ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1228/2025

Ședința publică din data de 4 iunie 2025

Asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, la data de 27 februarie 2023, sub nr. x/2023, reclamantul Institutul Național al Patrimoniului a solicitat obligarea pârâtei S.C. A. S.R.L. la plata cuantumului timbrului monumentelor istorice (2%), în sumă totală de 382.940.57 RON, reprezentând valoarea actualizată (a debitului principal) cu indicele de inflație (indicele prețurilor de consum), alcătuită din: (i) suma de 326.741.1 RON, reprezentând cuantumul timbrului monumentelor istorice (2%) aferent A. organizat în anul 2021, (ii) suma de 56.199.47 RON, reprezentând indicele de inflație calculat pentru cuantumul timbrului monumentelor istorice (2%) aferent A. organizat în anul 2021, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare, în sumă de 50.242,04 RON, calculată pentru cuantumul timbrului monumentelor istorice (2%) aferent A. organizat în anul 2021, până la data de 31.01.2023, anterior introducerii cererii de chemare în judecată și va curge în continuare până la plata efectivă a debitului principal, respectiv a penalităților de întârziere de 0,2%/zi în sumă de 302.562,26 RON, calculate pentru cuantumul timbrului monumentelor istorice (2%) aferent A. organizat în anul 2021, până la data de 31.01.2023, anterior introducerii cererii de chemare în judecată și vor curge în continuare până la plata efectivă a debitului principal. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată aferente soluționării cauzei.

În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 221, art. 224, art. 902, art. 1349 și art. 1357 C. civ., art. 29 și art. 31 din Legea 350/2001, art. 3 alin. (3) din Norma Metodologică pentru aplicarea Legii 350/2001, art. 194 și 435 din C. proc. civ., precum și celelalte temeiuri de drept indicate în conținutul cererii de chemare în judecată.

La data de 4 aprilie 2023, pârâta A. S.R.L. a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantului pârât reconvențional Institutul Național al Patrimoniului la exceptarea pârâtei de la plata timbrului monumentelor istorice aferent A. Ediția 2021, precum și deducerea din pretențiile (eventual) admise din cererea de chemare în judecată a sumei de 480.932,588 RON pentru care se va dispune exceptarea, cu obligarea reclamantului-pârât reconvențional la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 10 din 11 ianuarie 2024 pronunțată de Tribunalul Cluj – secția civilă a fost admisă cererea formulată de către reclamantul Institutul Național al Patrimoniului, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. și, pe cale de consecință, pârâta a fost obligată să achite reclamantei suma de 382.940,57 RON, reprezentând valoarea actualizată a debitului principal cu indicele de inflație, din care 326.741,1 RON constituie debit principal (cuantumul timbrului monumentelor istorice aferent A. organizat în anul 2021) și 56.199,47 RON, reprezentând indicele de inflație calculat pentru cuantumul timbrului monumentelor istorice, dobândă legală penalizatoare în cuantum de 50.242,04 RON, calculată până la data de 31.01.2023, urmând a curge în continuare, până la plata efectivă a debitului principal și suma de 302.562,26 RON, reprezentând penalități de întârziere de 0,2%/zi, calculate până la data de 31.01.2023, ce vor curge în continuare, până la plata efectivă a debitului principal.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea reconvențională formulată de către pârâta reclamantă reconvențional A. S.R.L..

A fost respinsă solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 160/A/2024 din 16 mai 2024, Curtea de Apel Cluj – secția I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de apelanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 10/11.01.2024 a Tribunalului Cluj – secția civilă. A fost obligată apelanta să plătească intimatului suma de 17615 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta A. S.R.L., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în prezenta cauză.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

Precizând că a structurat recursul pe două capitole, recurenta a învederat că acestea vizează atât soluția de admitere a cererii de chemare în judecată, cât și soluția de respingere a cererii reconvenționale, iar fiecare dintre acestea cuprind motive proprii de casare.

4.1. Cu privire la cererea reconvențională, recurenta a susținut că, prin intermediul acesteia, a solicitat exceptarea de la plata timbrului monumentelor istorice, în baza art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată, cuantumul timbrului revendicat de reclamantă fiind de 382.940,57 RON, în timp ce cuantumul lucrărilor de protejare a monumentului istoric plătite de pârâtă a fost de 480.932,58 RON, precizând că lucrările au vizat înlăturarea degradărilor aduse Parcului Central Simion Bărnuțiu din Cluj-Napoca în cursul A. 2021, cât și a celor existente anterior festivalului, cauzate de uzura firească.

În menținerea soluției de respingere a cererii reconvenționale, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 51 alin. (6), art. 2 alin. (3) și art. 23 din Legea nr. 422/2001 republicată, în privința tipurilor de lucrări ce pot constitui temei pentru exceptarea de la plata timbrului monumentelor istorice, reținând greșit că lucrările desfășurate de pârâtă (de înlăturare a degradărilor, stricăciunilor și deteriorărilor generate de manifestarea organizată și de readucere în starea inițială) nu se circumscriu sferei de "intervenții" reglementate de art. 23 alin. (2) din Legea nr. 422/2001 și care nu au modificat substanța sau aspectul monumentului istoric.

Interpretarea dată de instanță acestor texte legale contravine normelor de tehnică legislativă, art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001 nefăcând nicio trimitere la prevederile art. 23 alin. (2) din aceeași lege și nici nu folosește terminologia specifică a acestui din urmă articol.

Principiul unității terminologice, consacrat de art. 37 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, ce prevede că în limbajul normativ acaleași noțiuni se exprimă numai prin aceiași termeni, are ca scop asigurarea înțelegerii depline, fără echivoc, a textului de lege către destinatar.

Astfel, dacă premisa exceptării de la plata timbrului monumentelor istorice ar fi fost doar realizarea de investiții, în sensul art. 23 din lege, exprimarea legiuitorului ar fi fost alta, utilizând aceiași termeni, astfel încât să fie exclus echivocul, recurenta indicând felul în care ar fi putut fi redactat textul legal.

Or, legiuitorul în cuprinsul art. 51 ali. (6) din Legea nr. 422/2001 s-a referit la protejarea monumentelor, nu la intervențiile asupra acestora, protejare care se bucură de o definiție proprie, iar principiul unității terminologice impunea ca interpretarea art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001 să se facă prin raportare la definiția protejării dată de art. 2 alin. (3). Prevalându-se de dispozițiile art. 37 alin. (1) și ale art. 36 alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 24/2000, consideră că, în situația în care premisa exceptării de la plata timbrului monumentelor istorice ar fi presupus doar realizarea unor intervenții asupra monumentului istoric, în sensul art. 23 din lege, exprimarea legiuitorului s-ar fi făcut prin termeni care ar fi exclus echivocul.

Însă, prin reglementarea art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, legiuitorul s-a referit la lucrările de protejare a monumentelor, iar nu la cele de intervenție, protejarea monumentelor beneficiind de o definiție proprie, iar, potrivit principiului unității terminologice, se impunea ca interpretarea art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001 să se facă prin raportare la definiția dată de art. 2 alin. (3) din acest act normativ, în acest sens fiind prevederile art. 37 alin. (2) din Legea nr. 24/2000.

Recurenta a mai susținut că importanța principiului unității terminologice a fost reținută și în jurisprudența instanței supreme când a trebuit să stabilească semnificația unui termen, partea făcând referire la Decizia nr. 1/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și la practica judiciară (deciziile nr. 920/2012 și nr. 3167/2014 ale Înaltei Curți).

În acest context, recurenta a apreciat ca fiind nelegală interpretarea noțiunii "contribuie la protejarea monumentelor istorice" din cuprinsul art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, prin raportare la noțiunea intervențiilor asupra monumentelor istorice, reglementată prin art. 23 din aceeași lege, întrucât interpretarea instanței de apel restricționează, fără temei legal, sfera lucrărilor ce pot constitui baza exceptării de la plata timbrului monumentelor istorice, întrucât protejarea monumentelor istorice nu se realizează doar prin intervenții, ci și prin alte măsuri ce pot fi luate de operatorii economici care să contribuie la protejarea monumentelor, ceea ce ar putea determina exceptarea acestora de la plata timbrului respectiv.

În continuare, recurenta a prezentat diferențele între protejarea monumentelor istorice și intervențiile asupra monumentelor istorice, precizând că lucrările sale contribuie la protejarea monumentelor istorice în sensul art. 51 alin. (6) și art. 2 alin. (3) din Legea nr. 422/2001, iar înlăturarea degradărilor reprezintă intervenții în sensul art. 23 din Legea nr. 422/2001.

Comparând normele prevăzute la art. 2 alin. (3) și la art. 23 alin. (2) din Legea nr. 422/2001, recurenta a sesizat că între lucrările de intervenții și de protejare există o relație de la parte la întreg, iar nu o relație de egalitate, întrucât lucrările de protejare a monumentelor istorice reprezintă un ansamblu de măsuri, ce cuprinde și realizarea intervențiilor asupra monumentelor istorice, cu respectarea rigorilor legii, dar și alte tipuri de lucrări, cum ar fi identificarea, cercetarea, inventarierea, clasarea, evidența, paza, integrarea social-economică și culturală. Importanța distincției între activitățile de protejare și de intervenție, precum și a raportului dintre acești termeni, prezintă relevanță în contextul interpretării și aplicării art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, prin care legiuitorul a stabilit că exceptarea de la plata timbrului monumentelor istorice poate fi acordată și operatorilor economici care prin activitățile pe care le desfășoară, contribuie la protejarea monumentelor istorice.

Astfel, în considerarea principiului unității terminologice, recurenta a opinat că ar trebui admisă teza potrivit căreia exceptarea de la plata timbrului poate fi acordată operatorilor economici ale căror activități, deși nu se circumscriu noțiunii de intervenții, contribuie totuși la protejarea monumentelor istorice prin alte măsuri, susținând, de principiu, că suportarea serviciilor de pază a unui monument istoric constituie o măsură de protejare în sensul art. 2 alin. (3) din Legea nr. 422/2001, chiar dacă nu reprezintă o intervenție în sensul art. 23 din lege.

În acest sens, în aplicarea mecanismului de exceptare prevăzut de art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, instanța de apel trebuia să analizeze dacă lucrările invocate de pârâtă reprezintă lucrări de protejare în general, în sensul art. 2 alin. (3) din lege, și nu dacă acestea reprezintă intervenții, de natură să schimbe substanța monumentului, în sensul art. 23 alin. (2) lit. a) din lege.

Instanța de apel, recurgând la o interpretare sistematică a textelor de lege, a reținut eronat că lucrările de protejare trebuie să respecte prevederile art. 23 alin. (2) din Legea nr. 422/2001, în sensul că lucrările trebuie să modifice substanța și aspectul monumentelor istorice.

Recurenta a susținut că art. 2 alin. (3) din Legea nr. 422/2001 are valoarea unei norme generale în materia protejării monumentelor istorice, în timp ce art. 23 alin. (2) are caracter de normă specială, ce reglementează, expres și limitativ, modalitatea în care se realizează anumite intervenții de amploare asupra monumentelor istorice, ce necesită printre altele obținerea autorizațiilor de construire sau desființare conform art. 23 alin. (3) din lege.

Or, norma specială, concepută de legiuitor pentru a asigura protejarea monumentelor în cazurile în care acestea necesită intervenții de amploare, nu poate completa norma generală în materia protejării, astfel că nu este legal să se impună ca, prin lucrările de protejare prevăzute de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 422/2001, oricare ar fi acestea, să se modifice substanța sau aspectul monumentelor. Deși lucrările pe care le-a executat nu se încadrează, stricto sensu, în sfera celor reglementate la art. 23 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 422/2001, întrucât nu modifică substanța sau aspectul monumentului, recurenta a susținut că acestea reprezintă măsuri de protejare a monumentului istoric, în sensul reglementat de art. 2 alin. (3) din lege, după cum s-a reținut și în procesul-verbal de recepție lucrări spații verzi din 14.10.2021, de unde rezultă că au fost efectuate de către pârâtă lucrările de protejare și de punere în valoare recomandate.

A mai susținut recurenta că instanța de apel a concluzionat greșit că lucrările efectuate nu au modificat substanța sau aspectul monumentului, ci au fost lucrări de înlăturare a degradărilor provocate de evenimentul organizat, care nu se circumscriu noțiunii de intervenții, conform art. 23 din Legea nr. 422/2001.

În opinia părții, reparațiile curente se încadrează în sfera intervențiilor prevăzute de art. 23 alin. (2) lit. a) din lege, care modifică substanța sau aspectul monumentelor istorice, ce trebuie luate în calcul la acordarea exceptării reglementate de art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, astfel cum rezultă din interpretarea istorico-teleologică a reglementării, sintagma "inclusiv reparațiile curente, lucrările de întreținere" fiind eliminată din cuprinsul art. 22 lit. a) prin modificările aduse prin Legea nr. 259/2006, întrucât a fost considerată o prevedere suplimentară, redundantă, ce trebuia eliminată.

Raportat la dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 422/2001, recurenta a susținut că sunt considerate intervenții și lucrările de mică amploare ori cele standard, micile lucrări de întreținere sau reparațiile recurente, care, fără a modifica substanța monumentului, contribuie la protejarea acestuia, astfel că trebuie luate în considerare la acordarea exceptării de la plata timbrului monumentelor istorice.

Invocând principiul ubi lex non distingut, nec nos distinguere debemus, partea a criticat concluzia greșită a instanței de apel potrivit cu care lucrările desfășurate de către recurentă au fost dintre cele necesare pentru readucerea monumentului la starea sa inițială, anterioară evenimentelor, deși legea nu face vreo distincție și nu exclude aceste lucrări de la plata timbrului monumentelor istorice.

Or, o asemenea interpretare restrictivă lipsește de aplicabilitate practică posibilitatea obținerii exceptării de la plata timbrului monumentelor istorice, în temeiul art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, întrucât legea trebuie interpretată în sensul procedurii efectelor, iar nu numai în litera sau spiritul său.

Refuzul de a recunoaște exceptarea de la plata taxei menționate, pe motiv că lucrările de protejare ale monumentului nu ar fi contribuit la modificarea substanței sau aspectului, este arbitrar, în sensul dat de jurisprudența Curții Europene prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului deoarece dreptul de a obține exceptarea devine iluzoriu, iar refuzul de a dispune exceptarea nu asigură un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopurile urmărite, în situația în care Legea nr. 422/2001 nu face distincții și nu impune o asemenea condiție operatorilor economici.

Circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia recurată nu a analizat motivul de apel privind înlăturarea degradărilor existente anterior desfășurării festivalului, hotărârea fiind, în opinia părții nemotivată și contradictorie.

Esența primelor două motive de apel a fost aceea că, prin lucrările desfășurate, pârâta a înlăturat degradările monumentului existente anterior festivalului, fiind eronat raționamentul primei instanțe în sensul că lucrările au urmărit doar readucerea la starea inițială.

Instanța de apel, deși s-a referit la procesul-verbal de predare-primire nr. x/27.08.2021, nu a răspuns motivului de apel și nu a analizat de ce lucrările de înlăturare a degradărilor existente anterior festivalului nu pot fi luate în calcul la acordarea exceptării de la plata timbrului pentru monumente istorice, reținând că lucrările au fost de readucere la starea inițială a monumentului, deși înscrisurile de la dosar demonstrau contrariul.

Astfel, în opinia părții, hătărârea nu cuprinde motivele pentru care a fost respins motivul de apel, așa cum prevede art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din cod, iar pe de altă parte, hotărârea este nemotivată, fiind incident motivul prevăzut la art. 488 pct. 6 din cod.

Hotărârea recurată cupinde și motive contradictorii, întrucât instanța de apel a reținut că lucrările efectuate au fost necesare pentru readucerea monumentului la starea inițială, anterioară festivalului, cu toate că instanța a făcut referire la procesul-verbal nr. x/27.08.2021, care reține exact contrariul, respectiv că anterior festivalului existau degradări.

Raportat la dispozițiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ. și la considerentele Deciziei nr. 14/22.06.2020 a Înaltei Curți de Casație si Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, recurenta a susținut că nu au legătură cu pricina considerentele instanței de apel referitoare la conținutul art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001 ce ar reprezenta un argument pentru a indica teza imposibilității unei exceptări parțiale, întrucât valoarea lucrărilor efectuate de pârâtă depășește cuantumul timbrului monumentelor istorice, astfel încât nu se poate vorbi despre o exceptare parțială.

Recurenta a precizat că, având mai multe dosare similare pe rolul instanțelor de judecată, cu ocazia formulării apelului, din eroare a strecurat acest motiv de apel ce vizează o exceptare parțială, declanșând o falsă învestire a instanței, deși evident era vorba despre o pretenție nouă, inadmisibilă în apel, cu încălcarea limitelor devoluțiunii apelului.

Astfel, recurenta a susținut că acele considerente care tranșează problema în sensul imposibilității exceptării parțiale nu au legătură cu cauza și o prejudiciază pentru că ar putea fi invocate cu autoritate de lucru judecat, ce se răsfrânge asupra considerentelor.

4.2. Referitor la criticile vizând soluția pronunțată asupra cererii de chemare în judecată, confirmată de instanța de apel, recurenta a invocat aplicarea greșită a prevederilor art. 52 alin. (2) din Legea nr. 422/2001, precum și a art. 68 și art. 77-79 din Legea nr. 24/2000.

Astfel, a susținut că valoarea timbrului monumentelor istorice, stabilit prin Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1502/2007, nu a fost actualizată, deși actualizarea era imperativă, potrivit art. 52 alin. (2) din Legea nr. 422/2001, arătând că H.G. nr. 1502/2007 este un act normativ cu aplicare limitată în privința cuantumului timbrului, existând obligația emiterii ordinelor anuale de actualizare a acestui cuantum, impusă de actul normativ superior.

Lipsa ordinelor de actualizare a fost dovedită în fata instanței și reținută ca atare în considerentele deciziei recurate, însă, cu toate acestea, instanța de apel nu a explicat de ce, în lipsa unui ordin al ministrului de actualizare, ar fi legală perceperea în continuare și în același cuantum a valorii timbrului pentru monumente istorice, art. 52 alin. (2) din Legea nr. 422/2001 rămânând fără efecte.

Contrar aspectelor reținute de instanța de apel, a arătat că obligația de plată a unei taxe sau a impozitului este indisolubil legată de reglementarea cuantumului lor. Potrivit art. 11 din Legea nr. 24/2000, valoarea timbrului monumentelor istorice trebuie să fie actualizată anual, prin ordin de ministru publicat în Monitorul Oficial, pentru a fi adus la cunoștința publicului și a debitorilor. Din moment ce cuantumul nu este reglementat, a apreciat că este afectată existența obligației de plată.

Recurenta a mai susținut că, deși Legea nr. 422/2001 nu prevede perceperea taxei în discuție pentru evenimente desfășurate în monumentele istorice și nu definește noțiunea de "zonă construită protejată", curtea de apel a extins nepermis, prin analogie, sfera de aplicare a acesteia, deși forma actuală a legii nu prevede obligația de plată într-o asemenea situație.

Or, aplicarea, prin analogie, a unei sancțiuni este interzisă de art. 10 C. civ., perceperea taxei parafiscale reprezentând o sancțiune ce poate fi aplicată doar în condițiile legii, orice lacună în această privință profitând debitorului. Legat de această carență calitativă a legii, a învederat că s-a dispus sesizarea Curții Constituționale cu o excepția de neconstituționalitate a art. 51 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 422/2001, excepția formând obiectul dosarelor nr. x/2023 și nr. y/2023 aflate pe rolul instanței de contencios constituțional.

Recurenta a arătat că s-a prevalat de dispozițiile art. 51 alin. (4) din Legea nr. 422/2001 pentru a obține exceptarea de la plata timbrului monumentelor istorice pentru manifestări organizate în perimetrul acestora și, de vreme ce legea nu definește noțiunea de zonă construită protejată nu se poate reține incidența art. 51 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 422/2001.

A mai arătat recurenta că a invocat dispozițiile art. 18 din Legea nr. 422/2001, potrivit cărora monumentele istorice, zonele de protecție și zonele construite protejate, definite potrivit legii, se evidențiază în planurile de amenajare a teritoriului și în planurile urbanistice ale unităților administrativ teritoriale, însă instanța de apel a respins acest argument considerând că acest text legal încorporează inclusiv ordine sau planuri urbanistice, acest raționament încalcând principiul unității terminologice, prevăzut de art. 37 din Legea nr. 24/2000 și răstoarnă ierarhia actelor normative (art. 77 și art. 80 din Legea nr. 24/2000).

Din punctul său de vedere, nu poate fi primită o interpretare lato sensu a noțiunii "lege", din cadrul Legii nr. 422/2001, întrucât, cu alte ocazii, în cadrul aceleiași reglementări, legiuitorul le-a indicat fără rezerve și echivoc.

Or, prin art. 18 din Legea nr. 422/2001, legiuitorul a definit zona construită protejată și, ulterior, evidențierea sa în planurile urbanistice ale unităților administrativ teritoriale, astfel încât raportul dintre zonă și ordinea operațiunilor aferente nu poate fi răsturnat și nu se poate considera că evidențierea echivalează cu definirea prin lege. În lipsa definiției legale a zonei construite protejate, evidențierea în planurile urbanistice este arbitrară, la fel fiind și perceperea taxei monumentelor istorice.

Susținând că lacunele legislative în privința taxei monumentelor istorice profită debitorului, recurenta a afirmat o încălcare a dispozițiilor art. 1 din Primul protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, afirmând că lipsa referirii la monumente istorice în textul ce stabilește plata taxei și a definiției din lege a zonei construite protejate semnifică neîndeplinirea cerinței legalității, elocvente fiind în acest sens, în opinia sa, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele Serkov versus Ucraina și Vistins and Perepjolkins contra Letoniei.

Printr-o altă critică, recurenta a susținut că hotărârea nu este motivată în privința tezei zonei de protecție a monumentului istoric, ce este o noțiune legală prevăzută de art. 9 din Legea nr. 422/2001, instanța folosind argumente străine de cauză, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

În fața instanțelor de fond, reclamantul nu a demonstrat care este, concret, zona de protecție a Parcului Central "Simion Bărnuțiu" și nici nu a dovedit că evenimentele au fost organizate în perimetrul acesteia, iar instanța de apel a respins această critică, în baza susținerilor reclamantului (nota internă nr. 184/13.02.2017), în sensul existenței unei suprapuneri peste zona de protecție a parcului.

Acest înscris este anterior festivalului din 2021 și nu dovedește în concret care este zona de protecție a monumentului istoric în care s-a desfășurat evenimentul, în privința zonei de protecție lipsind o minimă motivare.

Recurenta a mai susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 430 și 431 C. proc. civ., întrucât decizia nr. 3034 din 25 mai 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal nu are autoritate de lucru judecat în privința proporționalității și caracterului discriminatoriu al accesoriilor taxei timbrului monumentelor istorice (dobânda legală și penalitățile de întârziere).

Totodată, a afirmat că hotărârea instanței de apel nu este motivată în privința caracterului discriminatoriu al penalităților taxei în discuție, față de situația debitorilor obligației fiscale, care achită penalități mult mai mici, motivele de recurs reglementate la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. fiind incidente.

Invocând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a afirmat o încălcare a prevederilor art. 1 din Primul protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, menționând că în dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal, în care a fost pronunțată decizia nr. 3034 din 25 mai 2022, a fost verificată legalitatea H.G. nr. 1502/2007, în privința respectării exigențelor calității motivării actului administrativ, precum și a încălcării ierarhiei actelor normative.

În acel dosar, a susținut că prin Legea nr. 422/2001, Guvernului i-a fost delegată doar atribuția de reglementare a cuantumului taxei monumentelor istorice, iar nu și pe aceea de a impune accesorii, sub forma unor dobânzi și penalități de întârziere de 0,2% pe zi. Totodată, a arătat că s-a prevalat în acel dosar de faptul că expunerea de motive nu indică vreo justificare a cuantumului exorbitant al penalităților de întârziere, în condițiile în care acestea sunt mult mai mari față de cele prevăzute în Codul de procedură fiscală.

În limitele învestirii, instanța supremă a constatat că H.G. nr. 1502/2007 nu este afectat de niciunul din viciile invocate și nu a statuat asupra proporționalității accesoriilor, raportat la scopul urmărit, și nici asupra caracterului discriminatoriu față de situația debitorilor obligațiilor fiscale, pentru a verifica respectarea art. 1 din Primul protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

În raport cu art. 430 alin. (2) C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia nr. 3034 din 25 mai 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal nu se impune cu autoritatea lucrului judecat în cauza pendinte, întrucât nu a fost tranșată chestiunea proproționalității accesoriilor timbrului monumentelor istorice cu scopul urmărit și a caracterului discriminatoriu față de situația debitorilor obligațiilor fiscale, astfel că instanța de apel avea obligația de a realiza un examen efectiv al respectării art. 1 din Primul protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, față de impunerea penalității de 0,2% pe zi pentru întârzierea de la plata timbrului monumentelor istorice, în condițiile în care penalitățile stabilite de art. 176 alin. (2) Codul de procedură fiscală sunt de 0,01% pe zi de întârziere.

Or, instanța de apel nu a motivat cum se justifică disproporția semnalată și nici motivul pentru care neplata unei taxe parafiscale ar trebui penalizată mai mult față de neplata unei taxe fiscale, ci s-a limitat, similar primei instanțe, să constate că nu există diferență de tratament între debitorii timbrului monumentelor istorice, deși recurenta nu formulase o astfel de critică, perceperea penalităților în cuantumul arătat fiind o confiscare arbitrară.

Prin întâmpinare, intimatul Institutul Național al Patrimoniului a invocat excepția netimbrării/insuficientei timbrări a recursului, excepția nulității recursului, pentru lipsa motivelor de nelegalitate și reluarea argumentelor formulate în fața instanțelor de fond, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înalte Curți de Casație și Justiție

Examinând motivele de recurs prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, având în vedere următoarele:

II.1. Motivele de recurs vizând confirmarea de către instanța de apel a soluției de respingere a cererii reconvenționale formulate de către pârâta A. S.R.L. sunt nefondate.

Printr-o primă critică, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat aplicarea greșită, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 51 alin. (6), art. 2 alin. (3), art. 23 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată, în privința tipurilor de lucrări ce pot constitui temei pentru exceptarea de la plata timbrului pentru monumente istorice, interpretarea dată de instanță acestor nome legale fiind, în opinia părții, în contradicție cu normele de tehnică legislativă, art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001 nefăcând nicio trimitere la art. 23 alin. (2) din lege, dar și cu principiul unității terminologice consacrat de art. 37 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată.

Întrucât dispozițiile art. 51 alin. (6) din Leega nr. 422/2001 se referă la protejarea monumentelor istorice, și nu la intervențiile asupra acestora, recurenta a pretins ca fiind nelegală interpretarea dată de instanța de apel sintagmei "contribuie la protejarea monumentelor istorice" din cuprinsul acestui articol prin raportare la noțiunea intervențiilor asupra monumentelor istorice, reglementată prin art. 23 din lege.

A mai susținut recurenta că instanța de apel, recurgând la o interpretare sistematică a textelor de lege, a reținut eronat că lucrările de protejare trebuie să respecte prevederile art. 23 alin. (2) din Legea nr. 422/2001, în sensul că trebuie să modifice substanța și aspectul monumentelor istorice, aceasta în condițiile în care acest text legal are caracterul unei norme speciale în raport cu norma generală din cuprinsul art. 2 alin. (3) din lege, normă specială care nu poate completa norma generală în materia protejării monumentelor istorice.

Critica privind interpretarea eronată a dispozițiilor legale invocate, deși se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondată.

Dispozițiile art. 9 alin. (3) C. civ. statuează că "Interpretarea legii de către instanță se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecății.", astfel că interpretarea legii, ca operațiune logico-rațională, presupune stabilirea conținutului și sensului normei juridice, în vederea aplicării la o situație juridică concretă. Această procedură presupune utilizarea mai multor metode (gramaticală, sistematică, logică, etc.), care sunt la îndemâna interpretului, respectiv a judecătorului cauzei, care nu se pot confunda cu textele legale interpretate sau cu concluziile la care acesta ajunge odată cu soluționarea cauzei.

Interpretarea jurisdicțională are forță juridică numai în situația concretă care a generat interpretarea și doar în scopul aplicării normei în cauza dedusă judecății.

Problema interpretării nu se pune, însă, în acele ipoteze în care însuși actul normativ definește noțiunea cu care operează, iar terminologia folosită nu este susceptibilă să creeze ambiguități sau neclarități, între formularea textului legal interpretat și situațiile practice care se circumscriu ipotezei reglementate existând concordanță deplină.

Raportând considerentele teoretice expuse la analiza efectuată în cauză, prin prisma dispozițiilor art. 2 alin. (3), art. 23 alin. (1) și a celor ale art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, pretins interpretate eronat de către instanța de apel, Înalta Curte reține că soluția de respingere a cererii reconvenționale promovate de către recurenta-pârâtă, validată în apel prin decizia recurată, nu este rezultatul unei interpretări eronate, ci corespunde sferei de aplicare a normei legale avute în vedere de legiuitor la edictarea lor.

Potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 422/2001, "În sensul prezentei legi, prin protejare se înțelege ansamblul de măsuri cu caracter științific, juridic, administrativ, financiar, fiscal și tehnic menite să asigure identificarea, cercetarea, inventarierea, clasarea, evidența, conservarea, inclusiv paza și întreținerea, consolidarea, restaurarea, punerea în valoare a monumentelor istorice și integrarea lor social-economică și culturală în viața colectivităților locale."

Art. 23 din Legea nr. 422/2001 stabilește că " (1) Intervențiile asupra monumentelor istorice se fac numai pe baza și cu respectarea avizului emis de către Ministerul Culturii și Cultelor sau, după caz, de către serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii și Cultelor.

(2) În sensul prezentei legi, intervențiile ce se efectuează asupra monumentelor istorice sunt:

a) toate lucrările de cercetare, conservare, construire, extindere, consolidare, restructurare, amenajări peisagistice și de punere în valoare, care modifică substanța sau aspectul monumentelor istorice;

b) executarea de mulaje de pe componente ale monumentelor istorice;

c) amplasarea definitivă sau temporară de împrejmuiri, construcții de protecție, piese de mobilier fix, de panouri publicitare, firme, sigle sau orice fel de însemne pe și în monumente istorice;

d) schimbări ale funcțiunii sau destinației monumentelor istorice, inclusiv schimbările temporare;

e) strămutarea monumentelor istorice; amenajări de căi de acces, pietonale și carosabile, utilități anexe, indicatoare, inclusiv în zonele de protecție a monumentelor istorice. (...)"

Art. 51 alin. (6) din aceeași lege prevede că, "Prin derogare de la prevederile alin. (3) și (4), pot fi exceptați de la plata taxei timbrului monumentelor istorice operatorii economici care, prin activitățile pe care le desfășoară, contribuie la protejarea monumentelor istorice cu o sumă cel puțin egală celei pe care o datorează la plata taxei timbrului monumentelor istorice."

În cauza dedusă judecății, prin cererea reconvențională, pârâta a solicitat exceptarea sa de la plata timbrului monumentelor istorice aferent A. Ediția 2021, pentru suma de 480.932,55 RON, precum și deducerea din pretențiile reclamantului, eventual admise, a sumei pentru care se va dispune exceptarea, argumentând că suma pretinsă a fi exceptată de la plată reprezintă contravaloarea lucrărilor achitate de către pârâtă, efectuate în urma derulării evenimentului, constând în lucrări de refacere, protejare și punere în valoare efectuate de B. S.R.L. în baza contractului de prestări servicii, toate acestea rezultând din procesul-verbal de recepție lucrări spații verzi nr. x/27.08.2021 încheiat între reprezentanții Primăriei Municipiului Cluj-Napoca și cei ai societății pârâte.

Temeiul juridic al pretențiilor pârâtei a fost reprezentat de dispozițiile art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, care, în raport de conținutul legal expus anterior, prevede posibilitatea exceptării de la plata taxei timbrului monumentelor istorice pentru operatorii economici care, prin activitățile pe care le desfășoară, contribuie la protejarea monumentelor istorice cu o sumă cel puțin egală celei pe care o datorează la plata taxei timbrului monumentelor istorice.

În justificarea soluției de respingere a cererii reconvenționale, prima instanță a reținut că pârâta nu beneficiază de exceptare de la plata timbrului pentru monumente istorice pe motiv că lucrările efectuate și achitate de aceasta constituie practic îndeplinirea obligației sale de a preda amplasamentul unde s-a organizat evenimentul în aceeași stare inițială în care a fost primit. Ȋn alte cuvinte, s-a impus a fi înlăturate degradările, stricăciunile și deteriorările produse tocmai ca urmare a manifestării organizate, ce a determinat consecințe negative vizibile asupra monumentului, în acest sens, împrejurarea indicată fiind demonstrată de natura și specificul lucrărilor executate, dar și de conținutul procesului-verbal de recepție lucrări spații verzi încheiat la 14.10.2021, de unde reiese că, în urma finalizării evenimentului artistic, prin procesul-verbal de predare primire nr. x din data de 27.08.2021, comisia a verificat, a constatat la fața locului și a recomandat să fie efectuate lucrări de protejare și punere în valoare a unor amplasamente/zone din incinta Parcului Central Simion Bărnuțiu Cluj-Napoca.

Constatând ca nefiind îndeplinită cerința prevăzută de art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, întrucât lucrările achitate de pârâtă au fost necesare pentru readucerea monumentului la starea sa inițială, și nu pentru protejarea sa, prima instanță a respins pretențiile pârâtei solicitate pe calea cererii reconvenționale.

Această soluție a fost confirmată de instanța de apel, care a apreciat că din intepretarea art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001 se desprinde concluzia conform căreia exceptarea de la plata timbrului monumentelor istorice reprezintă o facultate conferită de lege debitorilor obligației de plată a acestei taxe, ce îndeplinesc cumulativ criteriile prevăzute de textul de lege anterior indicat.

Astfel, instanța de apel a constatat că prevederile art. 23 alin. (2) din Legea nr. 422/2001 condiționează intervențiile asupra monumentelor instorice de modificarea substanței sau aspectului, iar înscrisurile depuse la dosar nu justifică o astfel de modificare, inserarea în cuprinsul procesului-verbal de recepție din data de 14.10.2021 a unor termeni de "protejare" neputând beneficia de prevalență în raport de conținutul normelor legale incidente cauzei.

Raportat la dispozițiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 ce stipulează că intervențiile asupra monumentelor istorice se fac numai pe baza și cu respectarea avizului emis de către Ministerul Culturii și Patrimoniului Național sau, după caz, de către serviciile deconcentrate ale Ministerului Culturii și Patrimoniului Național și, având în vedere și conținutul celui de al doilea alineat al art. 23, instanța de apel a reținut că, pentru efectuarea unor lucrări de protejare, nu sunt suficiente doar operațiunile de consolidare, conservare, restaurare, ci se impune respectarea anumitor obligații și condiții legale, iar în speță, nu s-a probat întrunirea cerințelor prevăzute de acest text legal fiind lipsită de substanță teza încălcării dreptului de proprietate, în contextul îndeplinirii cerințelor de legalitate, predictibilitate și calitate a dispozițiilor legale.

În acord cu argumentele prezentate de instanța de apel și raportat la situația de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs, Înalta Curte reține că pretențiile invocate de pârâtă în cererea reconvențională aferente lucrărilor efectuate după desfășurarea evenimentului nu se circumscriu celor expres prevăzute de lege pentru a deveni incidentă facilitatea reglementată de art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001.

Contrar susținerilor recurentei, o interpretare extensivă a dispozițiilor art. 2 alin. (3), art. 23 și ale art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, cu referire la situații neprevăzute de legiuitor, ar înfrânge însuși scopul edictării acestora, constând în sprijinirea activităților de protejare, restaurare și punere în valoare a monumentelor istorice (precum intervenții de urgență, amenajări în vederea pregătirii monumentelor istorice pentru vizitare gratuită), plata taxei timbrului fiind obligatorie pentru operatorii economici care desfășoară activități generatoare de venituri din vânzări de produse și servicii în zona de protecție a monumentelor istorice (art. 51 alin. (1) lit. c) din lege).

Așadar, nu se poate reține o încălcare a principiului unității terminologice, potrivit cu care, pentru a fi unitar, un termen trebuie să reflecte un concept omogen și să nu fie format din elemente care contrazic sau denaturează esența conceptului. Un termen unitar presupune, deci, o legătură logică între formă și sensul pe care îl reprezintă, pentru a nu crea confuzie sau contradicție cu conceptul descris.

Or, dispozițiile legale vizate, din perspectiva modului lor de redactare, sunt univoce în privința condițiilor în care operatorii economici sunt exceptați de la plata taxei timbrului monumentelor istorice, o astfel de măsură având efect, exclusiv, în ipotezele prescrise de lege, pe care situația particulară a recurentei nu se grefează.

În dezacord cu criticile formulate de recurentă, interpretarea dată de curtea de apel dispozițiilor art. 51 alin. (6), art. 2 alin. (3) și art. 23 din Legea nr. 422/2001 nu este de natură să descurajeze operatorii economici să contribuie la protejarea monumentelor istorice. Dimpotrivă, legiuitorul a inserat în lege unele facilități de la plata timbrului, prevăzute la art. 42, art. 43 și art. 44, dar și la art. 51 alin. (6), în această ultimă ipoteză excepția operând doar în cazul în care persoanele fizice și juridice contribuie, prin activitățile pe care le exercită, la protejarea monumentelor istorice cu o sumă cel puțin egală celei datorate.

De asemenea, nefondată este și critica vizând încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale, în privința modalității de interpretare a normelor legale antemenționate, neputându-se constata o ingerință în dreptul de proprietate al recurentei.

Pentru a fi considerată compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că ingerința trebuie să respecte principiul legalității și să urmărească un obiectiv legitim, prin mijloace proporționale cu obiectivul urmărit (cauza Beyeler împotriva Italiei).

Conceptul "bunuri" din prima parte a art. 1 din Protocolul nr. 1 este unul autonom, care include atât "bunurile actuale", cât și activele, inclusiv creanțele, despre care reclamantul poate susține că are cel puțin o "așteptare legitimă".

În jurisprudența sa, Curtea Europeană a statuat că o persoană care se plânge de o încălcare a dreptului său de proprietate trebuie să demonstreze, în primul rând, existența unui astfel de drept (cauzele Pištorová/Des Fours Walderode împotriva Republicii Cehe).

Pentru ca o "așteptare" să fie "legitimă", Curtea a arătat că aceasta trebuie să aibă o natură mai concretă decât o simplă speranță și să se bazeze pe o prevedere legală sau pe un act juridic, precum o hotărâre judecătorească, care să aibă legătură cu dreptul patrimonial în cauză (Kopecký împotriva Slovaciei, Centro Europa 7 S.R.L. și di Stefano împotriva Italiei).

În ceea ce privește creanțele, Curtea a reținut că noțiunea "așteptare legitimă" se referă și la modul în care creanța, clasificată drept "activ", ar fi tratată în temeiul dreptului intern și, în special, la faptul că jurisprudența constantă a instanțelor naționale ar continua să fie aplicată în același mod (Kopecký împotriva Slovaciei).

În schimb, a exclus aplicabilitatea conceptului "așteptare legitimă" în cazul unei creanțe stabilite, care nu putea avea sorți de izbândă din cauza unei intervenții legislative previzibile (C., D. și E. împotriva Regatului Unit).

Or, tocmai aceasta este situația și în cauza de față, în care creanța contestată de către recurentă izvorăște din lege, prin dispoziții legale univoce și predictibile legiuitorul stabilind măsuri stimulative cu caracter economic sau de altă natură (conform art. 4 din Legea nr. 422/2001) și instituind timbrul monumentelor istorice, gestionat de Ministerul Culturii și Cultelor, prin Institutul Național al Patrimoniului (art. 51 alin. (1), printre altele, și pentru biletele de intrare la manifestările culturale, sportive sau de agrement, târguri și expoziții desfășurate în spații situate în zona de protecție a acestora sau în zonele construite protejate (art. 51 alin. (3) lit. c).

Deși protecția dreptului de proprietate este consacrată prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, iar noțiunea de "bun" include și drepturile de creanță, norma menționată acordă dreptul statelor să perceapă impozite sau alte contribuții, acestea dispunând de o marjă de acțiune cu privire la mijloacele pe care pot să le utilizeze în acest scop, fiind îndrituite să legifereze corespunzător asigurării constituirii unor venituri curente, fiscale și nefiscale la bugetul general consolidat.

Așadar, aparține autorităților naționale competența să decidă perceperea de impozite, alte taxe sau contribuții, corelativ necesităților politice, economice și sociale.

În această dinamică normativă, ar fi greșit să se rețină că perceperea unei taxe stipulate de lege constituie o ingerință în dreptul de proprietate al recurentei, de natură să-i încalce dreptul de proprietate garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel că motivul de recurs invocat sub acest aspect nu este fondat și va fi respins ca atare.

- Tot în ceea ce privește soluționarea cererii reconvenționale, recurenta a susținut, circumscris motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., că decizia recurată este "nemotivată, contradictorie", întrucât instanța de apel nu a răspuns motivului de apel privind înlăturarea degradărilor existente anterior desfășurării festivalului, raportat la procesele-verbale relevante, depuse la dosarul cauzei.

Astfel, recurenta a invocat că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pentru care a fost respins acest motiv de apel, așa cum prevede art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar pe de altă parte, că sunt contradictorii considerentele instanței de apel privind lucrările executate de pârâtă, care ar fi fost efectuate pentru readucerea parcului monument istoric la starea sa inițială, anterioară festivalului, în condițiile în care, raportat la procesul-verbal nr. x/27.08.2021, s-a reținut contrariul, mai exact că existau degradări anterior festivalului, ceea ce, în opinia părții, atrage incidența dispozițiilor art. 488 pct. 6 din cod.

Critica, astfel cum a fost formulată, cu toate că se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., apare ca fiind nefondată.

Astfel, ceea ce susține recurenta prin intermediul aceastei critici este faptul că, în realitate, în parcul unde s-a organizat festivalul au existat degradări și anterior organizării evenimentului, aspect ce ar reieși din cuprinsul procesului-verbal nr. x/27.08.2021, iar lucrările pe care le-a efectuat ulterior festivalului au înlăturat atât degradările anterioare, cât și pe cele produse de acest eveniment, aspect ce susține că este confirmat de înscrisurile depuse la dosar. Înalta Curte reține că, în calea de atac a recursului nu este permisă devoluțiunea cauzei în ansamblul său, în vederea restabilirii situației de fapt, susținerile care se referă la elemente de fapt și la modalitatea de interpretare a probatoriului, neputând forma obiect de analiză în recurs, fiind specifice exclusiv instanțelor de fond.

Analizând decizia recurată, pentru a răspunde acestui motiv de casare, se observă că instanța de apel a examinat conținutul procesului-verbal de predare primire nr. x din 27.08.2021, reținând că proprietarul Municipiul Cluj-Napoca a stabilit lucrările de protejare și punere în valoare ce vor fi executate după eveniment (gazonare, însămânțare, supraînsămânțare, fertilizare, plantare flori și arbuști, amenajări peisagistice), iar cu privire la lucrările achitate de către pârâtă, în acord cu considerentele primei instanțe, a apreciat că nu au fost menite a contribui la protejarea monumentului, ci au fost necesare pentru readucerea sa la starea inițială, anterioară evenimentului, finalitatea acestor lucrări vizând înlăturarea degradărilor, stricăciunilor și deteriorărilor generate în contextul manifestării organizate, ce a provocat consecințe vizibile asupra monumentului, nefiind în prezența unor lucrări de întreținere.

Prin urmare, nu se poate reține că decizia recurată nu cuprinde o motivare asupra criticii din apel indicate ori că sunt contradictorii considerentele prezentate, așa cum eronat pretinde partea.

Contradicția la care se referă recurenta nu vizează, de fapt, considerentele deciziei recurate, ci se referă la o pretinsă contradicție între argumentele instanței și unul dintre înscrisurile aflate la dosarul cauzei (procesul-verbal nr. x/27.08.2021), solicitându-se instanței de recurs să reconsidere concludența acestui înscris, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

- Recurenta a mai susținut că formulează recurs împotriva considerentelor privind imposibilitatea exceptării parțiale de la plata taxei pentru monumente istorice, care nu au legătură cu cauza, întrucât valoarea lucrărilor de