ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1112/2020

Deliberând asupra contestației în anulare, din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 222 din 30 ianuarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în temeiul dispozițiilor art. 463 din C. proc. civ., s-a luat act de achiesarea tacită a recurentei-pârâte A. S.A. - MEMBRĂ A B. la decizia civilă nr. 713/2017 din 12 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă. A fost obligată recurenta-pârâtă la plata sumei de 8.039,46 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant C..

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare A. S.A.

În motivare, contestatoarea arată că soluția pronunțată de instanța de recurs este rezultatul unei erori materiale a instanței, care a apreciat că implementarea benevolă a sentinței civile nr. 215 din 25 ianuarie 2016, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul rubricat, reprezintă o achiesare tacită a acestei sentințe, și nu doar executarea voluntară a unei hotărâri devenite executorie ca urmare a respingerii apelului, la momentul implementării hotărârea în discuție nefiind definitivă.

Potrivit dispozițiilor art. 463 alin. (1) C. proc. civ., "Achiesarea la hotărâre reprezintă renunțarea unei părți la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluții din respectiva hotărâre", iar potrivit dispozițiilor art. 464 alin. (3), "Achiesarea tacită poate fi dedusă numai din acte sau fapte precise și concordante care exprimă intenția certă a părții de a-și da adeziunea la hotărâre".

În acest sens, contestatoarea arată că, implementând o sentință civilă executorie, iar nu definitivă, nu și-a exprimat intenția certă de a-și da adeziunea la hotărâre, ci prin executarea benevolă a avut o atitudine de a limita prejudiciul produs prin soluția primei instanțe, și anume evitarea plății cheltuielilor de executare silită.

Prin urmare, potrivit contestatoarei, executarea benevolă a hotărârii judecătorești de primă instanță, chiar și in ipoteza în care reclamanta nu a făcut niciun act de executare în cauză, nu echivalează cu recunoașterea prestațiilor reținute în sentința executată, în condițiile în care a înțeles să le conteste prin declararea căii de atac a recursului împotriva deciziei prin care a fost respins apelul.

Astfel, contestatoarea arată că, atât timp cât hotărârea implementată benevol este executorie, iar nu definitivă, intenția de achiesare la hotărârea pronunțată în prima instanță este echivocă, instanța de recurs neținând seama de acest aspect.

În drept, contestația în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 463, art. 464, art. 503 alin. (2) pct. 2 și următoarele din C. proc. civ.

Intimatul C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației în anulare ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca nefondată.

Înalta Curte, având în vedere argumentele expuse de intimatul C. în susținerea excepției inadmisibilității contestației în anulare, apreciază că acestea sunt apărări de fond, ce urmează a fi avute în vedere ca atare.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte urmează a respinge contestația în anulare pentru considerentele care succed:

Fiind o cale de retractare și nu de cenzură judiciară, contestația în anulare nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 503 alin. (1) C. proc. civ. - contestația în anulare obișnuită sau de drept comun și de dispozițiile art. 503 alin. (2) C. proc. civ. - contestația în anulare specială.

Conform dispozițiilor art. 503 alin. (1) din noul C. proc. civ., hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

Potrivit dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., invocate în cauză, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Prin eroare materială, în înțelesul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. invocat de contestatoare, se înțelege orice eroare materială evidentă în legătură cu aspectele formale ale judecății în recurs, cum ar fi respingerea recursului ca tardiv sau anularea lui ca insuficient timbrat ori făcut de o persoană fără calitate, deși la dosar se găsesc dovezi din care rezultă că a fost depus în termen, a fost legal timbrat, ori formulat de o persoană îndreptățită a-l declara etc.

Acest motiv de contestație în anulare corespunde celui reglementat anterior de art. 318 din vechiul C. proc. civ., vizând erori materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale recursului, care au avut drept consecință soluționarea greșită a acestei căi de atac. Așadar, acest motiv vizează greșeli de fapt, involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

O altă condiție pentru admiterea contestației în anulare întemeiate pe acest text de lege este aceea că eroarea trebuie să fie esențială, adică o eroare care a determinat pronunțarea unei soluții greșite față de actele existente la dosar, fără a se confunda acest motiv cu erorile materiale la care se referă art. 442 din noul C. proc. civ.

În speță, se constată că erorile materiale invocate de contestatoare ca fiind săvârșite de instanța de recurs, constau în faptul că hotărârea implementată benevol este executorie, iar nu definitivă și că intenția de achiesare la hotărârea pronunțată în prima instanță este echivocă, aspecte ignorate de instanța de recurs.

Or, în înțelesul normei prevăzute de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din noul C. proc. civ., greșeala materială care deschide calea contestației în anulare vizează o eroare formală, evidentă, care nu poate fi inițiată pentru remedierea unor greșeli de judecată cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 463 alin. (1) și art. 464 alin. (3) C. proc. civ., astfel cum invocă, de fapt, contestatoarea.

Fiind un text de excepție, noțiunea de "greșeală materială" nu poate fi interpretată extensiv, pentru că s-ar ajunge, pe o cale indirectă, la judecarea încă o dată a aceluiași recurs.

Raportat la aceste argumente, aspectele invocate de contestatoare nu se circumscriu motivului de contestație în anulare prevăzut de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din noul C. proc. civ.

Așa fiind, Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea A. S.A. împotriva deciziei nr. 222 din 30 ianuarie 2020, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015. În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga contestatoarea A. S.A. la plata sumei de 3.625 RON, către intimatul C., reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea A. S.A. împotriva deciziei nr. 222 din 30 ianuarie 2020, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, ca neîntemeiată.

Obligă contestatoarea A. S.A. la plata sumei de 3.625 RON, către intimatul C., reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 iunie 2020.