizarea
serviciul de canalizare, trebuie privită tot cu luarea în considerare a naturii
standardizate a operațiunii și cu interpretarea că pârâta s-a obligat la
furnizarea acestor servicii, acolo unde există sistem public de apă și
canalizare.
Ori, recurenta
beneficiază de serviciul de canalizare oferit de SC H.R., serviciu de
canalizare privat, amplasat de domeniul public.
În raport de aceste
considerente, deși argumentele enumerate de către recurentă, care instituie în
sarcina pârâtei obligația de a cunoaște întinderea rețelei de canalizare și
regimul juridic al acesteia sunt corecte, dovadă fiind și poziția pârâtei,
astfel cum a fost exprimată prin răspunsurile la interogatoriu, clauza în
discuție nu poate produce efectul solicitat de recurentă, în sensul racordării
la rețeaua publică de canalizare a imobilului.
În ceea ce privește
criticile recurentei prezentate la punctul II B, în sprijinul existenței
posibilității din partea pârâtei, de a-și executa în natură obligația, Înalta
Curte trimite la argumentele anterior arătate.
De altfel, nu trebuie
ignorat nici faptul că între părți s-a încheiat un contract de furnizare a
serviciului de canalizare în condițiile în care exista deja un racord de
canalizare executat, nefiind nici invederat intimatei și nici verificată
existența în zonă a unui sistem public de canalizare, respectiv a faptului că
între sistemul public de canalizare și racordul de canalizare al recurentei se
interpune o rețea de canalizare privată.
III. A. Nici
criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C.
proc. civ., nu pot fi primite. Recurenta susține, în esență, că instanța de
apel a interpretat clauza privind furnizarea serviciului de canalizare, ca
fiind una de rezervă, nescrisă, care condiționează executarea obligației de
existența în zonă a unei rețele de canalizare, care suprimă toate obligațiile
asumate de pârâtă prin contract.
Interpretarea dată de
recurentă clauzei în litigiu ca fiind una de rezervă este străină pricinii de
față. Astfel, noțiunea de clauză de rezervă este cunoscută în materia
proprietății și a dreptului muncii, însă în cadrul contractului de adeziune de
față nu este incidentă.
Prin aplicarea
regulilor de interpretare prevăzute de art. 977 și 982 C. civ., potrivit cărora
„Interpretarea contractelor se face după intenția comuna a părților
contractante, dar nu după sensul literal al termenilor” și „Toate clauzele
convenției se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce
rezulta din actul întreg”, instanța de apel a dat eficiență voinței reale a
părților, astfel cum s-a demonstrat.
Prin criticile
formulate, recurenta nu a făcut dovada că părțile au inclus în contractul de
abonament clauze limitative de răspundere.
B. Dintr-un alt punct
de vedere recurenta a susținut modificarea raportului obligațional dintre părți
prin reținerea incidenței așa zisei clauze de rezervă.
Critica nu subzistă.
Premisa de la care pleacă recurenta privind existența unei clauze de rezervă
care lipsește de conținut obligațiile asumate de recurentă nu a fost
demonstrată.
Problema sumelor
încasate de pârâtă în temeiul serviciului pe care în realitate nu l-a prestat,
precum și a ipotezei inducerii în eroare a recurentei, care nu ar fi contractat
imobilul în lipsa acestui serviciu, au alt temei juridic, în cauza de față
instanța de judecată nefiind investită cu soluționarea acestor petite.
În raport de aceste
considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,
urmează a respinge recursul ca nefondat.
PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN
NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge,
ca nefundat, recursul declarat de reclamanta Fundația G. împotriva deciziei
civile nr. 142 din 25 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 20 martie 2014.