ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2311/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2311/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului

de față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele,

Prin cererea de chemare în

judecată înregistrată în Dosarul nr. 2967/122/2008 al Tribunalului Giurgiu,

secția civilă, reclamanta SC D.T. MBH a chemat în judecată pârâta SC C.N.F.G.N.

SA solicitând să se constate nulitatea absolută parțială a înscrisului

intitulat „Protocol” înregistrat la pârâtă la data de 15 decembrie 2006

referitor la clauza privind cedarea sumei pretinse cu titlul de debit principal

în cuantum de 745.164,47 euro, pentru lipsa consimțământului și menținerea

efectelor clauzei referitoare la recunoașterea datoriei pârâtei față de

reclamantă, obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale în sumă de 153.104,04

euro aferente perioadei 17 iunie 2005-19 noiembrie 2008, precum și pentru

viitor până la plata efectivă a datoriei, cu cheltuieli de judecată.

Invocând

dispozițiile art. 948, art. 998, art. 999 C. civ. raportat la art. 73 C. com.

și art. 4 alin. (1) din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar,

reclamanta a arătat îmn motivarea acțiunii că în baza raporturilor contractuale

a livrat pârâtei în perioada 2005-2007, diferite cantități de carburant, însă

aceasta nu a achitat contravaloarea produselor livrate în cursul anului 2005.

În consecință, reclamanta a formulat o cerere pentru emiterea somației de

plată, iar în cursul litigiului pârâta a recunoscut datoria, însă a precizat că

a intervenit o cesiune de datorie în favoarea SC A. LLC, societatecu sediul în

S.U.A., Washington, Columbia. Întrucât această procedură nu s-a finalizat prin

emiterea unei somații de plată a fost promovată prezenta cerere de chemare în

judecată, care a fost precedată de convocarea la concilierea directă, rămasă,

de asemenea, fără rezultat.

Cu privire la

înscrisul al cărui nulitate parțială se solicită reclamanta a precizat că

acesta cuprinde două clauze, respectiv, recunoașterea datoriei de către pârâtă

și cesiunea de datorie și a fost semnat din partea reclamantei de K.K.P., care

avea calitatea de simplu angajat în funcția de contabil, nu avea mandat cu

drept de semnătură pentru un astfel de act juridic, situație în care nu putea

încheia valabil contracte în numele societății, pe care nici nu a informat-o în

legătură cu semnarea acestui protocol.

De altfel,

acest angajat a precizat printr-o declarație notarială că nu a primit procură

de la reclamantă pentru încheierea acestor acte juridice, iar lipsa competenței

semnatarului rezultă și din certificatul constatator emis de Tribunalul

Comercial din Viena, înscris ce atestă persoanele cu drept de reprezentare a

societății, precum și din declarația notarială a directorului executiv al

societății reclamante.

În aceste

condiții, apreciază reclamanta actul contestat a fost încheiat în absența unui

consimțământ valabil exprimat ceea ce denotă frauda la încheierea actului și

atrage nulitatea cesiunii de datorie, instituție inexistentă în dreptul

românesc.

Totodată,

reclamanta susține că, pretențiile sale rezultă din facturile emise și bonurile

de predare anexă, neplata contravalorii produselor a fost recunoscută de pârâtă

prin protocolul menționat, care a fost semnat din partea acesteia de către

directorul general al societății, astfel că această clauză rămâne valabilă.

Pârâta prin

întâmpinare a invocat excepția prematurității acțiunii, a netimbrării și a

precizat că nu a contestă efectuarea de către reclamantă a serviciilor ce au

fost facturate, ci calitatea de a le solicita având în vedere cesiunea creanței

sale către un terț, respectiv în favoarea SC A. LLC.

Astfel, prin

protocolul din litigiu s-a realizat o stipulație pentru altul, pârâta a

efectuat plata către terțul beneficiar, care a și încasat-o, iar reclamanta a

recunoscut că la data de 21 decembrie 2006 pârâta avea datorii doar pentru

facturi emise in cursul acestui an nu și pentru anul 2005. Pe de altă parte,

ulterior încheierii protocolului, reclamanta nu a mai solicitat nicio sumă de

bani aferentă livrărilor din anul 2005, ceea ce este explicabil în condițiile

în care, în temeiul protocolului aceste sume au fost achitate terțului

beneficiar.

Ulterior,

pârâta SC C.N.F.G.N. SA a formulat în temeiul art. 57 și urm. C. proc. civ., o

cerere de chemare în judecată a SC A. LLC, în calitate de intervenient în nume

propriu, pentru a se stabili dacă dreptul de a pretinde suma aparține

reclamantei sau intervenientei, iar în ipoteza admiterii acțiunii reclamantei

să se constate că plata pe care a făcut-o intervenientei este valabilă,

precizând că de altfel intervenienta a demarat executarea silită în temeiul

unui contract de garanție imobiliară semnat de pârâtă în favoarea acesteia.

În motivarea

acestei cereri, pârâta arată că prin protocolul din 1 octombrie 2007, un alt

reprezentant al societății reclamante respectiv, H.R. precizează că la

sfârșitul anului 2006 pârâta nu are debite, ceea ce confirmă efectele

stipulației pentru altul realizată prin protocolul a cărui nulitatte parțială

s-a solicitat.

Pârâta a

formulat în temeiul art. 60 și urm. C. proc. civ., o cerere de chemare în

garanție împotriva SC N. SRL, B.N. și N.G., solicitând obligarea acestora, în

solidar, la plata sumelor pretinse de reclamantă sau de intervenienta SC A.

LLC, cu motivarea că interesele pârâtei la data încheierii protocolului

contestat erau reprezentate în baza contractului de management încheiat cu SC

N. SRL reprezentată prin cele două persoane fizice.

Având în

vedere actele depuse de pârâtă și intervenientă, reclamanta a formulat o

precizare de acțiuneb prin care a solicitat, în contradictoriu cu acestea

anularea protocolului din 15 decembrie 2006 și a declarațiilor de

predare-primire din aceeași dată și respectiv 5 ianuarie 2007 și repunerea

părților în situația anterioară. În motivarea acestei precizări s-a invocat, de

asemenea, faptul că și aceste acte au fost încheiate în numele său de către

P.K.H. care nu avea calitatea de reprezentant legal sau convențional al

societății, sunt fondate pe o cauză falsă, nelicită, nu există consimțământ,

astfel că sunt incidente dispozițiile art. 948, art. 962 și art. 966 C. civ.,

cu consecința lipsei efectelor juridice a acestor înscrisuri.

Față de

această precizare, intervenienta SC A. LLC a solicitat respingerea cererii ca

nefiind de competența instanțelor române invocând dispozițiile art. 149 din

Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internațional

privat.

Astfel,

intervenienta arată că, prin petitul unu al precizării se solicită anularea

unui act juridic încheiat pe teritoriul austriac, între două societăți străine,

respectiv, reclamanta care are naționalitate austriacă și intervenienta de

naționalitate americană, situație în care instanțele din România nu au

competența generală de a judeca acest obiect al cererii.

Având în

vedere că la data de 15 decembrie 2006, la Viena s-a cesionat de către

reclamantă, în calitate de cedent, creanța în cuantum de 745.164,47 euro, pe

care o avea împotriva pârâtei SC C.N.F.G.N. SA, către SC A. LLC, în schimbul

sumei de 150.000 euro, creanță urmând a intra în patrimoniul societății

americane după achitarea acestei sume, rezultă potrivit că art. 120 din Legea

nr. 105/1992, cesiunea de creanță urmând a intra în patrimoniul societății

americane după achitarea acestei sume, rezultă potrivit art. 120 din Legea nr.

105/1992, cesiunea de creanță este supusă legii creanței cedate, dacă, părțile

nu au convenit altfel, motiv pentru care legea aplicabilă acestui protocol este

legea austriacă și nu legea  română.

Prin

încheierea din 27 mai 2009, prima instanță a respins excepția necompetenței

generale a instanței cu motivarea că litigiul principal se derulează între o

societate comercială română și o societate străină părțile nu au stabilit

aplicarea unei alte legi a creanței cedate, astfel că, în speță, sunt

aplicabile dispozițiile art. 120 alin. (2) și art. 149 pct. 4 din Legea nr.

105/19923.

Ulterior,

reclamanta a arătat că a înțeles să formuleze precizarea de acțiune prin care a

solicitat anularea protocoalelor și a declarațiilor de primire, în

contradictoriu cu intervenienta și pârâta SC C.N.F.G.N. SA prin reprezentantul

acestora B.N.

Prin sentința

comercială nr. 205 din 1 iulie 2009 a Tribunalului Giurgiu, secția civilă, s-a

respins acțiunea formulată de reclamanta SC D.T. MBH, s-a respins cererea

formulată de pârâta SC C.N.F.G.N. SA în contradictoriu cu SC A. LLC precum și

cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă în contradictoriu cu SC N.

SRL, B.N. și N.G. și s-au respins excepțiile lipsei de interes și a lipsei

capacității procesuale active.

Pentru a

pronunța această soluție, prima instanță, analizând cererile părților și

înscrisurile depuse de acestea a arătat că solicitarea reclamantei de a se

constata nulitatea înscrisului din 2006, a protocoalelor și a declarațiilor de

predare-primire pentru lipsa consimțământului valabil exprimat, lipsa cauzei și

a obiectului este nefondată deoarece o particularitate a raporturilor

contractuale comerciale o reprezintă celeritatea care permite încheierea

acordului de voință în scris sau prin corespondență și care justifică

reglementări mai puțin restrictive în materia mandatului comercial și a

reprezentării.

În acest

sens, potrivit dispozițiile art. 392 C. com., comerțul poate fi exercitat prin

prepuși, calitate care rezultă din contractul de muncă dintre comerciant și

prepus, iar potrivit art. 394 din actul normativ evocat, comerciantul poate

opune lipsa mandatului ori depășirea împuternicirii numai în măsura publicării,

pentru opozabilitatea a mandatului expres.

În absența

acestei formalități, față de terți, conform art. 395 C. com., mandatul se

soscotește general și cuprinde toate actele necesare exercițiului comerțului,

iar comerciantul nu poate opune vreo limitare a mandatului decât dacă probează

că terții au cunoscut-o.

În consecință,

apreciază instanța, existența raporturilor de muncă între semnatarul

înscrisurilor și reclamantă, exercitarea funcției de contabil, semnarea unei

părți din corespondența comercială, declinarea calității de director financiar

și aplicarea ștampilei societății reclamantei, precum și încasarea prețului

creanței în numele și pe seama societății reclamante lasă fără suport

susținerea reclamantei privind lipsa consimțământului valabil exprimat.

Pe de altă

parte, în materia cesiunii de creanță, reglementată de art. 1391 și urm. C.

civ., legea nu impune condiții speciale de valabilitate comparativ cu cele

specifice contractului dev vânzare-cumpărare, iar potrivit art. 948-art. 949 C.

civ., se sancționează cu nulitatea absolută lipsa capacității de a contracta, după

regula statuată de prevederile art. 1306 C. civ. potrivit căreia pot vinde și

cumpăra toți cei cărora nu le este oprit prin lege.

Prin urmare,

lipsa dovezilor privind cunoașterea de către pârâta debitoare și intervenienta

cesionar a vreunei restricții a puterilor angajatului reclamantei nu probează o

complicitate la fraudarea intereselor acesteia în condițiile în care reclamanta

nu a solicitat efectuarea părților la scadență, a confirmat prin corespondența

ulterioară inexistența unor debite la finele anului 2006, astfel încât,

argumentul reclamantei potrivit căruia angajatul său și-a depășit atribuțiile

este lipsit de suport. Dimpotrivă, s-a dovedit încrederea pârâtei și

intervenientei în puterile prepusului reclamantei care s-a obligat în numele și

pe seama acesteia, iar operațiunea de cedare a creanței a fost ulterior

ratificată.

Totodată,

tribunalul a argumentat că, publicarea numelui direcorilor executivi și a

procuristului reclamantei nu are semnificația cunoașterii de către pârâtă și

intervenienta a lipsei puterii de reprezentare a semnatarului actelor

contestate, câtă vreme în relațiile comerciale cu debitorul, reclamanta nu a

probat că, în mod explicit a făcut cunoscute existența acestor limitări ale

mandatului.

Excepțiile

lipsei de interes și a calității procesuale active au fost respinse de prima

instanță, care a arătat că reclamanta are calitate de parte în actele

mențioante, astfel că aceste excepții care au fost invocate de intervenientă

sunt nefondate.

Deoarece

pârâta susține valabilitatea cesiunii de creanță și probează faptul plății

către intervenientă, prima instanță a reținut că este lipsită de interes

cererea formulată în contradictoriu cu intervenienta pentru a se constata

calitatea de creditor și valabilitatea plății.

Prin decizia

nr. 189 din 12 aprilie 2002 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a

rspins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC D.T. MBH precum și cererea

intimatei pârâte SC C.N.F.G.N. SA privind acordarea cheltuielilor de judecată

în apel.

În

argumentarea soluției pronunțate, instanța de apel a înlăturat critica

referitoare la neprezentarea în original a înscrisurilor contestate, cu

motivare că acestea au fost prezentate instanței în original, astfel cum s-a

consemnat în încheierile de ședință din 10 și 24 iunie 2009, iar la dosar s-au

depus originalele actelor contestate.

Pentru

analizarea motivelor de apel referitoare la lipsa totală a consimțământului

reclamantei, pentru încehierea actelor a căror nulitate s-a solicitat a se

constata, derivată din faptul că semnatarul acestor acte, P.K.H. nu a avut

mandat din partea societății al cărei angajat era în funcția de contabil și

avțnd în vedere că apelanta este o societate austriacă, instanța de apel a

apreciat că se impune, cu prioritate, stabilirea dreptului aplicabil.

Din această

perspectivă, s-a reținut că potrivit art. 73 din Legea nr. 105/1992, contractul

este supus legii alese prin consens de părți, iar potrivit art. 77 din lege în

lipsa unei astfel de opțiuni, contractul este supus legii statului cu care

prezintă legăturile cele mai strânse. Se consideră că există astfel de legături

cu legea statului în care debitorul prestației caracteristice are la data

încheierii contractului, după caz, domiciliul sau în lipsă, reședința ori

fondul de comerț sau sediul statuar.

Dar, pentru a

se stabili prestația caracteristică trebuie determinată natura actelor juridice

încheiate între părți.

În acest

context, instanța de apel a arătat că prin Protocolul nr. 825/2006 încheiat

între reclamantă și pârâtă, părțile au convenit, ca urmare a faptului că pârâta

SC C.N.F.G.N. SA se află în incapacitate de plată a sumei de 745.164,47 euro,

să cedeze debitul menționat SC A. LLC, pârâta fiind eliberată de plata acestei

sume către reclamantă.

Părțile au

susținut întemeindu-se pe terminologia utilizată în acțiune că a avut loc o

cesiune de creanță, însă, instanța de apel a apreciat având în vedere părțile

între care s-a încheiat protocolul, că nu se poate reține natura juridică a

acestei operațiuni ca fiind o cesiune de creanță, dar nu se poate accepta nici

interpretarea potrivit căreia a intervenit o cesiune de datorie, deoarece

acestă instituție nu este reglementată juridic.

În

consecință, s-a apreciat că operațiunea juridică realizată prin protocol fiind

încheiată între creditor și debitor reprezintă, în realitate, o novație prin

schimbare de creditor, deoarece a avut loc substituirea unui nou creditor,

respectiv SC A. LLC, în locul celui vechi, adică reclamanta SC D.T. MBH.

Prin urmare,

prestația caracteristică, în sensul art. 77 din Legea nr. 105/1992 o reprezintă

plata prețului datorată de pârâta SC C.N.F.G.N. SA, astfel încât legea

aplicabilă este legea română în considerarea faptului că debitorul acestei

prestații își are sediul în România.

În

consecință, calitatea de reprezentant al apelantei reclamante, respectiv a

domnului P.K.H. trebuie analizată potrivit legii române.

Din această

perspectivă, în baza acelorași considerente avute în vedere de tribunal,

insatnța de apel a arătat că este reală susținerea reclamantei conform căreia,

angajatul său în funcția de contabil nu are calitatea de reprezentant legal al

societății, iar calitatea de reprezentant convențional trebuie examinată în

conformitate cu prevederile art. 392, art. 394, art. 395 C. com., potrivit

cărora comerțul poate fi exercitat prin prepuși, mandatul poate fi dat în mod

expres sau tacit, iar față de terți mandatul tacit al prepusului se socotește

general și cuprinde toate actele necesare exercițiului comerțului, comerciantul

neputând invoca vreo restricție a mandatului cu excepția cazului în care

probează că terții o cunoșteau în momentul contractării obligației.

Raportat la

temeiurile legale menționate, având în vedere că novația este un contract supus

tuturor condițiilor de valabilitate ale convențiilor, condiții care în speță

sunt îndeplinite, precum și în considerarea raporturilor de muncă ale

reclamantei cu semnatarul actelor contestate, a corespondenței comerciale

semnate de acesta aplicarea ștampilei societății pe înscrisurile încheiate

între părți, instanța de apel a concluzionat că reclamanta nu a făcut dovada că

reprezentanții pârâtei și intervenientei cunoșteau că P.K.H. nu putea

reprezenta societatea la încheierea actelor contestate, în condițiile în care a

reprezentat-o și anterior în relațiile cu aceste părți.

De asemenea,

critica referitoare la inaplicabilitatea mandatului aparent a fost înlăturată

cu motivarea că semnatarul actelor din litigiu și-a declinat calitatea de

director financiar, era în posesia ștampilei societății, creând astfel aparența

că este reprezentantul reclamantei astfel încât buna-credință a terțului,

respectiv a pârâtei fiind prezumată, reclamanta trebuia să dovedească

reaua-credință a acestora, condiție nerealizată în speță pentru a se putea

reține lipsa mandatului, și pe cale de consecință a consimțământului valabil

exprimat.

S-a apreciat,

potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., că invocarea pentru prima dată în

apel ca și motiv de nulitate a actelor contestate, a neplății prețului

cesiunii, reprezintă o schimbare a cauzei astfel încât această critică nu a

fost primită.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC D.T. MBH criticând-o pentru

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și pct. 9 C. proc. civ.

În

dezvoltarea criticilor, recurenta invocă faptul că, hotărârea instanței de apel

este dată cu încălcarea formulelor de procedură prevăzute de lege sub

sancțiunea nulității precum și cu aplicarea greșită a legii de procedură,

hotărârea fiind nelegală potrivit art. 304 pct. 5 și pct. 9 C. proc. civ.

În mod concret,

se invocă faptul că s-au încălcat dispozițiile art. 268 alin. (3) C. proc.

civ., deoarece prin încheierea de ședință din 23 septembrie 2010, în temeiul

dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanța de apel a dispus, din

oficiu, declanșarea procedurii de obținere a informațiilor asupra dreptului

austriac cu privire la persoanele care reprezintă o societate cu răspundere

limitată și cu privire la reglemetările mandatului pe care o astfel de

societate îl acordă potrivit legii austriece.

Ulterior,

prin încheierea de ședință din 21 octombrie 2010, din oficiu, instanța de apel

apus în vedere părțile să prezinte concluzii în legătură cu legea aplicabilă,

iar prin încheierea de ședință din 16 decembrie 2010 instanța a stabilit că

legea aplicabilă litigiului este alta decât legea română, dar competența de

soluționare a cauzei revine instanțelor române.

Această

încheiere, arată recurenta, este o încheiere interlocutorie în sensul art. 268

alin. (3) C. proc. civ. astfel că instanța nu mai putea reveni prin decizia

pronunțată stabilind că legea aplicabilă raporturilor juridice dintre părți

este legea română.

A doua

critică, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează

aplicarea greșită a legii de drept internațional privat, în sensul că instanța

de apel a calificat greșit instituția de drept sau raportul juridic de care

depindea  soluționarea acțiunii și a făcut o determinare greșită a legii

aplicabile litigiului, deoarece stabilirea corectă a legii ar fi condus la o

altă soluție decât aceea pronunțată.

Sub acest

aspect, recurenta invocă faptul că, temeiulo juridic al acțiunii sale l-a

reprezentat nulitatea absolută a unor acte juridice motivată de lipsa totală a

voinței juridice, respectiv a consimțământului și a cauzei la încheierea acestor

acte, susținând inexistența acordului său prin organele statuare, asupra

încheierii protocoalelor din 15 decembrie 2006 și a actelor subsecvente prin

care era înlocuit debitorul său real, respectiv, pârâta SC C.N.F.G.N. SA cu

altă societate comercială fcitivă din S.U.A.

În acest

context, în mod eronat instanța de apel a apreciat că analiza calității de

reprezentant trebuie efectuată pe baza calificării operațiunii juridice dintre

părți ca fiind o novație prin schimbare de debitor și nu o cesiune de creanță

astfel cum au apreciat părțile.

De astfel,

indiferent de calificarea dată acestor acte, ceea ce era determinant în cauză

era stabilirea împrejurării dacă reclamanta a fost sau nu legal reprezentată la

încheierea acestor acte și, prin urmare, dacă există sau nu consimțământ.

Această

problemă trebuia clarificată prin determinarea legii aplicabile reprezentării

persoanei juridice austriece prin organele sale, având în vedere faptul că

reclamanta  nu este o persoană juridică română. În consecință, în speță era

esențial, raportat la obiectul cauzei a se stabili mecanismul de reprezentare a

persoanei juridice străine și nu calificarea operațiunii juridice încheiate în

lipsa consimțământului reclamantei, cum în mod greșit a procedat instanța de

apel.

Din această

perspectivă, susține recurenta, pentru stabilirea legii aplicabile trebuiau

avute în vedere dispozițiile art. 40-art. 42 din Legea nr. 105/1992 potrivit

cărora persoana juridică are naționalitatea statului pe al cărui teritoriu și-a

stabilit sediul social, iar statul său organic este cârmuit de legea sa

națională, inclusiv în privința modului de reprezentare prin intermediul

organelor proprii. În consecință reprezentarea reclamantei prin organele

proprii și răspunderea față de terți este guvernată de legea austriacă și nu de

legea română cum în mod eronat s-a apreciat prin hotărârea recurată.

În

conformitate cu legea austriacă, contabilul societății nu a avut calitatea de

reprezentant al reclamantei, astfel că acesta nu și-a exprimat consimțământul

la încheierea actelor juridice contestate, iar aplicarea ștampilei pe aceste

acte nu este suficientă pentru a crea o aparență a dreptului de reprezentare,

în condițiile în care protocoalele din litigiu au fost semnate din partea

pârâtei de un reprezentant care urmărea dobândirea sumelor de bani prin

intermediul intervenției către care s-a transmis creanța.

Prin urmare,

apreciază recurenta, complicitatea la fraudă a celor două persoane fizice

rezultă și din împrejurarea că prețul novației nu a fost achitat printr-un

ordin de plată bancar, ci s-a făcut plata cash, direct contabilului societății

reclamante, ceea ce înlătură buna-credință invocată de pârâtă.

De asemenea,

arată recurenta, instanța de apel a ignorat recunoașterea de către pârâta SC

C.N.F.G.N. SA a calității de creditor a reclamantei pentru sumele care au

format obiectul protocoalelor, făcută în cadrul contestației la executare

soluționată prin sentința nr. 8232/2008 a Judecătoriei Giurgiu. În litigiul

respectiv, contestatoarea SC C.N.F.G.N. SA, adică intimata din prezenta cauză a

invocat nulitatea absolută a contractului de novație din 8 ianuarie 2007, cu

motivarea că, prin acest contract părțile au dispus de bunul altuia, în sensul

că creditorul real al creanței este reclamanta SC D.T. MBH. Acest mijloc de

probă a fost ignorat de instanța de apel și, de asemenea, și hotărârea penală

austriacă de condamnare a angajatului reclamantei P.K.H. pentru înregistrări

false în contabilitatea reclamantei-recurente. Prin decizia recurată, instanța

de apel a aplicat greșit și criteriile stabilite de legea română în privința

mandatului aparent, ceea ce constituie o altă critică de nelegalitate a

deciziei recurate.

Sub acest

aspect se invocă faptul că instanța de apel a motivat sumar respingerea

motivelor de apel formulate cu privire la lipsa consimțământului și a

mandatului aparent, a aplicat definiția generală a mandatului fără a analiza în

concret dacă pârâta a fost sau nu de bună-credință, raportat la faptul că

efectuarea plății nu a fost făcută prin virament bancar, iar pârâta SC

C.N.F.G.N. SA și fostul său director B.N. cunoșteau că reprezentantul legal al

reclamantei este H.R. De asemenea, nu s-a examinat apărările întemeiate pe faptul

că actele a căror nulitate absolută s-a solicitat depășeau cu mult activitatea

făcută în mod curent de P.K.H., iar simpla utilizare a înscrisurilor emanând de

la societate și a ștampilei societății nu este suficientă prin ea însăși pentru

a crea aparența de drept.

Ulterior,

recurenta a precizat că dezvoltarea motivelor de recurs vizează și ipoteza

prevăzută de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă

SC C.N.F.G.N. SA, prin întâmpinarea depusă, a solicitat respingerea recursului,

arătând, în esență, că prin încheierea din 16 decembrie 2010, instanța de apel

nu s-a pronunțat asupra legii aplicabile raporturilor juridice deduse

judecății, ci a decis că este necesară informarea asupra dreptului străin,

pentru a se stabili dreptul aplicabil față de situația creată prin existența și

derularea procesului penal din Austria, astfel că numai sub acest aspect

încheierea menționată are funcția și efectele prevăzute de art. 268 alin. (3)

C. proc. civ.

Totodată,

legea aplicabilă a fost corect determinată ca fiind legea română, dipozițiile

art. 3, art. 77 și art. 80 din Legea nr. 105/1992 fiind corect aplicabile, iar

examinarea validității contractului și aplicarea sancțiunii nulității pentru

încălcarea dispozițiilor art. 948 C.civ., prin verificarea îndeplinirii unei

condiții esențiale pentru validitatea convenției, respectiv a consimțământului

s-a făcut corect prin aplicarea dreptului român. În ceea ce privește

consimțământul, acesta a existat, a fost exprimat nevicita anterior semnării și

parafării contractului, reclamanta fiind reprezentată convențional conform

mandatului pe care reprezentantul legal al societății l-a dat altei persoane

pentru a semna și parafa contractele.

Intimata-intervenientă

în nume propriu SC A. LLC Washington a solicitat, de asemenea, prin

întâmpinarea depusă, respingerea recursului reclamantei, arătând, în sinteză,

faptul că, în mod corect s-a aplicat legea română deoarece incidența legii

austriece nu a fost invocată de către reclamantă în apel, motivele de apel nu

conțin o astfel de critică, situație în care efectul devolutiv al apelului nu

putea cuprinde și acest aspect. Raportul juridic a fost corect calificat de

către instanța de apel, care justificat a reținut existența consimțământului

expres al reclamantei prin prepusul său P.K.H., consimțământ confirmat implicit

de către directorul general H.R., astfeln că și teoria mandatului aparent a

fost corect aplicată.

Analizând

recursul formulat prin prisma motivelor invocate și dipsozițiilor legale

anterior prezentate, Înalta Curte constată că este fondat.

Astfel, în

speță, raportul juridic dedus judecății este un raport de drept internațional

privat ce conține un element de extraneitate prin părțile acestui raport, fiind

aplicabile dispozițiile Legii nr. 105/1992, care erau în vigoare la data

promovării cererii de chemare în judecată.

Instanța de

apel, având în vedere temeiurile de drept și de fapt invocate de părți, prin

încheierea din 23 septembrie 2010, în temeiul dispozițiilor art. 129 alin. (5)

C. proc. civ., a dispus declanșarea procedurii de obținere a informațiilor

asupra dreptului austriac cu privire la persoanele care reprezintă o societate

cu răspundere limitată și cu privire la reglementările mandatului pe care îl

poate acorda o persoană juridică cu răspundere limitată. În acestv scop s-a pus

în vedere apelantei-reclamante să formuleze întrebările în legătură cu care să

ceară informația în condițiile Convenției de la Londra din 1968.

Prin

încheierea din 21 octombrie 2010, instanța de apel potrivit dispozițiilor art.

129 alin. (4) C. proc. civ., a apreciat că se impune ca toate părțile să-și

expună punctul de vedere cu privire la legea aplicabilă actelor a căror

nulitate se solicită având în vedere dispozițiile art. 74 și urm. din Legea nr.

105/1992.

Ulterior,

prin încheierea din 16 decembrie 2010 se menționează că, în situația dată, în

care s-a apreciat, în condițiile Legii nr. 105/1992 și că legea aplicabilă

raăporturilor juridice pe care se grefează litigiul părților este alta decât

legea română, constatând că, potrivit aceluiași act normativ, competența de

soluționare a cauzei revine totuși instanței române, în temeiul art. 40 și

urm., art. 47 și art. 48 din Legea nr. 105/1992 și având în vedere imperativul

cercetării tuturor susținerilor și aprecierilor părților litigante, văzând

considerentele încheierii de la 23 septembrie 2010, instanța de apel a

declanșat procedura de obținere a informațiilor asupra dreptului aplicabil în

materie comercială menționând și aspectele referitoare, în principal, la

clauzele de nulitate ale contractelor și instituția reprezentării.

În legătură

cu conținutul acestei încheieri, părțile au susțineri contradictorii, recurenta

arătând că, în realitate, instanța de apel a stabilit că legea aplicabilă este

legea austriacă, situație în care această încheiere, având caracter

interlocutoriu, conform art. 268 alin. (3) C. proc. civ., instanța de apel nu

mai putea reveni asupra cestei dezlegări stabilind prin decizia recurată că, în

speță, se aplică legea română.

La rândul

său, intimata-pârâtă SC C.N.F.G.N. SA a invocat, în apărare, faptul că, prin

acea încheiere doar s-a decis asupra necesității declanșării procedurii de

informare cu privire la dreptul aplicabil, măsura luată fiind în legătură

exclusivă cu soluționarea excepției inadmisibilității cererii de chemare în

judecată, invocată de intimata-pârâtă față de situația creată prin existența și

derularea procesului penal din Austria împotriva angajatului reclamantei care a

semnat actele din litigiu și că doar sub acest aspect încheierea menționată are

funcția și efectele prevăzute de art. 268 alin. (3) C. proc. civ.

Din această

perspectivă, Înalta Curte observă că, deși este reală susținerea intimatelor

pârâtă și intervenientă că reclamanta nu a formulat în mod expres în apel o

critică prin care să invoce aplicarea greșită a legii române și nu a celei

austriece, în dezvoltarea motivelor, arătat că examinarea existenței sau nu a

consimțământului trebuia să vizeze și dispozițiile legii austrice raportat la

faptul că reclamanta este o persoană austriacă, însă instanța de apel, în

conformitate cu art. 129 alin. (5) C. proc. civ., tocmai în considerarea apărărilor

și susținerilor părților, a dispus, prin încheierea din 23 septembrie 2010,

declanșarea procedurii de obținere a informațiilor asupra dreptului austriac cu

privire la reprezentarea unei societăți cu răspundere limitată.

În aceste

condiții, susținerea intimatei-pârâte în sensul că această procedură a fost

declanșată doar pentru a se soluționa excepția inadmisibilității acțiunii

reclamantei nu poate fi primită deoarece această excepție a fost invocată la

data de 21 octombrie 2010, adică ulterior declanșării procedurii anterior

menționate.

Este real că,

potrivit încheierii din 16 decembrie 2010, se declanșează procedura de obținere

a informațiilor asupra dreptului austriac aplicabil în materie comercială,

având în vedere considerentele încheierii din 23 septembrie 2010, însă această

mențiune nu face decât să confirme conținutul echivoc al încheierii, în

condițiile în care această procedură a fost deja declanșată prin încheierea din

23 septembrie 2010, ceea ce permite și interpretarea potrivit căreia, de fapt,

prin încheierea din 16 decembrie 2010, s-a stabilit că legea aplicabilă este

alta decât legea română.

În acest

context, faptul că au fost acordate numeroase termene pentru obținerea

informațiilor cu privire la conținutul legii austriece, din încheierile

menționate nu rezultă cu claritate dacă s-a stabilit sau nu legea aplicabilă,

iar la acordarea cuvântului în fond s-au formulat concluzii în privința

consimțământului din ambele perspective, rezultă că nu este posibil a se

analiza dacă în concret, s-a stabilit sau nu legea aplicabilă. De astfel, tot

demersul instanței este lipsit de finalitate pentru că, în considerentele

deciziei, consimțământul a fost analizat doar din perspeciva legii române,

respectiv a prevederilor C. com. care reglementează mandatul, neexistând nuciun

argument pentru care, deși s-a apreciat că este necesară informarea asupra

legii austriece cu privire la reprezentarea reclamantei, aceste dispoziții nu

au mai fost avute în vedere.

În alți

termeni, caracterul echivoc al încheierilor conduce la concluzia că această

critică este fondată deoarece instanța de apel nu a dezlegat corect legea

aplicabilă deși îi revenea această obligație având în vedere existența unui

conflict între legea străină cu care raportul juridic are legătură prin elementul

său de extraneitate.

În egală

măsură, este întemeiată și critica recurentei cu privire la aplicarea greșită a

teoriei mandatului aparent și inexistența motivelor pentru care au fost

înlăturate criticile din apel referitroare la faptul că, în realitate,

consimțământul a lipsit deoarece semnatarul actelor a căror nulitate absolută

s-a solicitat nu avea calitatea de reprezentant legal sau convențional al

reclamantei, pârâta cunoștea această împrejurare, astfel că, nu prea invoca

buna sa credință, iar simpla utilizare a ștampilei societății nu era sufucuentă

prin ea însăși pentru a crea aparența existenței unui mandat.

De asemenea,

s-a mai invocat prin motivele de aple faptul că pe rolul instanțelor din

Austria a existat un proces penal finalizat cu condamnarea fostului angajat al

reclamantei P.K.H. tocmai în legătură cu încheierea frauduloasă a actelor

contestate însă, instanța de apel nu a examinat această critică deși s-au

solicitat informații și în legătură cu aceste aspecte.

Totodată, s-a

invocat faptul că reprezentantul legal al reclamantei H.R. a confirmat

situațiile financiare întocmite de directorul financiar fără a avea cunoștință

că aceste acte nu corespund realității și sunt rezultatul unei activități

infracționale comise de acesta, aspecte ce nu au făcut obiectul analizei

instanței de apel.

A fost

ignorată și critica referitoare la aplicarea greșită a teoriei mandatului

aparent, care nu a fost adaptată particularităților speței în sensul

verificării criticilor formulate în apel potrivit cărora pârâta nu poate opune

buna-credință cu privire la protocoalele încheiate raportat la volumul

tranzacției realizate prin actele contestate, în favoarea societății cu sediul

în S.U.A. despre a cărei bonitate nu existau niciun fel de informații, și având

în vedere faptul că plata debitului nu s-a efectuat în mod legal prin virament

bancar, ci s-a realizat cash. Examinarea acestor aspecte ar fi dezlegat corect

problema existenței sau inexistenței mandatului și, prin urmare, a exprimării

de către reclamantă a unui consimțământ valabil la încheierea actelor din

litigiu.

Considerentele

deciziei nu conțin răspunsuri concrete la aceste critici, instanța de apel

precizând că, prima chestiune care trebuie lămurită este cea a dreptului

aplicabil, stabilit conform art. 73 și urm. din Legea nr. 105/1992, ca fiind

legea română, iar în privința consimțământului s-a apreciat că a existat o

reprezentare convențională în sensul art. 392, art. 394, art. 395 C. com.

Argumentele potrivit cărora inaplicabilitatea mandatului aparent nu poate fi

reținută de instanța de apel sunt insuficiente și nu se bazează pe examinarea

efectivă a stării de fapt în condițiile în care, astfel cum s-a precizat deja,

angajatul reclamantei P.K.H. a fost condamnat penal de o instanță din Austria

în legătură cu aceste acte, însă în considerentele deciziei nu există nicio

mențiune cu privire la existența acestei hotărâri. De asemenea, s-a susținut

faptul că, și împotriva reprezentantului pârâtei respectiv B.N. a fost începută

urmărirea penală, ambele fiind valabilității mandatului persoanei care a semnat

actele a căror nulitate s-a cerut din partea reclamantei.

Neprocedând

în acest fel, instanța de apel nu a stabilit corect starea de fapt, nu a

examinat în concret criticile și apărările părților, a declanșat procedura de

obținere a informațiilor asupra dreptului aplicabil fără a se putea stabili cu

claritate dacă legea aplicabilă este cea română sau cea austriacă, având în

vedere conținutul echivoc al încheierilor menționate.

În

consecință, rezultă că sunt întemeiate motivele de recurs prevăzute de art. 304

pct. 5, pct. 7, pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (1), alin. (3)

și alin. (5) C. proc. civ., astfel încât soluția ce se impune este aceea de

admitere a recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleași instanțe prilej cu care, în conformitate cu art. 315 alin. (3) C.

proc. civ. vor fi analizate toate criticile și apărările formulate în fața

instanței a cărei hotărâre s-a atacat urmând a se administra din oficiu sau la

cererea părților toate probele necesare și utile justei soluționări a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de reclamanta SC D.T. MBH împotriva deciziei civile nr.

189/2012 din 12 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

V-a civilă, pe care o casează și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 11 iunie 2013.