ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2332/2010

Reclamanta SC A.N.B. SA, a solicitat prin acțiunea introductivă, obligarea pârâtei SC E.U. SRL București la plata sumei de 95.326,44 lei contravaloarea serviciului de evacuare apă și apă pluvială la canalizarea publică plus majorările de întârziere în sumă de 37.920,30 lei calculate până la data de 23 octombrie 2006. Potrivit susținerilor reclamantei, în temeiul contractului din 21 mai 1996 încheiat de antecesoarea sa R.G.A.B. cu pârâta, a furnizat acesteia, în perioada 11 octombrie 2004 - 10 septembrie 2007, serviciul de preluare în rețeaua publică de canalizare a unei cantități de 36.000 mc/an apă uzată și meteorică, pârâta figurând ca debitoare pentru sumele solicitate deși a beneficiat de prestarea serviciului de canalizare, în perioada de referință.

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, investit prin declinarea competenței de soluționare a cauzei de către Judecătoria Sectorului 2 București, prin sentința comercială nr. 9364 din 15 iunie 2009 a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantă. Pentru a se pronunța astfel prima instanță reține că deși debitul apelor uzate menajere și pluviale evacuare de către pârâtă a fost reglementat de art. 4 alin. (2) din contractul încheiat și de declarația de beneficiar Anexa 1 la contract, cantitatea de apă uzată și meteorică evacuată nu poate fi stabilită prin înregistrările contorului ce o deservește pe pârâtă, care nu poate realiza o astfel de măsurare. Apreciind că există incertitudine cu privire la debitul pretins de reclamanta și culpa pârâtei, tribunalul a respins ca nefondată acțiunea reclamantei.

Apelul declarat de reclamanta împotriva sentinței tribunalului a fost respins ca nefodat de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 6 pronunțată la 12 ianuarie 2010. Examinând contractul încheiat de părți și anexele acestuia instanța reține că stabilirea consumul urma să se facă prin citirea contuarului montat pe branșament obligație ce revenea pârâtei în termen de 60 de zile de la semnarea contractului, urmând că buletinele de citire să fie comunicate abonatului,iar facturile să fie plătite în termen de 5 zile de la primirea documentului de plată. În raport de clauzele astfel convenite instanța apreciază că reclamanta nu a probat prestarea serviciilor după montarea contoarului, iar în ipoteza în care acestea au fost prestate și neplătite, reclamanta avea posibilitatea rezilierii contractului. Apreciază instanța, că în lipsa unor probe concludente există îndoială în privința comunicării facturilor cât și a modului în care a ajuns să se stabilească consumul cât timp au lipsit contoarele și nu s-a efectuat citirea. II. Recursul Motivele de recurs.

Prin cererea de recurs înregistrată la data de 17 februarie 2010, reclamanta a solicitat modificarea în tot a deciziei pronunțate de instanța de apel și pe fond admiterea acțiunii introductive. Recurenta și-a întemeiat criticile formulate pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. în argumentarea cărora a susținut că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, respectiv contractul încheiat de părți, care a privit în mod exclusiv numai serviciul de preluare la canalizarea publică a apelor uzate industriale și a celor pluviale, chiar dacă la încheierea contractului s-a folosit un model cadru care se referea atât la prestarea serviciului de alimentare cu apă cât și la serviciul de canalizare. Raporturile dintre părți cu privire la serviciul prestat au făcut obiectul Declarației - anexă la contract prin care pârâta a precizat necesarul de apă pentru desfășurarea activității, respectiv deversarea la canalizarea publică a cantității de 36.000 mp/an apă uzată. Referitor la întreruperea serviciului de canalizare reținut de instanțe, recurenta arată că potrivit procesului verbal din 18 iunie 2007, întreruperea s-a realizat la inițiativa societății prestatoare de servicii, care a avut nevoie de concursul organelor de poliție comunitare pentru a pătrunde în incinta intimatei, ceea ce dovedește că până la acea dată societatea a prestat serviciul la care s-a obligat. În cauză, prin întâmpinarea formulată la data de 14 iunie 2010 intimata pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În esență, intimata a susținut că debitul pretins de reclamantă nu este real, deoarece societatea în ultimii ani a înregistrat o cifră de afaceri O, încât estimările avute în vedere la încheierea contractului în anul 1996 nu mai corespunde realității. Susține intimata că după bușonarea racordului de canalizare la 18 iunie 2007, reclamanta nu mai poate pretinde vreo sumă, reaua sa credință fiind confirmată și de faptul că pretențiile formulate depășesc data de 18 iunie 2007.

Asupra recursului. Câteva precizări prealabile. Potrivit dispozițiilor cuprinse în codul de procedură civilă referitoare la judecarea apelului, art. 295 alin. (1) și (2), instanța de apel, din perspectiva caracterului devolutiv al acestei căi de atac, verifică, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii. Este incontestabil că obiectul cererii reclamantei a privit numai plata contravalorii serviciului de canalizare respectiv preluare în rețeaua de canalizare publică a apelor uzate și meteorice, disputa dintre părți purtând asupra modului de determinare a apelor deversate la canal în raport de contractul încheiat de părți, protocolul Declarație anexă la contract, și dispozițiile relevante în această chestiune regulamentul privind serviciul de alimentare cu apă și canalizare aprobat prin Ordinul nr. 88 de A.N.R.S.C. În același sens Curtea subliniază că potrivit dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății, regulă cu caracter imperativ, impusă de respectarea principiului disponibilității care guvernează desfășurarea procesului civil. Pornind de la aceste premise de legalitate cu valoare de ordine publică, în examinarea deciziei instanței de apel, Curtea constată sub un prim aspect, în raport de considerentele care o fundamentează, că dezlegarea dată nu răspunde în mod clar și explicit obiectului dedus judecății. Argumentele instanței referitoare la obligația de citire a consumului de apă pe baza înregistrărilor din contoarul montat pe branșament, sunt străine de obiectul cauzei, deoarece așa cum s-a arătat în preambulul acestor considerente, pretențiile reclamantei nu au vizat consumul de apă, aspect necontestat de altfel de către intimată, ci stabilirea cantității de apă de canalizare preluată în raport de protocolul - Declarație anexă la contract așa cum se prevede expres și în art. 4 alin. (2) Capitolul V - din contract - stabilirea consumului. Or, aceste dispoziții relevante nu au fost analizate de instanța de apel, în verificarea stabilirii situației de fapt reținută de prima instanță, iar concluziile raportului de expertiză cu privire la imposibilitatea obiectivă a montării unor contoare de măsurare a debitului apelor uzate menajere și pluviale nu au fost în nici un mod valorificate de instanță. Opinia instanței de apel în sensul că reclamanta avea posibilitatea rezilierii contractului în ipoteza neplății facturilor, este irelevantă în dezlegarea dată, deoarece opțiunea rezilierii contractului în situația neîndeplinirii obligațiilor de către debitor, aparține creditorului, iar neexercitarea acestui drept nu este de natură să îl exonereze pe debitorul obligației de plata serviciilor de care a beneficiat. Celelalte aprecieri ale instanței referitoare la îndoiala asupra modului de stabilire a consumului de apă în absența contoarelor de citire nu sunt de natură să lămurească în ce măsură acest aspect determină incertitudinea asupra cantității de apă preluate la canalizarea publică, în condițiile în care probele relevă că pârâta intimată nu beneficia de servicii de alimentare cu apă, ci se alimenta din surse proprii prin cele două puțuri forate potrivit constatărilor expertului desemnat în cauză. În consecință, Înalta Curte constată că în cauză instanța de apel nu a lămurit față de obiectul dedus judecății și de obligațiile asumate de părți prin contractul încheiat, modul în care s-au derulat raporturile dintre părți sub aspectul tehnic al determinării cantității de apă de canalizare preluată, în raport de care să se stabilească existența obligațiilor de plată pretinse de reclamantă, astfel că în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. va admite prezentul recurs și va casa decizia atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiași instanță.