ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1134/2025

Ședința publică din data de 22 mai 2025

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă la 28 martie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul Institutul Național al Patrimoniului a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., obligarea acesteia la plata cuantumului timbrului monumentelor istorice, în valoare totală de 1.181.977,92 RON, reprezentând valoarea actualizată (a debitului principal) cu indicele de inflație (indicele prețurilor de consum), din care 1.133.725.23 RON, reprezentând debit principal, alcătuit din suma de 455.721,85 RON (cuantumul timbrului monumentelor istorice aferent A., organizat în anul 2017) și suma de 678.003,38 RON (cuantumul timbrului monumentelor istorice aferent A., organizat în anul 2018); la plata sumei de 48.252,69 RON, constând în indicele de inflație (indicele prețurilor de consum), alcătuită din suma de 33.404,41 RON, reprezentând indicele de inflație, calculat pentru cuantumul timbrului monumentelor istorice aferent A. din anul 2017, și suma de 14.848,27 RON, reprezentând indicele de inflație calculat pentru cuantumul timbrului monumentelor istorice aferent A. din anul 2018; la plata dobânzii legale penalizatoare în valoare totală de 103.803,05 RON, alcătuită din suma de 69.475,73 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare, calculată pentru cuantumul timbrului monumentelor istorice aferent A. din anul 2017 și suma de 34.327,32 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare, calculată pentru cuantumul timbrului monumentelor istorice aferent A. din anul 2018; la plata penalităților de întârziere de 0,2% zi, în valoare totală de 731.748,23 RON, alcătuită din suma de 493.091,04 RON, reprezentând penalități de întârziere de 0,2%/zi, calculate pentru cuantumul timbrului monumentelor istorice aferent A. din anul 2017 și suma de 238.657,19 RON, reprezentând penalități de întârziere de 0,2%/zi, calculate pentru cuantumul timbrului monumentelor istorice aferent A. din anul 2018, precizând că dobânda și penalitățile au fost calculate până la data introducerii cererii de chemare în judecată, acestea urmând să curgă în continuare, până la plata efectivă. Reclamantul a mai solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Pârâta s-a apărat, prin întâmpinare solicitând admiterea în parte a cererii de chemare în judecată și, sub rezerva respingerii cererii reconvenționale, obligarea sa la plata sumei de 170.058 RON, compusă din suma de 68.358,27 RON, reprezentând timbrul monumentelor istorice pentru A. din anul 2017, și suma de 101.699,72 RON, aferentă festivalului din anul 2018.

Prin cererea reconvențională, pârâta a solicitat exceptarea de la plata timbrului monumentelor istorice, până la concurența sumei de 282.354,23 RON, pentru A. din anul 2017, respectiv în limita sumei de 194.089 RON, pentru A. din anul 2018, precum și compensarea acestora cu eventuale sume care ar putea fi stabilite în sarcina sa, cu același titlu.

Prin sentința nr. 404 din 12 septembrie 2019, Tribunalul Cluj, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj, reținând, prin raportare la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, că litigiul este strâns legat de activitatea economică a pârâtei, astfel că, pentru soluționarea sa, se impune o competență specializată a instanței.

La rândul său, prin sentința civilă nr. 2198 din 10 decembrie 2019, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, secția civilă, constatând că litigiul pune în discuție îndeplinirea unei obligații prevăzute în Legea nr. 422/2001 și H.G. nr. 1502/2007, iar analizarea îndeplinirii condițiilor de plată nu are legătură cu activitatea economică, de natură să atragă competența instanței specializate, ci a instanței civile, dat fiind că una dintre părți are calitatea de profesionist. Constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul instanței superioare comune în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Prin decizia nr. 6 din 17 ianuarie 2020, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, secția civilă, reținând că dreptul subiectiv care se solicită a fi protejat izvorăște din lege, iar nu dintr-un raport contractual, și nu se adresează, exclusiv, profesioniștilor, ci tuturor categoriilor de persoane fizice și juridice care îndeplinesc cerința legală de a desfășura activități în aria protejată a monumentelor istorice, nefiind incidente norme de drept material care să reclame o specializare a judecătorului în tipul de litigii cu profesioniști.

Ulterior, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă la 21 ianuarie 2020, sub nr. x/2019*.

Prin sentința nr. 507 din data de 16 noiembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Cluj, secția civilă a admis cererea formulată de reclamantul Institutul Național al Patrimoniului, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L.. A obligat pârâta să achite reclamantului suma de 455.721,85 RON, reprezentând timbrul monumentelor istorice pentru A. din anul 2017, actualizată cu rata inflației, precum și dobânda legală penalizatoare aferentă și penalitățile de întârziere de 0,2% pe zi, calculate de la 26 septembrie 2017, până la plata lor integrală. A obligat pârâta să achite reclamantului suma de 678.003,38 RON, reprezentând timbrul monumentelor istorice pentru A. din anul 2018, actualizată cu rata inflației, precum și dobânda legală penalizatoare aferentă și penalitățile de întârziere de 0,2% pe zi, calculate de la 26 septembrie 2018, până la plata lor integrală. A respins, ca neîntemeiată, cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă A. S.R.L..

Prin decizia nr. 137/A din 18 aprilie 2014, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins apelul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 507 din 16 noiembrie 2023 pronunțate de Tribunalul Cluj, secția civilă în dosarul nr. x/2019. A respins cererea intimatului Institutul Național al Patrimoniului cu privire la obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva deciziei nr. 137/A din 18 aprilie 2014 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a declarat recurs pârâta A. S.R.L..

Precizând că a structurat recursul pe două capitole, recurenta a învederat că acestea vizează, sub un prim aspect, soluția de admitere a cererii de chemare în judecată, iar, sub un al doilea aspect, soluția de respingere a cererii reconvenționale, și că fiecare dintre acestea cuprind motive proprii de casare.

Cu privire la cererea reconvențională, a susținut că prin intermediul acesteia a solicitat exceptarea de la plata timbrului monumentelor istorice, în baza art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată.

A menționat că, deși reclamantul a invocat existența unei creanțe de 1.133.725,23 RON, aferentă A. din anii 2017 și 2018, în realitate, valoarea lucrărilor de protejare executate asupra monumentului istoric însumează 476.443,23 RON.

Recurenta a contestat aspectele reținute de instanța de apel cu privire la condițiile ce se impun a fi îndeplinite pentru ca un operator economic să beneficieze de exceptarea de la plata timbrului monumentelor istorice, anume în situația în care relizează lucrări de intervenții asupra monumentelor istorice, circumscrise prevederilor art. 23 alin. (2) din Legea nr. 422/2001.

Raportat la aceste dispoziții legale, a arătat că în mod greșit s-a apreciat că lucrările pe care le-a efectuat au constat în înlăturarea deteriorărilor determinate de desfășurarea festivalului, și că acestea nu au fost de natură să modifice substanța sau aspectul monumentului.

În contextul relevat, consideră că au fost încălcate dispozițiile art. 51 alin. (6), art. 2 alin. (3) și ale art. 23 din Legea nr. 422/2001, susținând că modalitatea de interpretare a acestora de către curtea de apel contravine normelor de tehnică legislativă, întrucât art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001 nu face trimitere la prevederile art. 23 alin. (2) din acest act normativ și nici nu folosește terminologia lor specifică.

Or, potrivit principiul unității terminologice, prevăzut la art. 37 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, limbajul normativ presupune ca aceleași noțiuni să fie exprimat prin aceeași termeni, scopul fiind de a asigura înțelegerea deplină, neechivocă, a textului de lege de către destinatar. Prevalându-se de dispozițiile art. 37 alin. (1) și ale art. 36 alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 24/2000, consideră că, în situația în care premisa exceptării de la plata timbrului monumentelor istorice ar fi presupus doar realizarea unor intervenții asupra monumentului istoric, în sensul art. 23 din lege, exprimarea legiuitorului s-ar fi făcut prin termeni care ar fi exclus echivocul.

Însă, prin reglementarea de la art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, legiuitorul s-a referit la lucrările de protejare a monumentelor, iar nu la cele de intervenție. Noțiunea protejării monumentelor beneficiază de o definiție proprie, iar, potrivit principiului unității terminologice, se impunea ca interpretarea art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001 să se facă prin raportare la definiția conținută de art. 2 alin. (3) din acest act normativ, în acest sens fiind prevederile art. 37 alin. (2) din Legea nr. 24/2000.

Recurenta a contestat interpretarea sintagmei "contribuie la protejarea monumentelor istorice" din cuprinsul art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, prin raportare la dispozițiile art. 23 din lege. În acest context, a arătat că, printr-o astfel de interpretare se restricționează, în afara unui temei legal, sfera lucrărilor ce pot conduce la exceptarea de la plata timbrului monumentelor istorice.

Comparând normele prevăzute la art. 2 alin. (3) și la art. 23 alin. (2) din Legea nr. 422/2001, recurenta a sesizat că între lucrările de intervenții și de protejare există o relație de la parte la întreg, iar nu o relație de egalitate.

Astfel, a arătat că lucrările de protejare a monumentelor istorice cuprind un ansamblu de măsuri, printre care realizarea intervențiilor asupra monumentelor istorice, cu respectarea rigorilor legii, acestea conținând și alte tipuri de lucrări, cum ar fi identificarea, cercetarea, inventarierea, clasarea, evidența, paza, integrarea social-economică și culturală.

Importanța distincției între activitățile de protejare și de intervenție, precum și a raportului dintre acești termeni, a fost apreciată ca relevantă în contextul interpretării și aplicării art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, astfel că, în considerarea principiului unității terminologice ar trebui admisă teza potrivit căreia exceptarea de la plata timbrului poate fi acordată operatorilor economici ale căror activități, deși nu se circumscriu noțiunii de intervenții, contribuie la protejarea monumentelor istorice.

În aplicarea mecanismului de exceptare prevăzut de art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, a susținut că instanța de apel trebuia să analizeze dacă lucrările pe care le-a executat reprezintă lucrări de protejare, în general, în sensul art. 2 alin. (3) din același act normativ, și nu dacă acestea reprezintă intervenții, de natură să schimbe substanța monumentului.

Recurgând la o interpretare sistematică a textelor de lege, a arătat că instanța de apel a reținut, în ceea ce privește lucrările de protejare, că trebuie respectate prevederile art. 23 alin. (2) din Legea nr. 422/2001.

Totodată, a afirmat că art. 2 alin. (3) din Legea nr. 422/2001 are valoarea unei norme generale în materia protejării monumentelor istorice, în timp ce norma de la art. 23 alin. (2) are caracter special, reglementând, expres și limitativ, modalitatea în care se realizează anumite intervenții de amploare asupra monumentelor istorice. Conform art. 23 alin. (3) din Legea nr. 422/2001, aceste lucrări de intervenții necesită, printre altele, obținerea autorizațiilor de construire sau de desființare.

Recurenta a susținut că norma specială, concepută de legiuitor pentru a asigura protejarea monumentelor în cazurile în care acestea necesită intervenții de amploare, nu poate completa norma generală în materia protejării, astfel că nu este legal să se impună ca, prin lucrările de protejare prevăzute de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 422/2001, oricare ar fi acestea, să se modifice substanța sau aspectul monumentelor.

Deși lucrările executate nu se încadrează, stricto sensu, în sfera celor reglementate la art. 23 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 422/2001, întrucât nu modifică substanța sau aspectul monumentului, a arătat că acestea reprezintă măsuri de protejare a monumentului istoric, în sensul reglementat de art. 2 alin. (3) din lege, după cum s-a reținut și în raportul de control întocmit de reprezentanții Direcției Județene pentru Cultură Cluj la 22 septembrie 2019.

În opinia sa, înlăturarea degradărilor reprezintă lucrări de intervenții ce se subsumează art. 23 din Legea nr. 422/2001, iar lucrările de protejare a monumentului istoric efectuate modifică aspectul monumentului istoric.

Recurenta susține că reparațiile curente sunt considerate de legiuitor ca fiind intervenții ce modifică substanța sau aspectul monumentelor istorice astfel cum rezultă interpretarea istorico-teleologică a reglementării, sintagma "reparații curente" fiind exclusă din cuprinsul art. 22 lit. a) prin modificarea adusă prin Legea nr. 259/2006 întrucât a fost considerată redundantă.

Referitor la lucrările de protejare a parcului realizate în anii 2017 și 2018, pe care le-a enumerat, a susținut că acestea au cuprins și lucrări de mică amploare care, fără a modifica substanța monumentului, au contribuit la protejarea acestuia, motiv pentru care a considerat că ar fi trebuit luată în calcul exceptarea de la plata timbrului, în baza art. 24 alin. (2) din Legea nr. 422/2001.

Invocând principiul ubi lex non distingut, nec nos distinguere debemus, a susținut că instanța de apel a concluzionat că lucrările desfășurate de către recurentă au fost dintre cele necesare pentru readucerea monumentului la starea sa inițială, anterioară evenimentelor, deși legea nu face vreo distincție și nu exclude aceste lucrări de la plata timbrului monumentelor istorice.

Or, o asemenea interpretare restrictivă lipsește de aplicabilitate practică posibilitatea obținerii exceptării de la timbrului monumentelor istorice, în temeiul art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, întrucât legea trebuie interpretată în sensul procedurii efectelor, iar nu numai în litera sau în spiritul său. Refuzul de a recunoaște exceptarea de la plata taxei menționate, pe motiv că lucrările de protejare ale monumentului nu ar fi contribuit la modificarea substanței sau aspectului, este arbitrar, în sensul dat de jurisprudența Curții Europene prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului deoarece dreptul de a obține exceptarea devine iluzoriu iar refuzul de a dispune exceptarea nu asigură un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopurile urmărite, în situația în care Legea nr. 422/2001 nu face distincții și nu impune o asemenea condiție operatorilor economici.

Invocând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001 și ale art. 6 alin. (2) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1502/2007 în privința exceptării de la plata timbrului monumentelor istorice, a arătat că a susținut că ar fi trebuit să beneficieze de posibilitatea exceptării parțiale de la plată, în baza principiului qui potest plus, potest minus.

În contextul menționat, a arătat că instanța de apel a respins această critică pe motiv că textul de lege nu lasă loc de interpretare, creând premisele unei aplicări arbitrare și discriminatorii a dreptului de exceptare de la plata taxei parafiscale și descurajând operatorii economici de a mai realiza lucrări de protejare asupra monumentelor istorice.

În capitolul destinat criticilor referitoare la soluția pronunțată asupra cererii de chemare în judecată de către instanța de fond, validată în calea ordinară de atac, recurenta a invocat aplicarea greșită a prevederilor art. 52 alin. (2) din Legea nr. 422/2001, precum și a celor ale art. 68 și 77-79 din Legea nr. 24/2000.

Astfel, a susținut că valoarea timbrului monumentelor istorice, stabilit prin Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1502/2007, nu a fost actualizată, deși actualizarea era imperativă, potrivit art. 52 alin. (2) din Legea nr. 422/2001.

A arătat că H.G. nr. 1502/2007 este un act normativ cu aplicare limitată în privința cuantumului timbrului, existând obligația emiterii ordinelor anuale de actualizare a acestui cuantum, impusă de actul normativ superior.

Chiar dacă lipsa ordinelor de actualizare a fost dovedită în fata instanței și reținută ca atare în considerentele deciziei recurate, curtea de apel a respins această critică, apreciind că timbrul monumentelor istorice este reglementat de lege, ca existență și ca obligație, iar acest aspect este distinct de cuantumul și de modalitatea de determinare concretă a valorii sale.

Contrar aspectelor reținute de instanța de apel, a arătat că obligația de plată a unei taxe sau impozit este indisolubil legată de reglementarea cuantumului lor. Potrivit art. 11 din Legea nr. 24/2000, valoarea timbrului monumentelor istorice trebuie să fie actualizată anual, prin ordin de ministru publicat în Monitorul Oficial, pentru a fi adus la cunoștința publicului și a debitorilor. Din moment ce cuantumul nu este reglementat, a apreciat că este afectată existența obligației de plată.

Recurenta a mai susținut că, deși legea nu prevede perceperea taxei în discuție pentru manifestări desfășurate în monumentele istorice și nu definește noțiunea de "zonă construită protejată", curtea a extins nepermis, prin analogie, sfera de aplicare a acesteia, deși Legea nr. 422/2001, în forma sa actuală, nu prevede obligația de plată într-o asemenea situație. Aplicarea, prin analogie, a unei sancțiuni este interzisă de art. 10 C. civ., perceperea taxei parafiscale reprezentând o sancțiune ce poate fi aplicată doar în condițiile legii, orice lacună în această privință profitând debitorului. Legat de această carență calitativă a legii, a învederat că s-a dispus sesizarea Curții Constituționale cu o excepția de neconstituționalitate a art. 51 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 422/2001, excepția formând obiectul dosarelor nr. x/2023 și nr. y/2023 al instanței de contencios constituțional.

Recurenta a arătat că s-a prevalat de dispozițiile art. 51 alin. (4) din Legea nr. 422/2001 pentru a obține exceptarea de la plata timbrului monumentelor istorice pentru manifestări organizate în perimetrul acestora, de vreme ce art. 51 alin. (4) din lege nu definește noțiunea de zonă construită neprotejată.

Însă, curtea de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 422/2001, potrivit cărora monumentele istorice, zonele de protecție și zonele construite protejate, definite potrivit legii, se evidențiază în planurile de amenajare a teritoriului și în planurile urbanistice ale unităților administrativ teritoriale, deși un asemenea raționament încalcă principiul unității terminologice, prevăzut de art. 37 din Legea nr. 24/2000 și răstoarnă ierarhia actelor normative (art. 77 și art. 80 din Legea nr. 24/2000).

Din punctul său de vedere, nu poate fi primită o interpretare lato sensu a noțiunii "lege", din cadrul Legii nr. 422/2001, întrucât, cu alte ocazii, în cadrul aceleiași reglementări, legiuitorul le-a indicat fără rezerve și echivoc.

Or, prin art. 18 din Legea nr. 422/2001, legiuitorul a definit zona construită protejată și, ulterior, evidențierea lor în planurile urbanistice ale unităților administrativ teritoriale, astfel încât raportul dintre acestea și ordinea operațiunilor aferente nu poate fi răsturnat și nu se poate considera că evidențierea echivalează cu definirea prin lege. În lipsa definiției legale a zonei construite protejate, evidențierea în planurile urbanistice este arbitrară, la fel fiind și perceperea taxei monumentelor istorice.

Susținând că lacunele legislative în privința taxei monumentelor istorice profită debitorului, recurenta a afirmat o încălcare a dispozițiilor art. 1 din Primul protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, afirmând că lipsa referirii la monumente istorice în textul ce stabilește plata taxei și a definiției din lege a zonei construite protejate semnifică neîndeplinirea cerinței legalității, elocvente fiind în acest sens, în opinia sa, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele Serkov versus Ucraina și Vistins and Perepjolkins contra Letoniei.

Sub un alt aspect, a arătat că hotărârea nu este motivată în privința tezei zonei de protecție a monumentului istoric, instanța folosind argumente străine de cauză, impunându-se aplicarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Justificând invocarea acestor motive de recurs, a arătat că reclamanta nu a demonstrat care este, concret, zona de protecție a Parcului Central "B." și nici nu a dovedit că evenimentele au fost organizate în perimetrul acesteia.

A învederat că instanța de apel a respins această critică, preluând aserțiunile reclamantului, în sensul existenței unei suprapuneri peste zona de protecție a parcului.

O astfel de motivare, în opina sa, nu relevă zona de protecție a monumentului istoric, deși aceasta este o noțiune legală, prevăzută de art. 9 din Legea nr. 422/2001.

Recurenta a mai susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 430 și 431 C. proc. civ., întrucât decizia nr. 3034 din 25 mai 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal nu are autoritate de lucru judecat în privința proporționalității și caracterului discriminatoriu al accesoriilor taxei timbrului monumentelor istorice (dobânda legală și penalitățile de întârziere).

Totodată, a afirmat că hotărârea instanței de apel nu este motivată în privința caracterului discriminatoriu al penalităților taxei în discuție, față de situația debitorilor obligației fiscale, care achită penalități mult mai mici, motivele de recurs reglementate la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. fiind aplicabile.

Invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a afirmat o încălcare a prevederilor art. 1 din Primul protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, menționând că în dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în care a fost pronunțată decizia nr. 3034 din 25 mai 2022, a fost verificată legalitatea H.G. nr. 1502/2007, în privința respectării exigențelor calității motivării actului administrativ, precum și a încălcării ierarhiei actelor normative.

A învederat că a susținut în acel dosar că prin Legea nr. 422/2001, Guvernului i-a fost delegată doar atribuția de reglementare a cuantumului taxei monumentelor istorice, iar nu și pe aceea de a impune accesorii, sub forma unor dobânzi și penalități de întârziere de 0,2% pe zi. Totodată, a arătat că s-a prevalat în acel dosar de faptul că expunerea de motive nu indică vreo justificare a cuantumului exorbitant al penalităților de întârziere, în condițiile în care acestea sunt mult mai mari față de cele prevăzute în Codul de procedură fiscală.

În limitele învestirii, a afirmat că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat asupra proporționalității accesoriilor, raportat la scopul urmărit, și nici caracterul discriminatoriu față de situația debitorilor obligațiilor fiscale, pentru a verifica respectarea art. 1 din Primul protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ci a constatat că H.G. nr. 1502/2007 nu este afectată de niciunul dintre viciile invocate.

Față de prevederile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., a arătat că aspectele statute prin decizia nr. 3034 din 25 mai 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal nu se impun cu puterea lucrului judecat în cauza pendinte, astfel că instanța de apel avea obligația de a realiza un examen efectiv al respectării art. 1 din Primul protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, față de impunerea penalității de 0,2% pe zi pentru întârzierea de la plata timbrului monumentelor istorice, în condițiile în care penalitățile stabilite de art. 176 alin. (2) Codul de procedură fiscală sunt de 0,01% pe zi de întârziere.

Însă, curtea nu a arătat cum se justifică disproporția semnalată și nici motivul pentru care neplata unei taxe parafiscale ar trebui penalizată mai mult față de neplata unei taxe fiscale, ci s-a limitat, similar primei instanțe, să constate că nu există diferență de tratament între debitorii timbrului monumentelor istorice, deși recurenta nu formulase o astfel de critică, perceperea penalităților în cuantumul arătat fiind o confiscare arbitrară.

Prin întâmpinare, intimatul Institutul Național al Patrimoniului a invocat excepția de netimbrare a recursului, precum și excepția de nulitate a acestuia, susținând că motivele de recurs reprezintă o reiterare a apărărilor formulate în primă instanță, dar și a motivelor de apel. Pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

La termenul din 27 februarie 2027, s-a constatat că recursul a fost legal timbrat, cu o taxă judiciară de timbru în valoare de 11.755,83 RON, conform dispozițiilor art. 24 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013, corespunzătoare motivelor de recurs invocate.

Prin rezoluție, s-a stabilit termen la pentru soluționarea recursului în ședință publică.

La termenul din 15 mai 2025, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția nulității recursului, invocată de intimatul-reclamant prin întâmpinare, reținând că motivele de critică invocate de către recurentă se circumscriu cazurilor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Totodată, a respins cererea de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de recurentă, cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 51 alin. (6), art. 2 alin. (3) și art. 23 din Legea nr. 422/2001, republicată, față de neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 519 C. proc. civ.

Examinând motivele de recurs prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

7.1 Asupra criticilor ce vizează modalitatea de soluționare a cererii reconvenționale de către instanța de fond, validată de curtea de apel prin hotărârea recurată, Înalta Curte reține că recurenta a invocat, sub un prim aspect, interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 51 alin. (6), art. 2 alin. (3) și ale art. 23 din Legea nr. 422/2001, republicată, afirmând o nerespectare a normelor de tehnică legislativă și a principiului unității terminologice, reglementat de art. 37 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, instituit în scopul asigurării înțelegerii depline și neechivoce a textului de lege.

Susținând că art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001 nu face trimitere la prevederile art. 23 alin. (2) ale aceluiași act normativ și că premisa exceptării de la plata timbrului monumentelor istorice nu a vizat realizarea exclusivă a unor lucrări de intervenție, ci și de conservare a acestora, recurenta a apreciat că interpretarea curții de apel a sintagmei "contribuie la protejarea monumentelor istorice", din cuprinsul art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, prin raportare la noțiunea conținută de art. 23 din aceeași lege (intervenții asupra monumentelor istorice) este nelegală.

Examinată din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critica nu este fondată.

Potrivit art. 9 alin. (3) C. civ., "Interpretarea legii de către instanță se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecății."

Interpretarea legii este o operațiune logico-rațională, ce presupune stabilirea conținutului și sensului normei juridice, în vederea aplicării la o situație juridică concretă.

Această procedură presupune utilizarea mai multor metode (gramaticală, sistematică, logică etc), care sunt la îndemâna interpretului, respectiv a judecătorului cauzei, care nu se pot confunda cu textele legale interpretate sau cu concluziile la care acesta ajunge odată cu soluționarea cauzei.

Interpretarea jurisdicțională are forță juridică numai în situația concretă care a generat interpretarea și doar în scopul aplicării normei în cauza dedusă judecății.

Problema interpretării nu se pune, însă, în acele ipoteze în care însuși actul normativ definește noțiunea cu care operează, iar terminologia folosită nu este susceptibilă să creeze ambiguități sau neclarități, între formularea textului legal interpretat și situațiile practice care se circumscriu ipotezei reglementate existând concordanță deplină.

Raportând considerentele teoretice expuse la analiza efectuată în cauză, prin prisma dispozițiilor art. 2 alin. (3), art. 23 alin. (1) și a celor ale art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, Înalta Curte reține că soluția de respingere a cererii reconvenționale promovate de către recurentă, validată în apel prin decizia recurată, nu este rezultatul unei interpretări eronate, ci corespunde sferei de aplicare a normei legale avute în vedere de legiuitor la edictarea lor.

Potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 422/2001, "În sensul prezentei legi, prin protejare se înțelege ansamblul de măsuri cu caracter științific, juridic, administrativ, financiar, fiscal și tehnic menite să asigure identificarea, cercetarea, inventarierea, clasarea, evidența, conservarea, inclusiv paza și întreținerea, consolidarea, restaurarea, punerea în valoare a monumentelor istorice și integrarea lor social-economică și culturală în viața colectivităților locale."

Art. 23 alin. (1) din același act normativ stipulează că "Intervențiile asupra monumentelor istorice se fac numai pe baza și cu respectarea avizului emis de către Ministerul Culturii și Cultelor sau, după caz, de către serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii și Cultelor." (alin. (2) În sensul prezentei legi, intervențiile ce se efectuează asupra monumentelor istorice sunt: a) toate lucrările de cercetare, conservare, construire, extindere, consolidare, restructurare, amenajări peisagistice și de punere în valoare, care modifică substanța sau aspectul monumentelor istorice; b) executarea de mulaje de pe componente ale monumentelor istorice; c) amplasarea definitivă sau temporară de împrejmuiri, construcții de protecție, piese de mobilier fix, de panouri publicitare, firme, sigle sau orice fel de însemne pe și în monumente istorice; d) schimbări ale funcțiunii sau destinației monumentelor istorice, inclusiv schimbările temporare; e) strămutarea monumentelor istorice; amenajări de căi de acces, pietonale și carosabile, utilități anexe, indicatoare, inclusiv în zonele de protecție a monumentelor istorice."

Conform art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, "Prin derogare de la prevederile alin. (3) și (4), pot fi exceptați de la plata taxei timbrului monumentelor istorice operatorii economici care, prin activitățile pe care le desfășoară, contribuie la protejarea monumentelor istorice cu o sumă cel puțin egală celei pe care o datorează la plata taxei timbrului monumentelor istorice."

Înalta Curte constată că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul Institutul Național al Patrimoniului a solicitat obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata sumei de 1.181.977,92 RON, actualizată cu indicele de inflație (reprezentând debit principal, cu titlu de timbru al monumentelor istorice, dobândă penalizatoare și penalități de întârziere), datorată pentru festivalurile desfășurate în anii 2017 și 2018, în aria protejată a monumentului istoric Parcul Central "B." din municipiul Cluj-Napoca.

Pretențiile pecuniare exhibate de reclamant au fost întemeiate pe dispozițiile art. 51 alin. (2), (3) și 4 din Legea nr. 422/2001, republicată, raportate la cele ale art. 4 lit. a), art. 5 alin. (2), art. 6 alin. (1) și următ. din Normele Metodologice de aplicare, aprobate prin H.G. nr. 1502/2007.

Pârâta s-a apărat, prin întâmpinare solicitând admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, recunoscând pretențiile reclamantului până la concurența sumei de 170.058 RON.

Totodată, prin cererea reconvențională promovată, pârâta a solicitat exceptarea de la plata timbrului monumentelor istorice pentru A., organizate în anii 2017 și 2018, în limita sumelor de 282.354,23 RON, respectiv de 194.089 RON, raportat la lucrările realizate pentru întreținerea și reabilitarea sitului monument istoric Parcul Central "B.", precum și compensarea acestora cu sumele ce urmau a fi stabilite, eventual, în sarcina sa, cu același titlu, prin soluționarea litigiului.

În susținerea cererii, pârâta a arătat, în esență, că înscrisurile depuse în probațiune atestă faptul că lucrările efectuate în Parcul Central "B." au fost unele de protejare și de întreținere a monumentului istoric, corespunzătoare dispozițiilor Legii nr. 422/2001.

Enumerând lucrările executate, pârâta a arătat că acestea au presupus pregătirea terenului, însămânțarea, supraînsămânțarea și fertilizarea, refacerea pavajelor vechi, spargerea betoanelor, curățarea manuală a drumului, plombarea gropilor cu îmbrăcăminți asfaltice, semănare/așternere gazon, înlocuire stâlpișori, coșuri de gunoi și bănci vandalizate ș.a.

Prevalându-se de dispozițiile art. 51 alin. (3) lit. c) și alin. (6) din Legea nr. 422/2001, dar și de cele ale H.G. nr. 1502/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice privind cuantumul timbrului monumentelor istorice și modalitățile de percepere, încasare, virare, utilizare și evidențiere a sumelor rezultate din aplicarea acestora, recurenta a susținut că îndeplinește, integral, condițiile prevăzute de lege pentru a beneficia de exceptarea de la plata acestei taxe (executarea unor lucrări de protejare asupra monumentelor istorice, lucrările să fie executate în decursul aceluiași an fiscal cu sumele pentru care se solicită exceptarea, suma aferentă lucrărilor de protejare să fie cel puțin egală cu suma pentru care se solicită exceptarea, existența unei solicitări, însoțite de documente justificative care să facă dovada lucrărilor).

Examinând alegațiile recurentei prin prisma probațiunii administrate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei - art. 2 alin. (2) și (3), art. 23 alin. (1) și (2) și art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001 - instanța de fond a remarcat că acestea prevăd condiții neechivoce, care se impun a fi îndeplinite pentru ca exceptarea de la plata taxei timbrului monumentelor istorice să devină operantă, respectiv ca activitățile desfășurate de operatorii economici, debitori ai timbrului, să fie de natură să contribuie la protejarea acestor edificii, iar suma investită în acest scop să fie cel puțin egală cu cea datorată cu acest titlu.

Deși a constatat că pârâta a achitat anumite lucrări de refacere, întreținere și protejare a spațiilor verzi, precum și a rigolelor din incinta Parcului Central "B.", instanța de fond a apreciat că cerința ca aceste activități să fi contribuit la protejarea monumentului istoric nu este îndeplinită.

Enumerând activitățile efectuate de pârâtă (astfel cum acestea au fost evidențiate în contractul nr. x/11.08.2017 și în procesul-verbal din 22.02.2019, precum și în devizele lucrărilor, depuse la dosar), și raportându-le la dispozițiile art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, tribunalul a constatat că acestea nu reprezintă lucrări de protejare sau de întreținere, întrucât au avut menirea de a contribui la readucerea edificiului la starea inițială, avută anterior defășurării festivalurilor, respectiv la înlăturarea degradărilor, stricăciunilor și a deteriorărilor produse ca urmare a manifestărilor organizate, cauzatoare a unor consecințe negative vizibile.

Apreciind că nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru ca exceptarea de la plata timbrului să opereze, respectiv neverificarea în cauză a premiselor prevăzute de art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, instanța de fond a respins, ca neîntemeiate, pretențiile recurentei, solicitate pe cale reconvențională.

Raționamentul și soluția tribunalului asupra cererii reconvenționale au fost validate de curtea de apel, prin decizia recurată reținându-se că exceptarea de la plata timbrului monumentelor istorice este o facilitate prevăzută de legiuitor în beneficiul operatorilor economici care îndeplinesc, integral, criteriile prevăzute de art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001.

Prioritar oricărei analize, instanța de apel a remarcat că acest text legal instituie condiții clare, care se impun a fi întrunite cumulativ pentru ca exceptarea de la plata timbrului monumentelor istorice să opereze.

Sub un prim aspect, a reținut că suma pretins investită de pârâtă în activități de protejare a monumentului istoric nu este cel puțin egală cu cea datorată cu titlu de timbru al monumentului istoric.

Comparând suma indicată de reclamant în cererea de chemare în judecată cu cea achitată de pârâtă, reprezentând contribuție la protejarea monumentului istoric, a constatat că cea dintâi este de în valoare de 1.133.725,23 (455.721,85 RON, pentru festivalul din anul 2017, respectiv 678.003,38 RON, pentru festivalul din anul 2018), în timp ce suma pretins achitată de partea pârâtă este în cuantum de 282.354,23 RON, pentru în anul 2017, respectiv de 194.089 RON, pentru anul 2018.

Curtea a remarcat că activitățile desfășurate de pârâtă nu se subsumează criteriului impus de lege, întrucât nu sunt din categoria celor de protejare a monumentului istoric.

Raportându-se la contractul de execuție de lucrări nr. x/11.08.2017 încheiat de pârâtă cu Regia Autonomă a Domeniului Public Cluj-Napoca, la procesul-verbal din 22.02.2019, de stingere a remediilor consemnate în procesul-verbal nr. x/13.08.2018, precum și la raportul de control emis de Direcția Județeană pentru Cultură Cluj, instanța de apel și-a însușit concluziile tribunalului relative la împrejurarea că lucrările executate nu au avut menirea de a proteja monumentul istoric ori de a-l întreține, ci de a înlătura deteriorările cauzate ca urmare a desfășurării festivalurilor, respectiv de a readuce zona la starea ei inițială.

Examinând criticile din apel sub aspectul modalității de soluționare a cererii reconvenționale, prin prisma dispozițiilor art. 51 alin. (6), art. 2 alin. (2) și (3), precum și a celor prevăzute de art. 23 alin. (1) și (2) din Legea nr. 422/2001, curtea a notat că, pentru efectuarea unor lucrări de protejare, legea impune, suplimentar, respectarea anumitor obligații și condiții legale, astfel că efectuarea unor lucrări de consolidare, de conservare și de restaurare nu este suficientă pentru ca exceptarea de la plata timbrului monumentelor istorice să fie reținută.

În această perspectivă, a reținut că normele legale prin prisma cărora litigiul a fost examinat îndeplinesc cerințele de legalitate, predictibilitate și calitate, apreciind că nici pretinsa exceptare parțială de la plata taxei în discuție nu poate fi validată în lipsa unui fundament legal.

Înalta Curte se va ralia concluziilor instanței de apel de vreme ce situația de fapt dedusă judecății, ce nu mai poate fi reevaluată în recurs, a relevat că lucrările efectuate de către recurentă nu se circumscriu celor expres prevăzute de lege pentru ca facilitatea prevăzută de art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001 să devină operantă.

În cadrul normativ menționat, nesusceptibil de ambiguitate, o interpretare extensivă a dispozițiilor art. 2 alin. (3), art. 23 și ale art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, cu referire la situații neprevăzute de legiuitor, ar înfrânge însuși scopul edictării acestora, constând în sprijinirea activităților de protejare, restaurare și punere în valoare a monumentelor istorice (precum intervenții de urgență, amenajări în vederea pregătirii monumentelor istorice pentru vizitare gratuită), plata taxei timbrului fiind obligatorie pentru operatorii economici care desfășoară activități generatoare de venituri din vânzări de produse și servicii în zona de protecție a monumentelor istorice (art. 51 alin. (1) lit. c) din lege).

În aceste condiții, nu se poate reține o încălcare a principiului unității terminologice, principiu potrivit căruia, pentru a fi unitar, un termen trebuie să reflecte un concept omogen și să nu fie format din elemente care contrazic sau denaturează esența conceptului. Un termen unitar presupune, așadar, o legătură logică între formă și sensul pe care îl reprezintă, pentru a nu crea confuzie sau contradicție cu conceptul descris.

Or, dispozițiile legale vizate, din perspectiva modului lor de redactare, sunt univoce în privința condițiilor în care operatorii economici sunt exceptați de la plata taxei timbrului monumentelor istorice, o astfel de măsură având efect, exclusiv, în ipotezele prescrise de lege, pe care situația particulară a recurentei nu se grefează.

Contrar susținerilor recurentei, interpretarea dată de curtea de apel dispozițiilor art. 51 alin. (6), art. 2 alin. (3) și art. 23 din Legea nr. 422/2001 nu este de natură să descurajeze operatorii economici să contribuie la protejarea monumentelor istorice. Dimpotrivă, legiuitorul a inserat în lege unele facilități de la plata timbrului, prevăzute la art. 42, art. 43 și art. 44, dar și la art. 51 alin. (6), în această ultimă ipoteză excepția operând doar în cazul în care persoanele fizice și juridice contribuie, prin activitățile pe care le exercită, la protejarea monumentelor istorice cu o sumă cel puțin egală celei datorate.

Pentru identitate de rațiune, nu poate fi reținută încălcarea dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Normele metodologice privind cuantumul timbrului monumentelor istorice și modalitățile de percepere, încasare, virare, utilizare și evidențiere a sumelor rezultate din aplicarea acestuia, de vreme ce acestea nu fac altceva decât să confirme și să expliciteze condițiile în care operează exceptarea de la plata timbrului monumentelor istorice, prevăzută la art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001 ("Pot fi exceptați de la plata timbrului monumentelor istorice, în conformitate cu prevederile art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, operatorii economici care, prin activitățile pe care le desfășoară, contribuie în decursul aceluiași an fiscal la protejarea monumentelor istorice cu o sumă cel puțin egală cu cea pe care o datorează la plata taxei, în baza unei solicitări scrise, însoțită de documente justificative corespunzătoare. Documentele justificative necesare la depunerea solicitării scrise pentru fiecare categorie de beneficiari exceptați de la plata timbrului monumentelor istorice se aprobă și se actualizează prin decizie a managerului Institutului Național al Patrimoniului și se afișează pe site-ul Institutului.")

Ca atare, în cauză, nu se decelează încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale, astfel cum greșit a susținut recurenta, în privința modalității de interpretare a normelor legale antemenționate neputându-se constata o ingerință în dreptul de proprietate al recurentei.

Pentru a fi considerată compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că ingerința trebuie să respecte principiul legalității și să urmărească un obiectiv legitim, prin mijloace proporționale cu obiectivul urmărit (cauza Beyeler împotriva Italiei).

Conceptul "bunuri" din prima parte a art. 1 din Protocolul nr. 1 este unul autonom, care include atât "bunurile actuale", cât și activele, inclusiv creanțele, despre care reclamantul poate susține că are cel puțin o "așteptare legitimă".

În jurisprudența sa, Curtea Europeană a statuat că o persoană care se plânge de o încălcare a dreptului său de proprietate trebuie să demonstreze, în primul rând, existența unui astfel de drept (cauzele Pištorová/Des Fours Walderode împotriva Republicii Cehe).

Pentru ca o "așteptare" să fie "legitimă", Curtea a arătat că aceasta trebuie să aibă o natură mai concretă decât o simplă speranță și să se bazeze pe o prevedere legală sau pe un act juridic, precum o hotărâre judecătorească, care să aibă legătură cu dreptul patrimonial în cauză (Kopecký împotriva Slovaciei, Centro Europa 7 S.R.L. și di Stefano împotriva Italiei).

În ceea ce privește creanțele, Curtea a reținut că noțiunea "așteptare legitimă" se referă și la modul în care creanța, clasificată drept "activ", ar fi tratată în temeiul dreptului intern și, în special, la faptul că jurisprudența constantă a instanțelor naționale ar continua să fie aplicată în același mod (Kopecký împotriva Slovaciei).

În schimb, a exclus aplicabilitatea conceptului "așteptare legitimă" în cazul unei creanțe stabilite, care nu putea avea sorți de izbândă din cauza unei intervenții legislative previzibile (National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society și Yorkshire Building Society împotriva Regatului Unit).

Or, tocmai aceasta este situația și în cauza de față, în care creanța contestată de către recurentă izvorăște din lege, prin dispoziții legale univoce și predictibile legiuitorul stabilind măsuri stimulative cu caracter economic sau de altă natură (conform art. 4 din Legea nr. 422/2001) și instituind timbrul monumentelor istorice, gestionat de Ministerul Culturii și Cultelor, prin Institutul Național al Patrimoniului (art. 51 alin. (1), printre altele, și pentru biletele de intrare la manifestările culturale, sportive sau de agrement, târguri și expoziții desfășurate în spații situate în zona de protecție a acestora sau în zonele construite protejate (art. 51 alin. (3) lit. c).

Deși protecția dreptului de proprietate este consacrată prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, iar noțiunea de "bun" include și drepturile de creanță, norma menționată acordă dreptul statelor să perceapă impozite sau alte contribuții, acestea dispunând de o marjă de acțiune cu privire la mijloacele pe care pot să le utilizeze în acest scop, fiind îndrituite să legifereze corespunzător asigurării constituirii unor venituri curente, fiscale și nefiscale la bugetul general consolidat.

Așadar, aparține autorităților naționale competența să decidă perceperea de impozite, alte taxe sau contribuții, corelativ necesităților politice, economice și sociale.

În această dinamică normativă, ar fi greșit să se rețină că perceperea unei taxe stipulate de lege constituie o ingerință în dreptul de proprietate al recurentei, de natură să-i încalce dreptul de proprietate garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel că motivul de recurs invocat sub acest aspect nu este fondat și va fi respins ca atare.

7.2 Asupra criticilor ce vizează modalitatea de soluționare a cererii de chemare în judecată de către instanța de fond, validată de curtea de apel prin hotărârea recurată, Înalta Curte constată următoarele:

Prin motive de recurs circumscrise ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a criticat decizia recurată, invocând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 52 alin. (2) din Legea nr. 422/2001, precum și a celor ale art. 68 și art. 77-79 din Legea nr. 24/2000, în esență, susținând că neactualizarea cuantumului taxei timbrului monumentelor istorice, prin ordin de ministru, publicat în Monitorul Oficial, afectează însăși existența obligației de plată, iar acest viciu de procedură ar trebui să profite debitorului.

Afirmând că instanța de apel nu a indicat în considerentele deciziei sale motivul pentru care a lipsit de efecte norma prevăzută de art. 52 alin. (2) din Legea nr. 422/2001, care are caracter imperativ, a arătat că obligația sa de plată este indisolubil legată de îndatorirea Ministerului Culturii de a actualiza valoarea taxei asupra căreia poartă litigiul, H.G. nr. 1502/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice privind cuantumul timbrului monumentelor istorice și modalitățile de percepere, încasare, virare, utilizare și evidențiere a sumelor rezultate din aplicarea acestora fiind un act administrativ, ajuns la termen în privința cuantumului timbrului monumentelor istorice, care nu poate ultraactiva.

Criticile nu sunt fondate.

Prin art. 51 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 a fost instituit timbrul monumentelor istorice, gestionat, în condițiile legii, de Ministerul Culturii și Cultelor, prin Institutul Național al Patrimoniului, timbrul fiind obligatoriu și pentru biletele de intrare la manifestările culturale, sportive sau de agrement, târguri și expoziții desfășurate în spații situate în zona de protecție a acestora sau în zonele construite protejate, potrivit alin. (3) lit. c) al aceluiași articol.

Cuantumul timbrului monumentelor istorice, instituit în conformitate cu prevederile art. 51 alin. (2) din Legea nr. 422/2001 a fost reglementat prin Norma metodologică din 12.12.2007, la art. 4 alin. (1) stipulându-se că acesta "reprezintă 2% din valoarea, fără TVA, a produselor și serviciilor prevăzute la art. 51 alin. (3) lit. a) -c) din Legea nr. 422/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare."

Astfel cum s-a arătat în analiza precedentă, plata timbrului monumentelor istorice este o obligație ce derivă din lege, fiind prevăzută în sarcina tuturor operatorilor economici menționați la art. 51 alin. (4) din Legea nr. 422