ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1723/2018

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 03.03.2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, obligarea acesteia la plata sumei reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă sumei de 121.536 RON (prima tranșă aferentă Hotărârii nr. 16 din 13.03.2008 a Comisiei Județene Vaslui pentru aplicarea Legii nr. 290/2003) pentru perioada martie 2009 - decembrie 2014, precum și plata dobânzii legale aferente sumei de 182.304 RON (a doua tranșă aferentă Hotărârii nr. 16 din 13.03.2008 a Comisiei Județene Vaslui pentru aplicarea Legii nr. 290/2003) pentru perioada martie 2010 - decembrie 2014. De asemenea, a solicitat reclamantul obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată (onorariu de avocat).

Prin sentința civilă nr. 12196 din 29.06.2016, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București s-a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtă prin întâmpinare; s-a admis în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a fost obligată pârâta să plătească reclamantului dobânda legală penalizatoare aferentă sumei de 121.536 RON (prima tranșă aferentă Hotărârii nr. 16/13.03.2008 a Comisiei Județene Vaslui pentru aplicarea Legii nr. 290/2003) pentru perioada 13.03.2009-18.12.2014, precum și dobânda legală penalizatoare aferentă sumei de 182.304 RON (a doua tranșă aferentă Hotărârii nr. 16/13.03.2008 a Comisiei Județene Vaslui pentru aplicarea Legii nr. 290/2003) pentru perioada 13.03.2010-18.12.2014, urmând ca sumele datorate cu titlu de dobândă să fie calculate în raport de O.G. nr. 9/2000 în vigoare până în 31 august 2011 inclusiv, respectiv de O.G. nr. 13/2011, în vigoare de ia 1.09.2011; s-a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei Ia plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinței civile sus menționate a declarat apel pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Prin decizia civilă nr. 279/A din 01.02.2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă, a schimbat în parte sentința apelata, în sensul ca a respins acțiunea, constatând prescris dreptul material la acțiune; a menținut celelalte dispoziții ale instanței de fond.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul, solicitând casarea hotărârii recurate și rejudecând, respingerea apelului și menținerea sentinței instanței de fond.

Recursul a fost înaintat la Curtea de Apel București, secția a III a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie care prin decizia nr. 61 din 15 februarie 2018 i-a declinat în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 2 aprilie 2018 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 11.

Prin rezoluția completului din data de 3 aprilie 2018, s-a fixat termen de judecată Ia 10 mai 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs, părțile fiind citate în acest sens.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 alin. (1) coroborat cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunțată de către tribunal într-un litigiu având ca obiect răspundere civilă delictuală.

Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. l - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în prima instanță-, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul ca Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultai ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod " și art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora " competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător ".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție " potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. I C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cum în speță, judecătoria a fost învestită în prima instanță cu judecarea acțiunii, iar apelul a fost soluționat de tribunal, rezultă ca nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții de apel și, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În aplicarea acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul București revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel București, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a decima competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului formulat de către reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 379/A din data de 1 februarie 2017 a Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în favoarea Curții de Apel București.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 mai 2018.