ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1095/2021

Ședința publică din data de 19 mai 2021

asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 5 ianuarie 2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu B. S.A., obligarea pârâtei la plata de despăgubiri în sumă de 610.900 RON, reprezentând prejudiciu efectiv și la plata de dobânzi legale penalizatoare la această sumă, conform art. 3 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011, de la data de 14 decembrie 2015 și până la achitarea integrală.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 998-999, art. 970 alin. (1), art. 1073 și următ. C. civ. din 1864, art. 3 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, art. 2 lit. b) din Directiva nr. 93/13/CE, pct. 13 din anexa la Codul consumului (Legea nr. 296/2004, republicată).

Prin sentința civilă nr. 156 din 23 martie 2018, Tribunalul Cluj a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Prin sentința nr. 1007 din 8 iunie 2018, Tribunalul Specializat Cluj a declinat competența în favoarea Tribunalului Cluj, secția civilă. A constatat ivit conflictul negativ de competență. A dispus sesizarea Curții de Apel Cluj pentru soluționarea conflictului și a suspendat judecata cauzei până la soluționarea conflictului de competență.

Prin sentința nr. 105 din 5 septembrie 2018, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, secția civilă.

Prin sentința nr. 48 din 30 ianuarie 2020, Tribunalul Cluj, secția civilă a respins, ca nefondată, acțiunea.

Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, prin decizia nr. 177/A din 30 septembrie 2020, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinței tribunalului.

Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., care si-a fundamentat criticile pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., susținând că se impune casarea deciziei atacate ca fiind nelegală, întrucât cuprinde motive contradictorii și a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor dreptului material.

În motivarea recursului, reclamanta a susținut următoarele critici de nelegalitate a hotărârii atacate:

- În primul rând, reclamanta a semnalat faptul că motivarea instanței de apel diferă în mare măsură de cea a tribunalului, pe care o menține și care reținuse, într-o motivare străină cauzei, că, în speță, nu sunt întrunite condițiile manoperei dolosive și a scopului inducerii în eroare, că eroarea reclamantei nu e scuzabilă, că aceasta nu a pornit vreun demers judiciar seaparat pentru anularea contractului de ipotecă pentru eventuala viciere a consimțământului garantului. Cererea introductivă de instanță nu este o acțiune în anulare a unui act juridic pentru viciul de consimțământ al dolului sau erorii, ci este o acțiune în răspundere civilă pentru repararea prejudiciului cauzat de încălcarea îndatoririi precontractuale de bună-credință a intimatei - pârâte.

-În mod nelegal și cu încălcarea unor principii fundamentale de drept civil, instanța de apel a reținut că nu ar exista o îndatorire legală de bună-credință în faza precontractuală între o bancă (profesionist al creditării) și un garant ipotecar (neprofesionist), îndatorire concretizată, conform doctrinei de specialitate, în obligații de loialitate și cooperare, precum și în obligația de informare precontractuală. În analiza sa, instanța de apel a făcut referire exclusiv la prevederile legislației bancare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006), cu ignorarea dreptului comun în materie de contracte și de fază precontractuală, însă nemenționarea principiilor contractuale de drept comun în legislația bancară nu înseamnă neaplicarea acestora decât acolo unde există derogări exprese.

Recurenta a arătat că, pe lângă vasta doctrină de specialitate română, care, întemeiată pe prevederi fragmentate ale C. civ., a reținut că există o îndatorire legală de bună-credință și în faza precontractuală (concretizată în obligații de cooperare, loialitate, informare), se prevalează și de jurisprudența constantă a ultimelor două decenii ale Curții de Casație a Franței, în aplicarea unor prevederi cvasi - identice ale Codului francez din 1804 (preluat de C. civ. român de la 1964) unde s-a reținut că există o obligație de informare precontractuală a profesioniștilor creditării față de garanții personali sau ipotecari.

În opinia recurentei, curtea de apel a respins apelul reclamantei interpretând greșit ce înseamnă îndatorirea legală de bună-credință a creditoarei - pârâte, prevederile invocate privind secretul bancar neoprind un creditor care ar fi fost într-adevăr de bună-credință să încerce măcar să obțină acordul creditorului garantat pentru a informa în mod direct garantul ipotecar asupra situației sale financiare.

Art. 970 alin. (1) C. civ. de la 1864, în vigoare la data încheierii contractului inițial și a tuturor actelor adiționale, consacră existența unei îndatoriri de bună-credință în contracte, pe care doctrina o concretizează în obligații de loialitate și cooperare. Realizarea echilibrului între drepturile și obligațiile părților conform cerințelor bunei-credințe impune ca partea susceptibilă de a informa să realizeze în mod concret acest lucru, cu scopul de a clarifica încheierea și executarea contractului.

Potrivit recurentei, exigența obiectivă de informare a dat naștere unei îndatoriri de consiliere, care constă în clarificarea oportunității financiare sau tehnice a încheierii contractului de cealaltă parte.

În cauză, pârâta a încălcat această îndatorire atât prin neinformarea reclamantei privind situația financiară precară a debitorului garantat C. S.R.L., cât și prin lipsa de loialitate față de garant prin acceptarea prelungirii și extinderii masive a limitelor liniei de credit, săvârșind astfel o faptă ilicită din perspectiva art. 998-999 C. civ. din 1864.

-În mod greșit, cu încălcarea normelor de drept material și cu o motivare străină de natura pricinii, instanța de apel a reținut că reclamanta ar fi trebuit să depună diligențe extraordinare pentru a se informa despre situația financiară a debitorului garantat și că ar fi trebuit să apeleze la instituția răspunderii contractuale, însușindu-și astfel, unele dintre motivele tribunalului regăsite în sentința apelată. Arătând că reclamanta nu ar fi dat dovadă de diligență la momentul semnării contractului de ipotecă și al primului act adițional la contractul de credit, prin neangajarea unui expert contabil care să verifice situațiile finanaciare ale debitoarei principale, instanțele de fond impun practic unei persoane fizice, fără studii de specialitate juridică sau economică, o diligență extraordinară la momentul încheierii unui contract de garanție. Acest standard de comportament este mult mai ridicat decât nivelul unui bun părinte de familie, fiind străin circuitului civil actual, chiar și majorității profesioniștilor- persoane juridice mici și mijlocii.

În opinia recurentei, instanța de apel a procedat la o analiză teoretică generală asupra celor patru condiții ale răspunderii civile delictuale și a concluzionat că lipsește caracterul ilicit al faptei, există o culpă a reclamantei și că neîndeplinirea obligației de informare poate fi valorificată doar pe terenul răspunderii contractuale (după ce s-a reținut că această obligație nu există în speță). Distincția pe care instanța de apel o realizează între răspunderea contractuală și cea delictuală nu are relevanță, potrivit recurentei, câtă vreme a fost dedusă judecății încălcarea unei obligații legale (iar nu contractuale) de informare, din etapa precontractuală.

A susținut că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, prejudiciul efectiv suferit de reclamantă este în cuantum de 610.900 RON (valoarea imobilului vândut la licitație în cadrul procedurii de executare silită la data de 14 decembrie 2015), iar beneficiul nerealizat constă în dobânda legală penalizatoare stabilită conform art. 3 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011, de la data vânzării la licitație publică și până la achitarea integrală a despăgubirilor.

Apărările formulate în cauză

Intimata - pârâtă nu a formulat întâmpinare în cauză.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul formulat în cauză, Înalta Curte apreciază asupra caracterului său nefondat, niciuna din criticile de nelegalitate îndreptate împotriva hotărârii instanței de apel - motivarea contradictorie ori soluționarea cauzei prin încălcarea sau aplicarea greșită a normelor dreptului material - neputând fi reținută, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

- În mod nefondat a pretins reclamanta un caracter contradictoriu al considerentelor pe care se fundamentează hotărârea instanței de apel, semnalând, în primul rând, că aceasta diferă în mare măsură de cea a tribunalului, pe care o menține și care apreciase asupra caracterului neîntemeiat al acțiunii într-o motivare străină cauzei, care făcea trimitere la lipsa manoperelor dolosive și a scopului inducerii în eroare a reclamantei ori la nepromovarea unei acțiuni separate în anularea contractului de garanție imobiliară pentru eventuala viciere a consimțământului garantului.

O primă observație este aceea că reclamanta nu a relevat în concret și nu a demonstrat în ce ar consta contrarietatea considerentelor avute în vedere atunci când a pretins motivarea contradictorie a deciziei pronunțate în apel.

Împrejurarea că aceasta - în exprimarea părții - "diferă în mare măsură de cea a Tribunalului Cluj" nu constituie în sine un argument de nelegalitate care să se circumscrie motivului legal de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât reclamanta pretinde - de altfel, nejustificat - că motivarea tribunalului ar fi străină de natura pricinii atunci când face referire la lipsa manoperelor dolosive ori a scopului inducerii în eroare din partea pârâtei, la lipsa erorii scuzabile a reclamantei sau la posibilitatea promovării unei acțiuni separate în anularea contractului de ipotecă pentru vicii de consimțământ.

Conținutul diferit ori tratarea mai accentuată a unora din aspectele relevante ale cauzei prin hotărârile celor două instanțe de fond este, în mod firesc, influențată de dublul rol pe care îl are instanța de apel în soluționarea unui litigiu, acela de instanță devolutivă (de fond) și de instanță de control judiciar care este ținută, în virtutea obligațiilor proprii instituite în sarcina sa prin dispozițiile art. 476 și 477 C. proc. civ., de obligația devoluării fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant și, de asemenea, de exercitare a devoluțiunii asupra întregii cauze atunci când apelul nu e limitat la anumite soluții din dispozitiv, atunci când se tinde la anularea întregii hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil.

Substituirea ori completarea considerentelor hotărârii de primă instanță de către instanța de apel constituie mijloace prin care se exercită și se concretizează controlul judiciar al acesteia din urmă, ori de câte ori soluția adoptată de tribunal este legală, dar ea se explică prin alte considerente ori și prin alte considerente.

Instanța de apel din prezenta cauză a menținut soluția tribunalului, fără a reține că motivarea primei instanțe ar fi străină de natura pricinii cât timp abordarea (doar pentru evidențierea diferențelor necesare) unor subiecte precum manoperele dolosive ale cocontractantului (pârâtei), dolul prin omisiune, scopul inducerii în eroare la încheierea contractului, eroarea scuzabilă/nescuzabilă a celui pretins prejudiciat (garantul) și sancțiunile specifice pe care acestea le pot genera în privința actelor juridice încheiate (acțiunea în anularea contractului de ipotecă pentru viciile de consimțământ ale garantului) au fost antamate prin chiar motivele ce au justificat actualul demers judiciar al reclamantei, argumentat consistent pe încălcarea îndatoririi legale de bună-credință a pârâtei în faza precontractuală, manifestată prin omisiunea consilierii, cooperării și informării sale în privința situației financiare precare a debitorului garantat S.C. C. S.R.L..

De altfel, chiar și prin motivele de recurs - atunci când evocă jurisprudența Curții de Casație a Franței în aplicarea unor prevederi cvasi-identice din C. civ. francez din 1804, pe baza cărora s-ar fi dedus existența unei obligații de informare precontractuală a profesioniștilor creditării față de garanții personali sau ipotecari- se arată că încălcarea unei atare obligații a fost sancționată, fie prin anularea contractelor de garanție pentru dol omisiv, fie prin atragerea răspunderii creditorului față de garant, pentru prejudiciile cauzate.

O a doua observație este aceea că, indiferent de nivelul mai restrâns ori mai extins al considerentelor justificative, concluzia instanțelor de fond a fost una comună, anume a inexistenței în sarcina pârâtei a unei obligații legale în conținutul indicat de reclamantă, respectiv de loialitate și cooperare care să genereze obligația informării garantului ipotecar asupra situației financiare a debitorului principal garantat. Tot astfel, realizând demarcația necesară între răspunderea contractuală și cea delictuală, niciuna dintre aceste instanțe nu s-a abătut de la obligația lor legală de a soluționa acțiunea cu judecarea căreia au fost învestite, respectiv acțiunea în răspundere delictuală pentru pretinsa faptă ilicită atribuită pârâtei, a nesocotirii obligației sale de bună-credință în faza precontractuală, în conținutul descris de reclamantă.

- Nu existența unei obligații de bună-credință a pârâtei, în faza precontractuală, a fost negată de instanța de apel, ci a unei obligații care incumbă pârâtei în această etapă, în conținutul specific descris de reclamantă, care să presupună o îndatorire de loialitate, cooperare și informare din partea băncii a viitorului garant ipotecar asupra situației financiare a debitorului principal.

Pornind de la conținutul legal al art. 18 și 20, ca și al art. art. 111 și 113 din O.U.G. nr. 99/2006, instanța de apel a reținut corect faptul că, în faza precontractuală, viitorul garant ipotecar nu intră în noțiunea de "client" al instituției de credit, banca neavând față de acesta obligația consilierii ori pe aceea de a veghea la ocrotirea și asigurarea interesului acestuia, așa cum se înțelege că a existat așteptarea din partea reclamantei. Dimpotrivă, în virtutea acelorași dispoziții legale, banca pârâtă era ținută de obligația păstrării confidențialității și asigurării secretului bancar în privința tuturor faptelor, datelor, informațiilor referitoare la activitatea desfășurată, precum și asupra oricărui fapt, dată, informație aflate la dispoziția sa care priveau persoana, proprietatea, activitatea, afacerea, relațiile personale sau de afaceri ale clienților ori informații referitoare la conturile clienților - solduri, rulaje, operațiuni derulate -, la serviciile prestate sau contractele încheiate cu aceștia.

De asemenea, instanța de apel a arătat judicios că, în acord cu dispozițiile art. 113 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 99/2006, dacă informațiile asupra cărora poartă obligația instituției bancare de asigurare a secretului bancar pot fi comunicate în anumite situații de excepție strict prevăzute de lege, niciuna din aceste ipoteze nu o vizează pe cea a garantului ipotecar (mai exact, pe cea a viitorului garant ipotecar).

Buna-credință - principiu general valabil la nivelul tuturor relațiilor sociale într-o societate bazată pe reguli organizate prin legi - nu poate genera în faza precontractuală alte obligații decât cele strict subsumate viitoarei operațiuni juridice pe care părțile se pregătesc să o încheie, acelea de informare asupra naturii, conținutului, înțelesului, scopului și rolului viitorului act juridic, în speță a contractului de ipotecă, obligații a căror nesocotire nu a fost invocată de reclamantă.

Obligația precontractuală de loialitate, cooperare și informare a viitorului garant asupra situației financiare a debitorului principal - obligație a cărei încălcare a dorit-o reclamanta sancționată în persoana pârâtei, prin acțiunea sa - excede acestora, iar existența sa este lipsită de suportul minim și elementar care ar putea fi dat, cel mult, de calitatea de "client" al băncii a viitorului garant, calitate care, așa cum corect a stabilit instanța de apel, lipsește însă acestuia, deoarece până la momentul semnării contractului de ipotecă de către viitorul garant - când ar fi utilă comunicarea de informații acestuia - el rămâne un simplu terț față de bancă.

Nu poate fi primită susținerea reclamantei care a criticat raportarea analizei instanței de apel exclusiv la legislația bancară (O.U.G. nr. 99/2006) atunci când a statuat asupra inexistenței obligației pârâtei de consiliere, loialitate și de informare, cu ignorarea dreptului comun în materie de contracte, faza precontractuală, de vreme ce se pune în discuție existența unor obligații aplicabile unor raporturi juridice specifice, cum sunt cele ale băncii cu viitorii garanți.

Mai mult decât atât, existența obligației precontractuale a pârâtei, în conținutul descris de reclamantă, dedusă pe baza dreptului comun este de neconceput, de vreme ce contravine unor obligații specifice impuse prin legislația care guvernează activitatea pârâtei, ca instituție de credit, respectiv obligația de confidențialitate și de asigurare a secretului bancar în privința activităților, resurselor, operațiunilor desfășurate de clienții săi.

În realitate, pretinzând unui terț (banca, în faza precontractuală) îndatoriri de loialitate și informare asupra situației financiare a debitorului principal și acuzând săvârșirea unei fapte ilicite de către pârâtă prin neîndeplinirea unei atare obligații, reclamanta nu face decât să transfere în sarcina acesteia, lipsit de orice temei legal, diligențe și obligații proprii, pe care ar fi trebuit să le întreprindă personal și anterior încheierii contractului de ipotecă, direct sau indirect, cu atât mai mult prin recurgerea la ajutor de specialitate atunci când se invocă și lipsa unei pregătiri economice și juridice.

Atribuirea de către reclamantă în sarcina pârâtei a unei obligații de cooperare, loialitate și informare în faza precontractuală (care sugerează activități de consiliere juridică și bancară) este lipsită de orice fundament legal și de corespondență în activitatea proprie a instituției de credit, activitate subordonată scopului acordării de credite în condiții securizate, astfel cum impun normele de prudență bancară. Acționând în realizarea acestui scop propriu activității desfășurate, nu se poate susține că pârâta nu ar fi acționat cu bună-credință în faza precontractuală întrucât, așa cum corect a reținut instanța de apel, încheierea contractului de garanție imobiliară la care a devenit parte reclamanta s-a realizat la inițiativa acesteia, iar nu a băncii.

- Nefondat critică reclamanta și impunerea de către instanța de apel în sarcina sa a unor diligențe extraordinare, peste standardele de prudență și diligență proprii lui "bonus pater familias", de a se informa asupra situației financiare a debitorului garantat prin recurgerea la ajutorul unui expert contabil care să verifice situațiile financiare ale acestuia.

În primul rând, necesitatea recurgerii la ajutorul unui expert contabil nu constituie un considerent al deciziei recurate, ci al hotărârii de primă instanță prin care, însă, tribunalul nu a impus atare exigență reclamantei, ci a relevat posibilitățile de care dispunea aceasta încă din etapa precontractuală, posibilitate pe care partea nu a valorificat-o decât în actualul litigiu spre a demonstra neîndeplinirea de către pârâta a unei obligații inexistente acesteia.

Însă, deopotrivă prima instanță și cea de apel au relevat nedepunerea de către reclamantă a unor eforturi minime și a unor verificări minime în privința activității și situației financiare a debitorului principal, pe care a decis ea însăși, de bună voie și nesilită de nimeni, să-l garanteze, acționând contrar diligenței și prudenței unui bun proprietar prin consimțirea încheierii unui act juridic, cel de garanție imobiliară, de o greutate și importanță covârșitoare în situația sa patrimonială. Această realitate, reținută corect de ambele instanțe de fond din circumstanțele cauzei, a fost de altfel și confirmată de apărătorul reclamantei în etapa recursului, când a arătat că semnarea contractului de ipotecă de către reclamantă s-a întemeiat pe aparența dată de cunoașterea unei persoane (posibil cea a asociatului societății) și, deci, nu pe deținerea măcar a unor minime informații în legătură cu activitatea și profitabilitatea debitorului garantat S.C. C. S.R.L..

Nu sunt, prin urmare, nici străine cauzei și nici expresie a încălcării normelor de drept material (neprecizate, de altfel, de către recurentă) aprecierile realizate de instanța de apel asupra obligațiilor proprii de diligență și de informare de care era ținută însăși reclamanta, ca un bun proprietar, în considerarea naturii și consecințelor actului juridic la încheierea căruia singură a consimțit.

Astfel fiind, apare ca fiind corectă concluzia instanței de apel, a inexistenței unei fapte ilicite săvârșită de pârâtă care, alături de celelalte condiții cumulative ale răspunderii civile delictuale, să fundamenteze angajarea răspunderii sale civile delictuale pentru repararea prejudiciului suferit de reclamantă, decurgând din valorificarea imobilului oferit ca garanție (ipotecat), în vederea recuperării creditului acordat de bancă.

Acest prejudiciu nu este consecința unei fapte ilicite a pârâtei, ci, pur și simplu, a actului juridic (contractul de ipotecă) la încheierea căruia reclamanta a consimțit, în circumstanțele și cu motivația anterior arătate, în mod liber și autonom.

Dacă rambursarea unui credit nu trebuie să se bazeze ab initio pe executarea garanțiilor - afirmație care rămâne, totuși, la nivel de speculație în cazul dedus judecății (certitudinea asupra acesteia depinzând de evaluarea directă a unui complex de factori rămași în afara obiectului de cercetare al litigiului) - este la fel de real că garantarea restituirii unui credit prin instituirea unei ipoteci imobiliare nu poate interveni doar atunci când riscul nerambursării ar fi minim sau cu totul inexistent întrucât, altfel, ar lipsi rațiunea constituirii garanției.

În considerarea tuturor acestor motive, apreciind că recursul formulat este nefondat, Înalta Curte îl va respinge în consecință, soluție față de care, în raport de dispozițiile art. 453 C. proc. civ., nu poate fi luată în calcul nici soluționarea cererii recurentei de acordare a cheltuielilor de judecată a căror acordare o solicitase, dată fiind calitatea sa de parte căzută în pretenții.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 177/A din 30 septembrie 2020 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 mai 2021