ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2332/2010

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar

constată următoarele:

I.

Obiectul cauzei și hotărârile judecătorești pronunțate în primă instanță și în

apel.

1.

Reclamanta SC A.N.B. SA, a solicitat prin acțiunea introductivă, obligarea

pârâtei SC E.U. SRL București la plata sumei de 95.326,44 lei contravaloarea

serviciului de evacuare apă și apă pluvială la canalizarea publică plus

majorările de întârziere în sumă de 37.920,30 lei calculate până la data de 23

octombrie 2006.

Potrivit susținerilor reclamantei, în

temeiul contractului din 21 mai 1996 încheiat de antecesoarea sa R.G.A.B. cu pârâta,

a furnizat acesteia, în perioada 11 octombrie 2004 - 10 septembrie 2007, serviciul

de preluare în rețeaua publică de canalizare a unei cantități de 36.000 mc/an

apă uzată și meteorică, pârâta figurând ca debitoare pentru sumele solicitate

deși a beneficiat de prestarea serviciului de canalizare, în perioada de

referință.

comercială, investit prin declinarea competenței de soluționare a cauzei de

către Judecătoria Sectorului 2 București, prin sentința comercială nr. 9364 din

15 iunie 2009 a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantă.

Pentru a se pronunța astfel prima

instanță reține că deși debitul apelor uzate menajere și pluviale evacuare de

către pârâtă a fost reglementat de art. 4 alin. (2) din contractul încheiat și

de declarația de beneficiar Anexa 1 la contract, cantitatea de apă uzată și

meteorică evacuată nu poate fi stabilită prin înregistrările contorului ce o

deservește pe pârâtă, care nu poate realiza o astfel de măsurare.

Apreciind că există incertitudine cu

privire la debitul pretins de reclamanta și culpa pârâtei, tribunalul a respins

ca nefondată acțiunea reclamantei.

sentinței tribunalului a fost respins ca nefodat de Curtea de Apel București, secția

a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 6 pronunțată la 12 ianuarie

2010.

Examinând contractul încheiat de părți

și anexele acestuia instanța reține că stabilirea consumul urma să se facă prin

citirea contuarului montat pe branșament obligație ce revenea pârâtei în termen

de 60 de zile de la semnarea contractului, urmând că buletinele de citire să

fie comunicate abonatului,iar facturile să fie plătite în termen de 5 zile de

la primirea documentului de plată.

În raport de clauzele astfel convenite

instanța apreciază că reclamanta nu a probat prestarea serviciilor după

montarea contoarului, iar în ipoteza în care acestea au fost prestate și

neplătite, reclamanta avea posibilitatea rezilierii contractului.

Apreciază instanța, că în lipsa unor probe

concludente există îndoială în privința comunicării facturilor cât și a modului

în care a ajuns să se stabilească consumul cât timp au lipsit contoarele și nu

s-a efectuat citirea.

II. Recursul

Motivele de recurs.

la data de 17 februarie 2010, reclamanta a solicitat modificarea în tot a

deciziei pronunțate de instanța de apel și pe fond admiterea acțiunii

introductive.

Recurenta și-a întemeiat criticile

formulate pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ. în argumentarea cărora a susținut că instanța a interpretat greșit

actul juridic dedus judecății, respectiv contractul încheiat de părți, care a

privit în mod exclusiv numai serviciul de preluare la canalizarea publică a

apelor uzate industriale și a celor pluviale, chiar dacă la încheierea

contractului s-a folosit un model cadru care se referea atât la prestarea serviciului

de alimentare cu apă cât și la serviciul de canalizare.

Raporturile dintre părți cu privire la

serviciul prestat au făcut obiectul Declarației - anexă la contract prin care pârâta

a precizat necesarul de apă pentru desfășurarea activității, respectiv

deversarea la canalizarea publică a cantității de 36.000 mp/an apă uzată.

Referitor la întreruperea serviciului

de canalizare reținut de instanțe, recurenta arată că potrivit procesului

verbal din 18 iunie 2007, întreruperea s-a realizat la inițiativa societății

prestatoare de servicii, care a avut nevoie de concursul organelor de poliție

comunitare pentru a pătrunde în incinta intimatei, ceea ce dovedește că până la

acea dată societatea a prestat serviciul la care s-a obligat.

În cauză, prin întâmpinarea formulată

la data de 14 iunie 2010 intimata pârâtă a solicitat respingerea recursului ca

nefondat.

În esență, intimata a susținut că

debitul pretins de reclamantă nu este real, deoarece societatea în ultimii ani

a înregistrat o cifră de afaceri O, încât estimările avute în vedere la

încheierea contractului în anul 1996 nu mai corespunde realității.

Susține intimata că după bușonarea

racordului de canalizare la 18 iunie 2007, reclamanta nu mai poate pretinde

vreo sumă, reaua sa credință fiind confirmată și de faptul că pretențiile

formulate depășesc data de 18 iunie 2007.

Câteva precizări prealabile.

Potrivit dispozițiilor cuprinse în

codul de procedură civilă referitoare la judecarea apelului, art. 295 alin. (1)

și (2), instanța de apel, din perspectiva caracterului devolutiv al acestei căi

de atac, verifică, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și

aplicarea legii.

Este incontestabil că obiectul cererii

reclamantei a privit numai plata contravalorii serviciului de canalizare

respectiv preluare în rețeaua de canalizare publică a apelor uzate și

meteorice, disputa dintre părți purtând asupra modului de determinare a apelor

deversate la canal în raport de contractul încheiat de părți, protocolul

Declarație anexă la contract, și dispozițiile relevante în această chestiune

regulamentul privind serviciul de alimentare cu apă și canalizare aprobat prin

Ordinul nr. 88 de A.N.R.S.C.

În același sens Curtea subliniază că potrivit

dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai

asupra obiectului cererii deduse judecății, regulă cu caracter imperativ,

impusă de respectarea principiului disponibilității care guvernează

desfășurarea procesului civil.

Pornind de la aceste premise de

legalitate cu valoare de ordine publică, în examinarea deciziei instanței de

apel, Curtea constată sub un prim aspect, în raport de considerentele care o

fundamentează, că dezlegarea dată nu răspunde în mod clar și explicit

obiectului dedus judecății.

Argumentele instanței referitoare la

obligația de citire a consumului de apă pe baza înregistrărilor din contoarul

montat pe branșament, sunt străine de obiectul cauzei, deoarece așa cum s-a

arătat în preambulul acestor considerente, pretențiile reclamantei nu au vizat

consumul de apă, aspect necontestat de altfel de către intimată, ci stabilirea cantității

de apă de canalizare preluată în raport de protocolul - Declarație anexă la

contract așa cum se prevede expres și în art. 4 alin. (2) Capitolul V - din contract

- stabilirea consumului.

Or, aceste dispoziții relevante nu au

fost analizate de instanța de apel, în verificarea stabilirii situației de fapt

reținută de prima instanță, iar concluziile raportului de expertiză cu privire

la imposibilitatea obiectivă a montării unor contoare de măsurare a debitului

apelor uzate menajere și pluviale nu au fost în nici un mod valorificate de

instanță.

Opinia instanței de apel în sensul că

reclamanta avea posibilitatea rezilierii contractului în ipoteza neplății

facturilor, este irelevantă în dezlegarea dată, deoarece opțiunea rezilierii

contractului în situația neîndeplinirii obligațiilor de către debitor, aparține

creditorului, iar neexercitarea acestui drept nu este de natură să îl exonereze

pe debitorul obligației de plata serviciilor de care a beneficiat.

Celelalte aprecieri ale instanței

referitoare la îndoiala asupra modului de stabilire a consumului de apă în

absența contoarelor de citire nu sunt de natură să lămurească în ce măsură

acest aspect determină incertitudinea asupra cantității de apă preluate la canalizarea

publică, în condițiile în care probele relevă că pârâta intimată nu beneficia

de servicii de alimentare cu apă, ci se alimenta din surse proprii prin cele

două puțuri forate potrivit constatărilor expertului desemnat în cauză.

În consecință, Înalta Curte constată

că în cauză instanța de apel nu a lămurit față de obiectul dedus judecății și

de obligațiile asumate de părți prin contractul încheiat, modul în care s-au

derulat raporturile dintre părți sub aspectul tehnic al determinării cantității

de apă de canalizare preluată, în raport de care să se stabilească existența

obligațiilor de plată pretinse de reclamantă, astfel că în temeiul art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. va admite

prezentul recurs și va casa decizia atacată cu trimiterea cauzei spre

rejudecare la aceiași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta

SC A.N.B. SA împotriva Deciziei comerciale nr. 6 din 12 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Casează decizia recurată și trimite

cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18

iunie 2010.