ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 503/2025

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă la 27 februarie 2023, sub nr. x/2023, reclamantul Institutul Național al Patrimoniului a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., obligarea acesteia la plata cuantumului timbrului monumentelor istorice, în sumă de 674.604.25 RON, reprezentând valoarea actualizată a debitului principal cu indicele de inflație, din care 655.401 RON, reprezentând timbrul monumentelor istorice aferent A., organizat în anul 2022, 19.203,22 RON constând în indicele de inflație calculat la valoarea timbrului monumentelor istorice, 33.465,85 RON constituind dobânda legală penalizatoare, calculată până la 31.01.2023, aceasta urmând a curge în continuare, până la plata efectivă a debitului principal, iar suma de 167.782,66 RON reprezentând penalități de întârziere de 0,2%/zi, calculate până la 31.01.2023, ce vor curge în continuare, până la plata efectivă a debitului principal, cu cheltuieli de judecată. Pârâta a formulat cerere reconvențională, solicitând exceptarea de la plata timbrului monumentelor istorice aferent A. organizat în anul 2022, cu suma de 532.566,96 RON, precum și deducerea din pretențiile eventual admise a sumei din cererea de chemare în judecată pentru care se va dispune exceptarea.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 510 din 16 noiembrie 2023, Tribunalul Cluj, secția civilă a admis cererea formulată de reclamantul Institutul Național al Patrimoniului în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L.. A obligat pârâta să achite reclamantei suma de 655.401 RON, reprezentând timbrul monumentelor istorice pentru A. organizat în anul 2022, actualizată cu rata inflației, precum și dobânda legală penalizatoare aferentă și penalitățile de întârziere de 0,2% pe zi, calculate de la data de 26.09.2022, până la plata integrală. A respins, ca neîntemeiată, cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă A. S.R.L.. A obligat pârâta să achite reclamantului suma de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Hotărârea instanței de apel Prin decizia nr. 123A din 16 aprilie 2024, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 510 din 16 noiembrie 2023 pronunțate de Tribunalul Cluj, secția civilă. A respins cererea intimatului Institutul Național al Patrimoniului privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel.

Recursul Împotriva deciziei nr. 123A din 16 aprilie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a declarat recurs pârâta A. S.R.L., solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. În motivarea recursului, a arătat că a solicitat prin cererea reconvențională exceptarea de la plata timbrului monumentelor istorice (TMI), în baza art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001. A invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 51 alin. (6), art. 2 alin. (3) și ale art. 23 din Legea nr. 422/2001, republicată, în privința tipurilor de lucrări ce pot constitui temei pentru exceptarea de la plată și a precizat că acest motiv de recurs se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Invocând o interpretare greșită a normelor de tehnică legislativă, a arătat că instanța de apel a reținut, în esență, că operatorii economici pot obține exceptarea de la plata timbrului monumentelor istorice doar dacă realizează anumite intervenții, în sensul art. 23 alin. (2) din Legea nr. 422/2001, care ar contribui la modificarea substanței sau aspectului acestora. A făcut referire la dispozițiile art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, prin care legiuitorul a avut în vedere protejarea monumentelor, iar nu intervențiile asupra lor, interpretarea normei legale urmând să se facă prin raportare la art. 2 alin. (3) din lege. Expunând pe larg diferențele dintre noțiunea de protejare a monumentelor istorice și cea de intervenție asupra acestora, reglementate la art. 2 alin. (3) și art. 23 alin. (2) din Legea nr. 422/2001, recurenta a subliniat că termenii au relevanță deosebită în contextul interpretării și aplicării art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, prin care s-a prevăzut exceptarea de la plata timbrului monumentelor istorice a operatorilor economici care, prin activitățile pe care le desfășoară, contribuie la protejarea lor. În acest context, a menționat că, în aplicarea mecanismului de exceptare prevăzut de art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, instanța de apel trebuia să analizeze dacă lucrările invocate de recurentă sunt de protejare, în general, în sensul art. 2 alin. (3) din Legea nr. 422/2001, și nu dacă acestea reprezintă intervenții care schimbă substanța monumentului, conform art. 23 alin. (2) lit. a) din același act normativ. A învederat că lucrările sale au contribuit la protejarea monumentelor istorice, potrivit art. 51 alin. (6) și art. 2 alin. (3) din Legea nr. 422/2001, și a criticat raționamentul instanței pe baza căruia s-a reținut că lucrările de protejare trebuie să respecte prevederile art. 23 alin. (2) lit. a) din actul normativ menționat, respectiv că lucrările trebuie să modifice substanța/aspectul monumentelor istorice. A precizat că, deși lucrările invocate nu se încadrează stricto sensu în prevederile art. 23 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 422/2001, întrucât nu modifică substanța sau aspectul monumentului, reprezintă măsuri de protejare a monumentului istoric, potrivit art. 2 alin. (3) din lege. În opinia sa, înlăturarea degradărilor (reparații curente) reprezintă intervenții, în sensul art. 23 din Legea nr. 422/2001, astfel că trebuie luate în calcul la acordarea exceptării reglementate de art. 51 alin. (6) din acest act normativ. A admis că pot exista mici lucrări de întreținere sau de reparații curente, însă acestea reprezintă, în viziunea legiuitorului, tot intervenții. Deși curtea de apel a reținut că lucrările efectuate de către recurentă au servit la îndepărtarea degradărilor existente anterior festivalului, a apreciat că nu se încadrează în sfera celor de protejare prevăzute de lege. Invocând încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și a Libertăților Fundamentale, precum și jurisprudența considerată relevantă, a învederat că refuzul de a recunoaște dreptul de exceptare de la plata timbrului monumentelor istorice pe motiv că lucrările de protejare ale monumentului nu ar fi condus la modificarea substanței sau aspectului este arbitrar, deoarece Legea nr. 422/2001 nu face asemenea distincții și nu impune o asemenea condiție operatorilor economici. Susținând aplicarea eronată a dispozițiilor art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001 și ale art. 6 alin. (2) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1502/2007, precum și a principiului qui potest plus, potest minus, recurenta a criticat aspectul reținut de instanța de apel, în sensul că nu poate beneficia de o exceptare parțială de la plata timbrului monumentelor istorice. Legat de cererea de chemare în judecată, a invocat interpretarea greșită a prevederilor art. 52 alin. (2) din Legea nr. 422/2001, precum și ale celor prevăzute de art. 68, 77-79 din Legea nr. 24/2000, arătând că, inițial cuantumul taxei monumentelor istorice a fost stabilit prin Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1502/2007. Ulterior, acest cuantum nu a fost actualizat, deși actualizarea era imperativă, potrivit art. 52 alin. (2) din Legea nr. 422/2001. Lipsa ordinelor de actualizare a fost dovedită în fața instanței și reținută ca atare în considerente. A afirmat că H.G. nr. 1502/2007 este un act normativ cu aplicare limitată în privința reglementării cuantumului taxei monumentelor istorice, existând obligația impusă de actul normativ superior de a emite ordine anuale de actualizare. Cât timp cuantumul taxei nu este reglementat în modalitatea stabilită prin Legea nr. 422/2001, a apreciat că este afectată însăși existența obligației de plată. A menționat că Legea nr. 422/2001 nu prevede plata taxei pentru evenimente desfășurate în monumente și nu definește noțiunea de "zonă construită protejată", în cauză fiind încălcate dispozițiile art. 51 alin. (1) lit. c), art. 18 din Legea nr. 422/2001, art. 10 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și a Libertăților Fundamentale, întrucât instanța de apel a extins nepermis, prin analogie, sfera de aplicare a taxei aferente monumentelor istorice. A considerat că raționamentul instanței de apel nu se pliază pe domeniul reglementării taxelor, guvernat de principiul legalității și al strictei interpretări. Un alt argument în sensul excluderii perceperii taxei pentru evenimente organizate în perimetrul monumentelor istorice este prevederea de la art. 51 alin. (4) din Legea nr. 422/2001. A susținut că lacunele legislative în privința taxei monumentelor istorice îi profită debitorului, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și a Libertăților Fundamentale, lipsa referirii legiuitorului la monumentele istorice în textul prin care s-a stabilit plata taxei, precum și lipsa definiției din lege a zonei construite protejate semnificând neîndeplinirea cerinței legalității. A apreciat că hotărârea instanței de apel nu este motivată, în privința zonei de protecție, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.. A învederat că instanța a preluat conținutul notei interne a intimatului din anul 2017, deși acest înscris nu are legătură cu festivalul organizat în anul 2022. De asemenea, a considerat că hotărârea nu este motivată în privința caracterului discriminator al penalităților aferente taxei, față de situația debitorilor obligațiilor fiscale, fiind nerespectate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., precum și cele ale pct. 8 al acestui articol, din perspectiva încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și a Libertăților Fundamentale. A susținut că analiza proporționalității și caracterului discriminatoriu al penalităților pentru neplata taxei trebuia să se realizeze printr-un examen efectiv, indicându-se motivul pentru care neplata unei taxe parafiscale ar trebui penalizată mai mult față de neachitarea unei taxe fiscale.

Apărările formulate Prin întâmpinare, intimatul Institutul Național al Patrimoniului a invocat excepția netimbrării recursului, precum și excepția nulității acestuia din perspectiva neîncadrării motivelor expuse în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. Prin cererea depusă la 17 februarie 2025, recurenta a ridicat excepția lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, precum și a cererii reconvenționale, solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel, învederând că a parcurs procedura prevăzută de O.U.G. nr. 107/2024, în sensul că a achitat taxa timbrului monumentelor istorice, beneficiind de anularea accesoriilor solicitate de intimat în litigiul pendinte. În dovedirea acestor susțineri, a depus înscrisuri. Printr-un script depus la 26 februarie 2025, intimatul și-a exprimat poziția procesuală cu privire la excepția antemenționată, solicitând admiterea acesteia și, pe cale de consecință, să se constate că cererea de chemare în judecată, precum și cererea reconvențională au rămas fără obiect.

Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluția din 23 octombrie 2024, s-a stabilit termen la 27 februarie 2025 pentru soluționarea recursului în ședință publică. La termenul de judecată menționat, raportat la poziția procesuală a intimatului, exprimată prin înscrisul depus la 26 februarie 2025 și confirmată prin concluziile reprezentantului convențional, prezent la dezbateri, Înalta Curte a rămas cu prioritate în pronunțare asupra situației învederate de recurentă în recurs cu privire la excepția lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată și a cererii reconvenționale prin prisma aspectului invocat, referitor la parcurgerea procedurii instituite prin O.U.G. nr. 107/2024, a achitării taxei monumentelor istorice și a anulării accesoriilor aferente.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul, Înalta Curte constată că acesta este fondat, impunându-se, în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel pentru următoarele considerente: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul Cluj, secția civilă, reclamantul Institutul Național al Patrimoniului a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., obligarea acesteia la plata cuantumului timbrului monumentelor istorice, în sumă totală de 674.604.25 RON, reprezentând valoarea actualizată a debitului principal cu indicele de inflație, din care 655.401 RON reprezentând debit principal (cuantumul timbrului monumentelor istorice aferent A. organizat în anul 2022), 19.203,22 RON constând în indicele de inflație calculat pentru cuantumul timbrului monumentelor istorice, 33.465,85 RON, constituind dobânda legală penalizatoare, calculată până la 31.01.2023, urmând a curge în continuare, până la plata efectivă a debitului principal, iar suma de 167.782,66 RON reprezentând penalități de întârziere de 0,2%/zi, calculate până la 31.01.2023, ce vor curge în continuare, până la plata efectivă a debitului principal, cu cheltuieli de judecată. Pârâta a depus cerere reconvențională, prin intermediul căreia a solicitat exceptarea de la plata timbrului monumentelor istorice, aferent A., organizat în anul 2022, cu suma de 532.566,96 RON, precum și deducerea din pretențiile eventual admise a sumei din cererea de chemare în judecată pentru care urma a se dispune exceptarea. Prin sentința nr. 510 din 16 noiembrie 2023, Tribunalul Cluj, secția civilă a admis acțiunea civilă, pârâta A. S.R.L. fiind obligată să achite reclamantului Institutul Național al Patrimoniului suma de 655.401 RON, reprezentând timbrul monumentelor istorice pentru A. din anul 2022, actualizată cu rata inflației, dobânda legală penalizatoare aferentă și penalitățile de întârziere de 0,2% pe zi, calculate de la data de 26.09.2022, până la plata integrală. Totodată, a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvențională formulată de pârâtă. Hotărârea instanței de fond a fost menținută de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă prin decizia nr. 123 din 16 aprilie 2024, apelul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva acesteia fiind respins, ca nefondat. În fața instanței de recurs, recurenta A. S.R.L. a invocat excepția lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, precum și a cererii reconvenționale formulate în cauză, susținând că a parcurs procedura prevăzută de O.U.G. nr. 107/2024, a achitat taxa monumentelor istorice, fiind anulate accesoriile datorate la data de 19 decembrie 2024, în valoare totală de 1.631.252,17 RON, prin decizia nr. 28/31.01.2025, emisă de intimatul reclamant. Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., "Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei." În ceea ce privește obiectul acțiunii civile, acesta constă în pretenția concretă dedusă judecății și vizează protecția unui drept subiectiv sau a unei situații juridice pentru a cărei realizare este necesară intervenția justiției. Practica judiciară a consacrat soluția de respingere, pe cale de excepție, a cererii de chemare în judecată ca rămase fără obiect, în ipoteza în care pretenția dedusă judecății a fost executată benevol de pârât, anterior finalizării procesului printr-o hotărâre definitivă. Procedând la examinarea excepției invocate de recurent din perspectiva aspectelor teoretice expuse, precum și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este fondată. Potrivit art. I alin. (1) din O.U.G. nr. 107/2024 pentru reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare în domeniul gestionării creanțelor bugetare și a deficitului bugetar pentru bugetul general consolidat al României în anul 2024, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative (care a intrat în vigoare la 6 septembrie 2024), prevederile ordonanței se aplică tuturor categoriilor de debitori, persoane fizice sau juridice, de drept public sau privat, asocieri și alte entități fără personalitate juridică, persoane fizice care desfășoară activități economice în mod independent sau exercită profesii liberale, unități administrativ-teritoriale sau subdiviziuni administrativ-teritoriale ale municipiului București ori instituții publice, astfel cum sunt definite prin Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, precum și prin Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, cu modificările și completările ulterioare, după caz. Prin actul normativ menționat s-a prevăzut, la art. II, posibilitatea anulării dobânzilor, penalităților și a tuturor accesoriilor aferente obligațiilor bugetare principale, restante la data de 31 august 2024, inclusiv, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la lit. a), b), c) și d) ale articolului menționat. Conform art. VI alin. (1) din O.U.G. nr. 107/2024, "Debitorii care intenționează să beneficieze de anularea obligațiilor bugetare accesorii potrivit art. I-V din prezenta ordonanță de urgență pot notifica organul fiscal cu privire la intenția lor, până cel mai târziu la data depunerii cererii de anulare a accesoriilor prevăzute la art. II lit. d) și nu mai târziu de data de 25 noiembrie 2024 sub sancțiunea decăderii." Alin. 5 lit. a) al articolului menționat prevede că, "pentru debitorii care au notificat organul fiscal potrivit alin. (1), dobânzile, penalitățile și toate accesoriile, care pot face obiectul anulării, se amână la plată în vederea anulării. În acest caz, organul fiscal central emite decizie de amânare la plată a dobânzilor, penalităților și a tuturor accesoriilor." Art. XI alin. (1) din același act normativ stipulează că "Prevederile art. I-XVI, cu excepția art. X și XII, sunt aplicabile și în cazul obligațiilor bugetare administrate de alte instituții sau autorități publice. În acest caz, cererea de anulare a unor obligații bugetare se depune și se soluționează de către instituția sau autoritatea publică care administrează respectivele obligații bugetare." Înalta Curte remarcă faptul că, în susținerea excepției invocate, recurenta a învederat că a parcurs procedura instituită prin O.U.G. nr. 107/2024, inițiată prin formularea, la data de 22 noiembrie 2024, a notificării privind intenția de a beneficia de anularea unor obligații de plată, datorate timbrului monumentelor istorice. Notificarea a fost înregistrată la Institutul Național al Patrimoniului sub nr. x/22.11.2024. Ulterior, între părți a fost încheiat procesul-verbal de punere în acord nr. x/25.11.2024, în cadrul căruia au fost evidențiate sumele ce reprezentau debitul principal (timbrul monumentelor istorice) și accesoriile datorate, care urmau să facă obiectul procedurii prevăzute de O.U.G. nr. 107/2024, printre acestea figurând și sumele pretinse de intimat în litigiul pendinte, aferente A., organizat în anul 2022. Recurenta a precizat că a achitat suma de 1.695.308 RON, reprezentând debit principal, conform procesului-verbal antemenționat, pentru edițiile festivalului din anii 2022 și 2023, precum și că a depus cererea în anulare a unor obligații de plată, înregistrată la Institutul Național al Patrimoniului sub nr. x/19.12.2024. Totodată, a menționat că, la data de 20 decembrie 2024, intimatul a confirmat plata efectuată de recurentă, prin decizia nr. 28/31.01.2025, dispunând anularea accesoriilor datorate. Ca urmare a parcurgerii procedurii prevăzute de O.U.G. nr. 107/2024, finalizate prin plata timbrului monumentelor istorice, precum și prin anularea penalităților, recurenta a apreciat că cererea de chemare în judecată a rămas fără obiect, această sancțiune procedurală afectând și cererea reconvențională formulată în cauză, prin care s-a urmărit exceptarea de la plata pretențiilor pecuniare ale intimatului. În dovedirea acestor alegații, recurenta a depus înscrisuri considerate elocvente, respectiv notificarea privind intenția de a beneficia de anularea unor obligații de plată datorate timbrului monumentelor istorice, adresată Institutului Național al Patrimoniului, procesul-verbal de punere în acord din 25 noiembrie 2024, încheiat de părțile litigante, calculul penalităților datorate la data de 31 august 2024 efectuat de intimat, cererea de anulare a unor obligații de plată datorate timbrului monumentelor istorice, ordinul de plată emis de B. pentru suma de 1.695.308 RON, încasată de la A. S.R.L., precum și decizia nr. 28/31.01.2025 privind anularea obligațiilor de plată accesorii, datorate timbrului monumentelor istorice la 19.12.2024, emisă de Institutului Național al Patrimoniului. Raportat la circumstanțele cauzei, Înalta Curte constată că aspectele invocate în recurs prin intermediul excepției formulate implică elemente de fapt, ce se impun a fi analizate prin prisma înscrisurilor depuse în susținerea împrejurărilor relevate. Prin excepția invocată, recurenta tinde nu numai la o evaluare a probațiunii depuse în susținerea împrejurărilor de fapt alegate, ci și la o reexaminare a fondului cauzei, din perspectiva intervenirii pe parcursul procesului, anterior soluționării definitive a acestuia, a executării pretenției exhibate de reclamant. Excepția invocată se află, din acest motiv, în strânsă legătură cu drepturile subiective civile reclamate, punând în discuție însuși fondul lor, precum și exercițiul dreptului la acțiune al părților, ca urmare a cererilor de deduse judecății (cererea de chemare în judecată/cererea reconvențională). Aceste aspecte nu pot fi examinate în calea extraordinară de atac a recursului, față de stipulația legală imperativă prevăzută de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care impune cenzurarea exclusivă a hotărârii recurate prin prisma aspectelor de nelegalitate, iar nu de netemeinicie ale acesteia. Dimpotrivă, o reanalizare a fondului cauzei din perspectiva elementelor de fapt invocate de recurentă prin intermediul excepției formulate se poate realiza de instanța de apel în calea ordinară de atac, în temeiul prerogativelor conferite prin art. 479 C. proc. civ. Efectul devolutiv al apelului, reglementat la art. 476 și 477 din actul normativ menționat, permite o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând în fapt și în drept, devoluțiunea operând cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluții din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii (art. 477 alin. (2) C. proc. civ.), cum este cazul în speță. În aceste condiții, dând eficiență normelor legale menționate, în temeiul dispozițiilor art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza, spre rejudecare instanței de apel, care, în vederea soluționării cauzei prin prisma excepției lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, precum și a cererii reconvenționale, invocate în recurs, urmează a evalua și verifica elementele de fapt deduse din examinarea probelor depuse în susținerea acesteia în prezenta cale de atac. Reținând că soluția care s-a impus a fost aceea de casare cu trimitere spre rejudecare instanței de apel, Înalta Curte apreciază că, la acest moment procesual, nu se poate dispune asupra cheltuielilor de judecată pretinse de intimat în recurs, întrucât nu s-a stabilit în mod definitiv culpa procesuală în litigiul dedus judecății, netranșându-se asupra aspectului referitor la "partea care a pierdut procesul", în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.