ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1356/2020

Ședința publică din data de 15 iulie 2020

Asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 13 mai 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD. și EE., au solicitat în contradictoriu cu pârâtele FF. S.A., GG. și cu celelalte instituții menționate în Anexa 1 a cererii de chemare în judecată, prin FF. S.A., constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind cesionarea creditelor către entități din străinătate și obligarea pârâtelor la restituirea sumelor încasate în baza clauzelor abuzive, de la momentul cesionării contractului, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea depusă la 19 ianuarie 2017, reclamanții au arătat că acțiunea vizează constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la cesiune, nefiind întemeiată pe dreptul comun.

Prin încheierea de ședință din 14 septembrie 2017, instanța a disjuns judecata cererilor privind pe reclamanții A., B., G., L., M., R., S., V., W., X., Y., Z., DD. și EE. în contradictoriu cu pârâtele FF. S.A., GG., prin FF. S.A., HH., prin FF. S.A. și II., prin JJ. S.R.L., dispunând formarea unui dosar separat.

Prin sentința civilă nr. 3967 din 26 octombrie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins acțiunea privind pe reclamanții C., D., E., F., H., I., J., K., N., O., P., Q., T., U., AA., BB. și CC. ca nefondată și i-a obligat pe aceștia la plata către pârâta FF. S.A. a sumei totale de 27.674,44 RON cheltuieli de judecată, suma de plată aferentă fiecărui contract de credit fiind de 2.128,80 RON.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții E., F., H., I., J., K., N., O., P., Q., T., U., AA. și BB..

Prin decizia civilă nr. 2519A din 13 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins apelul formulat de reclamanți ca nefondat și a fost respinsă cererea pârâtei FF. S.A. de acordare a cheltuielilor de judecată ca nefondată.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanții F., J., N., Q., U., E., I., H., P., T., BB., K., O. și AA., solicitând casarea hotărârii instanței de apel și trimiterea cauzei către aceeași instanță pentru o nouă judecată.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenții-reclamanți susțin că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea normelor materiale prevăzute de Legea nr. 193/2000 și de Directiva 93/13 având în vedere că între pârâte au fost încheiate contracte de cesiune prin care creanțele deținute față de reclamanți au fost cesionate unor persoane juridice străine. Se mai arată că nu a fost lămurit aspectul caracterului oneros sau gratuit al cesiunii de creanță și că majoritatea reclamanților debitori nu au fost notificați privind schimbarea creditorilor, fapt ce, în opinia recurenților-reclamanți, duce la inopozabilitatea actelor si condițiilor impuse de către noii creditori. Operațiunile de cesiune de creanță au fost încheiate cu încălcarea prevederilor art. 1578 C. civ.

Într-o altă critică subsumată aceluiași motiv de recurs, se susține că instanța de fond a reținut a fi îndeplinită o condiție esențiala, aceea a lipsei negocierii clauzei contestate astfel cum prevede Legea 193/2000 în art. 4 (lipsa caracterului negociat denotă a fi o clauza abuziva), soluția de respingere a apelului fiind eronată și în contradicție cu cele expuse în interiorul considerentelor.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs a fost invocată excepția de neconstituționalitate a art. 521 alin. (3) și art. 4 raportat la art. 518, dar și la art. 27 C. proc. civ. raportat la Decizia nr. 52/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, excepția care a fost respinsă ca inadmisibilă prin încheierea din 15 iulie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2016.

Intimatele-pârâte HH., GG. și FF. S.A. au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului în principal ca inadmisibil și, în subisidiar, ca nefondat.

Pe baza cererii de recurs și a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reținut că recursul declarat în prezenta cauză este nul.

Prin încheierea din 4 martie 2020, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului formulat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Recurenții-reclamanți au depus punct de vedere cu privire la raport, prin care au susținut că recursul declarat nu este nul.

Analizând recursul, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, reține inexistența motivelor de nelegalitate, pentru următoarele argumente:

Cu titlu prealabil, instanța supremă reține că excepția inadmisibilității invocată de intimatele-pârâte prin întâmpinare se referă la imposibilitatea încadrării criticilor invocate prin memoriul de recurs în unul din cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., această excepție fiind în realitate o excepție de nulitate a căii extraordinare de atac.

Motivarea recursului presupune pe de o parte indicarea unuia/unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte dezvoltarea acestuia/acestora, în sensul formulării unor critici privind considerentele pe care instanța care a pronunțat hotărârea atacată și-a fundamentat soluția pronunțată.

Recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textelor legale, condiția dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligația de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței care a pronunțat hotărârea atacată.

În speță, din memoriul de recurs rezultă că, deși a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile la adresa deciziei recurate aduc în discuție elemente de fapt și tind la interpretarea probatoriului de către instanța de apel, în condițiile în care calea de atac a recursului nu este una devolutivă care să permită instanței de recurs reaprecierea probelor.

Recurenții-reclamanți au solicitat instanțelor să constate caracterul abuziv al unor clauze din contractele de credit referitoare la cesionarea de către creditor a creanțelor sale către terți, iar pe calea recursului își exprimă nemulțumirea față de modul în care instanța de apel a soluționat solicitările formulate. Invocarea cu titlu generic a prevederilor Legii nr. 193/2000 și ale Directivei 93/13, fără indicarea concretă a articolului încălcat sau aplicat greșit nu se poate circumscrie ipotezei definite de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanța supremă constată că prin memoriul de recurs se reiau, în esență, argumentele prezentate în fața instanței de apel (aspectele legate de cesiune, de circulația capitalului, de caracterul oneros sau gratuit al contractelor de cesiune și de prețul acestora), fără a se aduce critici noi, astfel că instanța de recurs nu poate avea în vedere aceste argumente ce reprezintă aspecte de netemeinicie, pe care instanța de apel deja s-a pronunțat.

În soluționarea prezentei căi de atac, Înalta Curte are în vedere și decizia CJUE pronunțată în cauza C-621/17 Kiss la 3 octombrie 2019, prin care instanța europeană a statuat că "aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale se efectuează luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul și raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde".

Or, din perspectiva menționatei decizii se constată că întreaga argumentare a recurenților-reclamanți vizează aspecte teoretice privind circulația capitalului și aspecte de fapt privind cesiunea creanțelor, notificarea debitorilor, încheierea unor acte adiționale, toate acestea necesitând o reevaluare a situației de fapt existente la momentul încheierii contractului de creditare, demers pe care instanța de recurs nu îl poate întreprinde, nefiind o instanță devolutivă. Ignorând specificitatea căii de atac formulate, recurenții-reclamanți reiterează aceleași cereri pe care le-au adresat instanței de fond și de apel legate de prezentarea contractelor de cesiune, solicitând practic instanței de recurs să se pronunțe din nou asupra probatoriului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând inexistența motivelor de nelegalitate, va da eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. și, în temeiul art. 493 alin. (5) din același cod, va anula recursul declarat de recurenții-reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenții-reclamanți F., J., N., Q., U., E., I., H., P., T., BB., K., O. și AA. împotriva deciziei civile nr. 2519A din 13 decembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 iulie 2020.