ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 483/2017

Decizia nr. 483/2017 Asupra recursurilor de față; Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București sub nr. x/300/2010 la data de 12 martie 2010, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pârâtele D. și SC E. SA, solicitând obligarea acestora la încheierea unui contract individual de consum apă pentru branșamentul ce deservește Corpul A de clădire, acordarea unui drept de acces în spațiul în care se află branșamentul și contorul de apă, obligarea pârâtei D. la repararea conductei de apă ce alimentează imobilul și la redeschiderea alimentării cu apă a imobilului, până la acordarea accesului în zona unde se află branșamentul de apă, obligarea pârâtei D. la plata facturilor emise de E. în perioada septembrie 2009 - noiembrie 2009, în cotă de 80%, ca diferență între consumul casnic și pierderile din rețea, obligarea aceleiași pârâte la plata sumei de 10.000 RON reprezentând daune morale pentru perioada 10 noiembrie 2009 - 20 ianuarie 2010 ca urmare a opririi alimentării cu apă și la plata de daune cominatorii de 200 RON/zi de la data înregistrării cererii și până la data reparării și redeschiderii alimentării cu apă; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamanții arată că sunt proprietarii corpului A al imobilului, iar pârâta D. pe a cărei proprietate se găsește branșamentul și contorul de citire a întrerupt furnizarea apei în repetate rânduri și nu a efectuat reparațiile necesare la conducta de alimentare, fapt ce a cauzat pierderi facturate de pârâta SC E. SA. Prin precizări ale cererii de chemare în judecată reclamanții au solicitat disjungerea petitului 1 pe care l-au precizat în sensul în care solicită obligarea pârâților la încheierea unui contract individual de consum de apă pentru corpul A, pe numele reclamanților. Referitor la petitul 3 au arătat că pârâta a reparat conducta și s-a solicitat suplimentarea daunelor cu suma de 18.000 RON pentru perioada până la repararea conductei.

Prin cerere reconvențională, pârâta D. a solicitat obligarea reclamanților la plata sumei de 3.966 RON reprezentând cota ce le revine acestora pentru consumul de apă, 40,57 RON contravaloarea reparației conductei, obligarea reclamanților să permită finalizarea branșamentului extern, și să desființeze sistemele de supraveghere video, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 11595 din 24 noiembrie 2010 a Judecătoriei Sector 2 București cauza a fost declinată în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă, care s-a pronunțat prin Sentința civilă nr. 3524 din 10 iulie 2014 în sensul admiterii cererii principale, obligării pârâtei SC E. SA la încheierea unui contract individual de consum pentru corpul A, pe numele reclamanților, obligării pârâtei D. la plata sumei de 2.590,99 RON contravaloare facturi apă pentru perioada septembrie - noiembrie 2009. Au fost respinse celelalte capete din cererea principală, excepția lipsei de interes, precum și acțiunea reconvențională, iar pârâții au fost obligați la plata sumei de 5.236 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele: Petitul prin care reclamanții au solicitat încheierea unui contrat individual de consum pentru corpul A pe numele lor este întemeiat potrivit art. 3 lit. i), art. 28 - 31 din Legea serviciului de alimentare cu apă și canalizare nr. 241/2006, reclamanții fiind proprietarii acestui corp de imobil, în condițiile în care pârâta D. nu s-a opus încheierii unui contrat individual. A fost respinsă solicitarea acordării unui drept de acces reclamanților în spațiul în care se află branșamentul și contorul de citire a consumului de apă din subsolul corpului A, care constituie proprietatea pârâtei, în temeiul art. 3 lit. i) din Legea nr. 241/2006 și art. 480, art. 481 C. civ., în condițiile în care reclamanții nu au pretins un drept de servitute conform art. 576 C. civ.

În baza Sentinței civile nr. 4803 din 29 aprilie 2010 a Judecătoriei Sector 2 București a fost reparată conducta de apă, astfel că această solicitare a rămas fără obiect, fiind în consecință respinsă și cererea privind daunele cominatorii. Verificând expertiza contabilă, pârâta D. a fost obligată la plata diferenței dintre consumul casnic și pierderile din rețea, reținându-se culpa pârâtei, care nu a remediat defecțiunea la timp, potrivit aceleiași Sentințe civile nr. 4803/2010, menținută prin Decizia civilă nr. 1633 R din 8 iulie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, considerente avute în vedere și la respingerea primului petit din cererea reconvențională. Cu privire la daunele morale, instanța a reținut că reclamanții nu au demonstrat dimensiunea suferințelor și întinderea prejudiciilor morale la care au fost supuși, cât și a echivalentului lor valoric, prin întreruperea alimentării cu apă.

În ceea ce privește cererea reconvențională vizând obligarea reclamanților să permită finalizarea branșamentului extern de apă, precum și desființarea sistemelor de supraveghere video, cererile au fost respinse conform art. 1169 C. civ. Prin Încheierea nr. 538 din 25 mai 2015 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă a fost respinsă cererea formulată de pârâta D. pentru lămurirea dispozitivului Sentinței civile nr. 3524 din 10 iulie 2014, cu motivarea că această procedură specială vizează situația în care dispozitivul unei hotărâri nu este suficient de clar, fapt ce poate crea dificultăți în procedura de executare silită, iar modificarea titlului executoriu, spre care tinde cererea petentei poate fi atinsă doar prin intermediul căilor de atac.

Prin Decizia civilă nr. 523 din 24 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă s-a respins apelul declarat de pârâta D. împotriva Încheierii nr. 538 din 25 mai 2015 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă. De asemenea au fost admise apelurile declarate de reclamanți, pârâta D. și pârâta SC E. SA împotriva Sentinței nr. 3524 din 10 iulie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, care a fost schimbată în parte. Astfel, s-au respins cererile privind obligarea la încheierea unui contract individual de consum de apă pe numele reclamanților și plata de către pârâtă a cotei de 80% din facturile aferente perioadei septembrie - noiembrie 2009, fiind admisă cererea privind obligarea pârâtei D. la plata daunelor morale de 10.000 RON în favoarea reclamanților.

Totodată, reclamanții au fost obligați la plata sumei de 40,67 RON reprezentând cota de 18,49% din contravaloarea reparației la țeava spartă, în favoarea pârâtei D., ca urmare a admiterii în parte a cererii reconvenționale, fiind respinse celelalte pretenții ale pârâtei. Pârâta D. a fost obligată la 584,70 RON cheltuieli de judecată efectuate de reclamanți în primă instanță, după compensare, și la 99,01 RON în apel, după compensare, iar reclamanții A., B. și C. au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată în favoarea pârâtei SC E. SA în sumă de 4,15 RON.

În considerentele deciziei s-au reținut următoarele: 1) Asupra apelului reclamanților, acestora li se cuvin daune morale pentru prejudiciul moral ce le-a fost cauzat prin faptă ilicită a pârâtei D., generată de întârzierea cu care a procedat la remedierea defecțiunilor apărute la conducta de alimentare cu apă și în sarcina căreia cădea obligația remedierii, în virtutea calității sale de proprietar al imobilului unde este situată conducta respectivă. În ceea ce privește dreptul de acces în spațiul în care se află branșamentul de apă și contorul de citire, solicitat de reclamanți, s-a reținut că nu există nicio dispoziție legală sau convențională care să prevadă obligația pârâtei de a permite accesul altor locatari ai imobilului în spațiul respectiv, în condițiile în care aceasta are calitatea de proprietar, în baza Dispoziției nr. 3649 din 16 decembrie 2004 emisă de Primarul General al Municipiului București.

Nu există nicio prevedere în Legea nr. 114/1996 care să sprijine susținerea reclamanților că spațiul respectiv ar fi trebuit să fie comun, și nici nu operează vreun drept de servitute legală. 2) Cu privire la apelul declarat de pârâta SC E. SA, acesta vizează soluția de obligare a sa la încheierea unui contract individual de consum pentru corpul A pe numele reclamanților, curtea a reținut că, atât din cererea de chemare în judecată cât și din întâmpinările depuse reiese că reclamanții au solicitat ca noul contract individual de consum apă să fie încheiat pentru branșamentul existent, astfel că, potrivit principiului disponibilității, prima instanță nu putea dispune obligarea pârâtei SC E. la încheierea contractului pentru noul branșament, nefiind formulată o astfel de cerere.

În al doilea rând, critica apelantei este întemeiată pe motiv că pe acel branșament există deja un Contract nr. 21374-1 din 17 iulie 2006 care are ca obiect furnizarea serviciului public de alimentare cu apă și a serviciului public de canalizare, conform art. 28 alin. (1) din Legea nr. 241/2006. Există o persoană care are calitatea de utilizator, respectiv pârâta D., astfel încât, în aceste condiții nu mai poate fi încheiat un contract individual cu obiect identic în parte, cu contractul existent. 3) Referitor la apelul pârâtei D. s-au reținut următoarele: Nu poate fi reținut motivul potrivit căruia prima instanță nu ar fi soluționat cauza pe fond.

Este întemeiat motivul de apel referitor la soluția pe primul capăt din acțiune cu privire la încheierea unui nou contract individual pe numele reclamanților, pentru considerentele reținute în analizarea apelului pârâtei SC E. Este întemeiată critica conform căreia, în mod greșit, prima instanță a obligat-o pe pârâta D. la plata sumei de 2.590,99 RON reprezentând contravaloare facturi apă aferentă perioadei septembrie - noiembrie 2009, reținându-se în esență că prima instanță nu trebuia să ia în calcul F.ANBXXX din 4 septembrie 2009 în sumă de 3.523,84 RON întrucât aceasta reprezenta o regularizare pentru perioada octombrie 2008 - august 2009, restul raționamentului având în vedere probele administrate în cauză, inclusiv expertiza tehnică.

S-au înlăturat criticile apelantei-pârâte conform cărora nu ar avea nicio culpă în legătură cu lipsa furnizării apei, reținându-se că obligațiile sale în calitate de utilizator, în baza contractului încheiat cu E., derivă din dispozițiile legislației speciale. În această calitate avea obligația de a efectua lucrările de reparații necesare instalațiilor situate pe proprietatea sa, iar inacțiunea sa pe o lungă durată de timp a fost sancționată cu obligarea la repararea prejudiciului în temeiul răspunderii civile delictuale. În ceea ce privește cererea reconvențională, singurul motiv de apel găsit întemeiat de către curtea de apel este cel referitor la cota de 18,49% din contravaloarea reparațiilor la țeava spartă, în sumă de 40,67 RON, aflată în coproprietate forțată, prin aceea că face parte din rețeaua interioară, potrivit art. 216 alin. (2) din Regulamentul cadru al Serviciului de alimentare cu apă și de canalizare, aprobat prin Ordinul nr. 88/2007 al ANRSC.

În privința cheltuielilor de judecată s-a făcut aplicarea art. 276 C. proc. civ. Împotriva deciziei pronunțate în apel au declarat recurs reclamanții A., B. și C. și pârâții D., F., G. și H. Este de menționat că reclamanții au formulat în etapa procesuală a recursului o cerere prin care au solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâți ai lui F., G. și H., în baza Contractelor de întreținere autentificate sub nr. 2513 din 29 septembrie 2016 și nr. 2785 din 27 octombrie 2016 la BNP I., în baza cărora pârâta D. le-a transmis dreptul de proprietate asupra terenurilor și construcțiilor. A. Prin cererea de recurs, reclamanții au solicitat modificarea în parte a deciziei. Criticile recurenților-reclamanți vizează următoarele: Cu privire la capetele 1 și 2 din cererea de chemare în judecată, consideră că, au fost în mod greșit respinse, prin admiterea motivelor de apel ale pârâtei D. cu privire la acestea.

În temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susțin că, instanța de apel, a încălcat dispozițiile legale și principiile de bază ale coproprietății forțate, în condițiile în care a apreciat că reclamanții nu au calitatea de coproprietari asupra instalațiilor de apă și canalizare, în pofida dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 230/2007, care definesc noțiunea de condominium, stabilind că instalațiile de apă și canalizare fac parte din părțile comune ale imobilului. O altă critică, întemeiată pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizează lipsa considerentelor instanței de apel cu privire la reducerea daunelor morale și materiale la suma de 10.000 RON. B.Recurenta-pârâtă D. și-a întemeiat recursul pe următoarele critici: 1. Interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, schimbarea înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, cu referire la Contractul nr. 21374-1 din 17 iulie 2006 încheiat între pârâtă și SC E. SA.

Din acest punct de vedere, recurenta susține că, din acest contract, împreună cu anexele sale, rezultă că s-a încheiat pentru noul branșament, iar nu pentru cel vechi, situat în subsolul corpului A de clădire, proprietatea sa. Se arată că, interpretarea corectă a contractului are consecințe în privința modului de soluționare a capătului din cererea reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamanților să permită finalizarea branșamentului extern, cu legăturile la instalația interioară. O altă interpretare, lipsește de efecte juridice contractul în cauză. O altă consecință a interpretării contractului se răsfrânge asupra capătului de cerere privind daunele morale, întrucât obligația sa era de a efectua reparațiile necesare instalațiilor aferente branșamentului ce făcea obiectul Contractului nr. 21374-1 din 17 iulie 2006, or, cișmeaua din curte nu face parte dintre acestea.

Prin urmare, recurenta arată că, în privința sa, lipsește fapta ilicită și vinovăția, precum și legătura de cauzalitate, atâta timp cât obligațiile sale existau doar în privința branșamentului și instalațiilor aferente contractului, care, așa cum a arătat, nu a fost încheiat pentru branșamentul vechi, din subsolul clădirii. Astfel, susține că se impunea admiterea primului capăt din cererea reconvențională, prin care reclamanții urmau să suporte pierderile de apă aferente cișmelei a cărei desființare a solicitat-o pârâta, pe motiv că nu face parte din contractul existent și nu corespunde tehnic noilor cerințe. Recurenta mai arată că, tot printr-o interpretare eronată a contractului, instanța de apel a reținut greșit în privința sa obligația de a furniza reclamanților, cu titlu gratuit, apă, deși, tot instanța a arătat că acest contract este unul individual.

2. Soluționarea greșită a capătului 1 din cererea reconvențională, prin aplicarea greșită a art. 1143 C. civ. privind compensarea și existența unei motivări contradictorii referitor la două facturi despre care se reține atât faptul că nu au fost achitate de reclamanți, cât și faptul că aceștia au achitat cota de 4/6 din consumul aferent facturilor respective. Deși nu a motivat expres, instanța ar fi aplicat o compensație nesolicitată între o sumă achitată în plus de reclamanți, aferentă consumului de până la 24 august 2009, și suma datorată în baza celor două facturi, din 23 octombrie 2009 și 15 ianuarie 2010. 3. În privința desființării camerelor video, recurenta susține că fațadele imobilului sunt părți ale proprietății comune, conform art. 44 alin. (1) din Normele metodologice ale Legii nr. 230/2007, astfel că, greșit s-a reținut că sunt amplasate pe proprietatea reclamanților, iar pe de altă parte, sistemul de supraveghere instalat încalcă art. 612 C. civ.

cu privire la servitutea de vedere, raportat la art. 480 C. civ. și, contrar celor reținute de instanța de apel, înregistrările captate reprezintă operațiuni de prelucrare a datelor cu caracter personal, ce intră sub incidența Legii nr. 677/2001, invocându-se totodată și interpretarea greșită a art. 27 alin. (5) din Legea nr. 333/2003, precum și incidența art. 226 C. pen. vizând infracțiunea de atingere adusă vieții private, fără drept, prin captarea sau înregistrarea de imagini. Prin întâmpinarea înregistrată la 27 iulie 2006, intimata Societatea E. SA a solicitat respingerea ambelor recursuri, apreciind că, instanța de apel, în mod corect a respins solicitarea având ca obiect obligarea sa la încheierea unui contract individual de consum pentru corpul A, pe numele reclamanților.

În apărare arată că, pentru imobilul în litigiu există deja încheiat un contract cu pârâta D. care, potrivit art. 31 și 28 din Legea nr. 241/2006 are calitatea de utilizator al branșamentului ce servește corpurile A și B ale imobilului, astfel că nu se poate încheia un nou contract individual cu obiect identic, fiindu-i imposibil să presteze același serviciu în baza a două contracte diferite. Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata D. a solicitat respingerea recursului reclamanților. În apărare susține că, amplasarea unui contor pe proprietatea sa nu se poate face decât cu acordul său, fiind aplicabile dispozițiile art. 109 alin. (2) din Ordinul nr. 88/2007, și că nu sunt fondate nici criticile referitoare la încălcarea coproprietății forțate.

și nici cele vizând cuantumul daunelor morale. Analizând cererile de recurs, prin prisma motivelor invocate, se vor reține următoarele: Prin Contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 2989 din 22 aprilie 1997, antecesorul reclamanților J. împreună cu reclamanta A. au cumpărat locuința în suprafață utilă de 64,23 mp situată în București, compusă din acces parter, casa scării, WC, bucătărie, 3 camere, vestibul, balcon, magazie cărămidă, magazie scândură. Odată cu apartamentul, care reprezintă o cotă de 18,49% din totalul imobilul situat în București, str.Teleajen, nr. 72, a fost cumpărată și o cotă de 49,94% din părțile de folosință comună ale imobilului și 57,65 mp teren situat sub construcție.

Prin Contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 3305 din 10 iulie 1997 numiții K. și L. au cumpărat locuința în suprafață utilă de 60,54 mp situată în București, compusă din hol, 2 camere, baie, bucătărie, vestibul, cămară, boxă (subsol). Odată cu apartamentul, care reprezintă o cotă de 19,02% din totalul imobilul situat în București, str.Teleajen, nr. 72, a fost cumpărată și o cotă de 19,02% din părțile de folosință comună ale imobilului și suprafața de 28,48 mp teren situat sun construcție.

În baza Dispoziției nr. 3649 din 16 decembrie 2004 emisă de Primarul General al Municipiului București au fost restituite în proprietatea pârâtei D., din imobilul situat în București, spațiul cu altă destinație situat la parterul Corpului A în suprafață de 25,00 mp, cu o cotă de teren aferent de 27,16 mp, apartamentul situat la parterul Corpului A cu o cotă de teren aferent de 23,98 mp, apartamentul situat în Corpul B cu cota de teren aferent și terenul liber de construcții curtea în suprafață de 302,35 mp. La imobilul situat la adresa mai sus menționată există un branșament vechi, situat în pivnița ce constituie proprietatea pârâtei D., care servește Corpurile A și B și unul nou în exterior, nelegat la instalațiile interioare.

Între pârâta Societatea E. SA în calitate de operator și pârâta D. în calitate de utilizator s-a încheiat Contractul nr. 21374-1 din 17 iulie 2006 de branșare/racordare și utilizare a serviciilor publice de alimentare cu apă și canalizare având ca obiect furnizarea serviciului public de alimentare cu apă și a serviciului public de canalizare pentru branșamentul din sector 2 București. În calitatea de utilizator, pârâta D. trebuia să îndeplinească obligațiile prevăzute de art. 229 din Regulamentul-cadru al serviciului de alimentare cu apă și de canalizare aprobat prin Ordinul nr. 88/2007 al ANRSC, respectiv să respecte clauzele contractului și să permită citirea contorului amplasat pe proprietate sa.

Totodată, conform art. 6.3 din Contractul nr. 21374-1/17 iulie 2006 și art. 9.4 din Ordinul nr. 90/2007 al ANRSC pentru aprobarea contractului de furnizare/prestare a serviciului de alimentare cu apă și canalizare, în cazul în care căminul de branșament și/sau contorul de apă se află pe proprietatea utilizatorului, acesta va asigura integritatea sistemelor de măsurare, va asigura accesul operatorului la contor pentru efectuarea citirilor, verificărilor, precum și pentru operațiile de întreținere și de intervenții. Prestarea acestor servicii mai sus menționate de către operator, în baza Contractului nr. 21374-1 din 17 iulie 2006 s-a realizat pentru branșamentul vechi, singurul în ființă și pentru care pârâta și-a asumat obligațiile prevăzute de reglementările speciale, conform celor mai sus reținute, inclusiv obligația contractuală de a nu obstrucționa utilizarea branșamentului de către ceilalți coproprietari.

Prin urmare, în mod corect, instanțele de fond au reținut că, potrivit art. 31 și 28 din Legea nr. 241/2006, între pârâta Societatea E. SA în calitate de operator și pârâta D. - utilizator s-a încheiat contractul pentru branșamentul existent și care servește Corpurile A și B al imobilului și nu pentru noul branșament cum susține recurenta-pârâtă prin criticile aduse prin memoriul de recurs, vizând interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, aceasta susținând, de altfel, pentru prima oară cu ocazia recursului faptul că, contractul în litigiu s-a încheiat pentru un alt branșament, devenind aplicabile din acest punct de vedere dispozițiile art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc.

civ. cu privire la limitele învestirii instanței. Din această perspectivă nu sunt fondate nici celelalte critici prin care se contestă de către recurentă îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale cu privire la fapta de a nu interveni într-un timp rezonabil la remedierea defecțiunilor ce au cauzat întreruperea alimentării cu apă și pentru care a fost obligată la daune morale. Îndatoririle recurentei sunt în legătură cu branșamentul și instalațiile vechi, astfel că din neîndeplinirea lor decurge obligația la repararea prejudiciului cauzat reclamanților. Contractul este într-adevăr, unul individual însă acesta prevede însă, printre altele, obligația pârâtei de a nu obstrucționa pe ceilalți coproprietari în dreptul lor de a beneficia de serviciile pentru care actul s-a încheiat și de aici, pârâta este obligată la daunele morale, nefiind vorba despre furnizarea gratuită a apei către un terț, așa cum greșit afirmă recurenta-pârâtă.

Aceasta, în calitate de proprietar al curții în care se situează instalația ce a produs pagube, își exercită toate prerogativele dreptului său, astfel că chiar pârâta putea dispune asupra efectuării asupra unor lucrări de reparații. În conformitate cu art. 216 alin. (2) din Regulamentul-cadru al serviciului de alimentare cu apă și de canalizare, aprobat prin Ordinul nr. 88/2007 al ANRSC, reclamanții au obligația de a suporta doar cota ce le revine din contravaloarea reparațiilor aferente instalațiilor interioare de apă. În ceea ce privește modul de soluționare a petitului 1 din cererea reconvențională și criticile aduse acesteia de către recurenta-pârâtă D. urmează a se reține că motivarea instanței de apel este clară și concisă.

Astfel s-a explicat pe larg faptul că a fost vorba despre trei facturi, că reclamanților le revenea de plată potrivit cotei lor suma de 2.825,046 RON și că au achitat în fapt suma de 2.864,09 RON în contul primei facturi din 4 septembrie 2009, de regularizare, instanța de apel reținând din această perspectivă că reclamanții nu-i datorează pârâtei nicio sumă. Considerentele reținute în motivare nu sunt contradictorii așa cum susține recurenta.

Astfel, afirmația instanței conform căruia reclamanții nu au achitat nimic din facturile emise la datele de 23 octombrie 2009 și 15 ianuarie 2010, sunt în contextul analizei pretențiilor reclamanților prin care i-au solicitat pârâtei D. 80%, ca diferență între consumul casnic obișnuit și pierderile din rețea, pentru perioada septembrie - noiembrie 2009. Într-o altă analiză însă, asupra petitului din cererea reconvențională prin care pârâta a solicitat obligarea reclamanților la plata sumei de 3.966 RON cotă consum apă, dintr-o restanță de 6.610,52 RON au fost supuse analizei pe lângă cele două facturi anterior menționate și pe cea de regularizare pentru perioada 17 octombrie 2008 - 24 august 2009, nr. ANBXXX din 4 septembrie 2009, în legătură cu care instanța de apel a reținut că reclamanții au achitat suma de 2.864,09 RON, în condițiile în care, suma datorată de ei pentru toate cele trei facturi în discuție era de 2.825,046 RON.

În urma acestei analize detaliate, instanța de apel a ajuns la concluzia că solicitările pârâtei din cererea reconvențională nu sunt fondate, iar compensarea a operat conform art. 1143 C. civ. Fără a intra în analiza decontărilor dintre părți cu privire la sumele datorate operatorului pentru serviciul prestat, întrucât acestea reprezintă chestiuni de fapt se va reține că, din perspectiva dispozițiilor art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanței de apel este amplu și convingător motivată, nu este contradictorie, astfel că nu vor putea fi reținute criticile întemeiate pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Nici criticile în legătură cu sistemul de supraveghere montat de reclamanți nu sunt fondate.

Reclamanții dețin o cotă de 18,49% din întregul imobil. Astfel, în baza probatoriului administrat la instanțele de fond și care nu mai poate fi reevaluat în această fază procesuală, s-a reținut că sistemul de supraveghere este amplasat pe proprietatea reclamanților. Chiar în ipoteza în care amplasarea acestuia a avut loc pe părțile indivize comune, în speță nu s-a dovedit că prin existența acestora s-a încălcat de către reclamanți vreo obligație care decurge din aplicarea reglementărilor legislative invocate de recurentă. Aceste sisteme sunt destinate a preveni săvârșirea unor fapte penale și a proteja bunurile deținute de reclamanți, astfel încât se va reține că, în mod corect instanța de apel a apreciat că montarea camerelor video în discuție este proporțională cu scopul urmărit.

Prin cererea de recurs, cu privire la același aspect, pârâta a invocat și încălcarea art. 612 C. civ., care reglementează servitutea de vedere. O astfel de susținere nu a fost folosită ca argument în motivarea cererii reconvenționale în primă instanță și nici în apel. În cauză nu s-au administrat probe cu privire la distanța minimă a servituții de vedere, astfel că nici instanțele de fond nu s-au pronunțat cu privire la incidența în speță a acestor dispoziții, o asemenea apărare fiind formulată pentru prima oară în recurs omisso medio. În baza acestor considerente, se va reține că niciuna dintre criticile recurenților-pârâți nu sunt fondate, astfel încât în lumina dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc.

civ., recursul acestora urmează a se respinge. Cât privește recursul declarat de reclamanți se va reține că, în mod legal, prin decizia atacată s-a reținut existența deja a unui contract pentru branșamentul din str… , astfel că, raportând dispozițiile art. 28 și 31 din Legea nr. 241/2006 la situația existentă în cauză, câtă vreme contractul existent nu a fost desființat, nu mai poate fi încheiat un nou contract individual care să aibă un obiect identic sau parțial identic cu cel înființă și care, așa cum s-a arătat în precedent, vizează instalații situate pe proprietatea privată a pârâtei D. Altfel, s-ar ajunge la situația în care același branșament ar servi mai mulți utilizatori, contrar dispozițiilor art. 3 lit. i) din Legea nr. 241/2006.

Faptul că la încheierea contractului existent reclamanții în calitate de coproprietari nu și-au exprimat acordul, ori împrejurarea că pârâta în calitate de utilizator și-a încălcat obligația de a nu obstrucționa folosirea branșamentului nu pot constitui temeiuri legale pentru încheierea unui nou contract cu reclamanții asupra aceluiași branșament. Contrar susținerilor recurenților, aceștia nu pot avea un drept de servitute legală, reținându-se corect inexistența vreunei dispoziții legale sau convenționale care să prevadă obligația pârâtei D. de a permite accesul altor locatari în imobilul proprietatea sa, aceasta bucurându-se de toate prerogativele conferite de acest drept. Singurele sale obligații derivă din raportul său contractual cu operatorul serviciului public, în baza reglementărilor speciale în materie la care s-au făcut referiri anterior, în cuprinsul deciziei.

În ceea ce privește invocarea dreptului de coproprietate forțată se va reține că acesta privește doar instalațiile interioare de apă și de canalizare. Reclamanții nu au nici un drept cu privire la branșament sau contor, iar potrivit art. 225 din Regulamentul-cadru al serviciului de alimentare cu apă și de canalizare aprobat prin Ordinul nr. 88/2007 al ANRSC, doar operatorul are drept de servitute gratuit asupra proprietăților afectate de sistemul de alimentare cu apă și de canalizare. Criticile care au ca obiect cuantumul daunelor morale țin de aprecierea subiectivă și de evaluarea proprie pe care instanța de apel a efectuat-o la cuantificarea acestora.

Soluția instanței sub acest aspect este amplu motivată, reținându-se îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale ce-i incumbă pârâtei D. în legătură cu îndeplinirea cu mare întârziere a obligației legale de a repara avaria apărută la țeava aflată în curtea care este proprietatea sa exclusivă și de a redeschide alimentarea cu apă, fapt care le-a cauzat reclamanților un prejudiciu moral cuantificat la suma de 10.000 RON prin raportare și la principiul echității și proporționalității în sensul existenței unui just echilibru între prejudiciul suferit și reparația acordată. În baza acestor considerente, potrivit art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul reclamanților.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanții C., B. și A. și de pârâții D., F., G. și H. împotriva Deciziei civile nr. 523 din 24 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 21 martie 2017. Procesat de GGC - LM