ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 407/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la 26.07.2016, pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a civilă, sub nr. x/3/2016, reclamantele Autoritatea Rutieră Română - A.R.R și Agenția ARR A au chemat în judecată, pe calea acțiunii în regres, pe pârâtul Consiliul Județean A, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 218.882,13 lei; la plata dobânzii legale aferente acestei sume până la achitarea efectivă a acesteia, precum și la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 1427/9.11.2016, Tribunalul București – Secția a III-a civilă a admis excepția de necompetență teritorială invocată din oficiu și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea. Astfel învestit, Tribunalul Vâlcea – Secția I civilă, prin încheierea nr. 28/20.02.2017, a admis excepția necompetenței materiale funcționale a acesteia, invocată din oficiu și a dispus scoaterea cauzei de pe rolul Secției I a Tribunalului Vâlcea și transpunerea acesteia Secției a II-a civile, din cadrul aceleiași instanțe, spre competentă soluționare. Tribunalul Vâlcea – Secția a II-a civilă, prin sentința civilă nr. 903/19.05.2017, pronunțată în dosarul nr. x/3/2016*, a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Vâlcea, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București – Secția a III-a civilă. Prin aceeași sentință, instanța a constatat intervenirea unui conflict negativ de competență, motiv pentru care a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului de competență. Prin decizia nr. 2856/5.10.2017, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea – Secția I civilă.

Primul ciclu procesual 2.1. Sentința Tribunalului Vâlcea Prin sentința civilă nr. 1027/11.09.2019 pronunțată în dosarul nr. x/3/2016**, Tribunalul Vâlcea, Secția I civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele Autoritatea Rutieră Română - A.R.R și Agenția ARR A și a obligat pârâtul Consiliul Județean A la plata către reclamanta Autoritatea Rutieră Română - A.R.R a sumei de 78.655,63 lei, contravaloare debit; la plata către reclamanta Agenția ARR A a sumei de 78.655,63 lei, contravaloare debit, precum și la plata către reclamanta Autoritatea Rutieră Română - A.R.R a sumei de 2.741,5 lei, cheltuieli de judecată. 2.2. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Pitești Prin decizia civilă nr. 3169/4.11.2020, Curtea de Apel Pitești – Secția I civilă a dispus admiterea ambelor apeluri formulate de reclamante și de pârâți împotriva sentinței civile nr. 1027/11.09.2019, pronunțate de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/3/2016**, anularea acestei sentințe și trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiași tribunal. La data de 4.01.2021, pe rolul Tribunalului Vâlcea – Secția I civilă a fost înregistrat dosarul nr. x/3/2016***. Al doilea ciclu procesual 3.1. Sentința Tribunalului Vâlcea Prin sentința civilă nr. 1132/2.05.2023 Tribunalul Vâlcea, Secția I civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtul la plata către fiecare dintre reclamante a sumei de câte 31.592,485 lei (în total 63.184,97 lei), reprezentând debit, precum și la plata dobânzilor legale penalizatoare aferente acelor sume, începând cu data de 21.03.2014 și până la data plății efective. Totodată, a fost obligat pârâtul la plata către reclamanta Autoritatea Rutieră Română - A.R.R. a sumei de 5.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. 3.2. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Pitești Prin decizia nr. 1811 din 2 aprilie 2024 pronunțată în dosarul nr. x/3/2016***, Curtea de Apel Pitești – Secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamantele Agenția ARR A și Autoritatea Rutieră Română – ARR și pârâtul Consiliul Județean A, împotriva sentinței civile nr. 1132/2 mai 2023, pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/3/2016***.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 1811 din 2 aprilie 2024 au declarat recurs atât recurentele-reclamante Autoritatea Rutieră Română – ARR și Agenția ARR A, cât și recurentul-pârât Consiliul Județean A. 4.1. Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-reclamante Autoritatea Rutieră Română – ARR și Agenția ARR A arată că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1039 C. civ. din 1864. Pretind recurentele că instanța de apel a tranșat judecarea apelului privind efectele solidarității pasive pe care le interpretează într-o manieră proprie, subiectivă, dislocată de aplicarea legală a dispozițiilor ce țin de solidaritatea pasivă și, în al doilea rând, s-a pronunțat eronat privind așa zisele critici pe care ARR ,,nu le-a adus cu privire la cuantumul prejudiciului achitat în plus”. Făcând trimitere la considerentele hotărârii atacate, recurentele învederează că nu pot fi reținute aspectele potrivit cărora noțiunea obligației solidare pasive se referă la faptul că toți debitorii se obligă la aceeași prestație, atâta vreme cât dispozițiile art. 1039 C. civ. de la 1864 (legea aplicabilă la momentul nașterii obligației solidare de plată a despăgubirilor) prevăd că obligația este solidară din partea debitorilor, când toți s-au obligat la același lucru, astfel că fiecare poate fi constrâns pentru totalitatea debitului și că plata făcută de unul din debitori liberează și pe ceilalți. Recurentele susțin că plata făcută de un codebitor liberează pe toți debitorii solidari față de creditorul lor comun, iar codebitorul care a plătit întreaga datorie este îndreptățit să se întoarcă împotriva celorlalți codebitori solidari, putând cere fiecăruia din ei numai partea de datorie ce îi revine, deoarece solidaritatea pasivă nu funcționează în raporturile dintre codebitori. Așadar, prin natura sa, solidaritatea pasivă constituie o modalitate a obligațiilor, dar ea contribuie și la siguranța creditorului, deoarece mai mulți debitori vor fi ținuți la plata datoriei. Potrivit prevederilor art. 1042 C. civ. vechi, echivalentul art. 1443 Noul C. civ., creditorul se poate îndrepta, la alegere, împotriva oricăruia dintre codebitorii care înțelege să plătească întreaga datorie. Așadar, în ceea ce privește dreptul de regres al AAR împotriva pârâtului Consiliul Județean A, sediul materiei este reprezentat de art. 1384 alin. (l) Noul C. civ. și, interpretând per a contrario alin. (4), cel care exercită regresul poate recupera partea din despăgubire care corespunde culpei la cauzarea prejudiciului a celui pentru care răspunde. Arată recurentele că au achitat creditoarei B S.R.L. suma de 471.933,79 lei, deși ele datorau doar suma de 254.570,86 lei, astfel că au plătit cu 217.362,93 lei mai mult decât datorau. Pe de altă parte, instanța de fond a interpretat eronat principiul solidarității dar și dispozițiile art. 1384 C. civ. privind acțiunea în regres, precizând faptul că recurentele Autoritatea Rutieră Română - ARR și Agenția ARR A sunt îndreptățite să recupereze suma achitată în plus față de ceea ce datorau ele, însă de la persoane diferite, respectiv suma de la 63.184,97 lei de la pârâtul Consiliul Județean A și diferența de 154.177,96 lei urmând a fi recuperată de la creditoarea B S.R.L., sens în care sentința ar trebui modificată sub aspectul solidarității. Recurentele expun situații de fapt privind raportul juridic dintre Consiliul Județean A și B S.R.L., notificările nr. 11008, nr. 15231, nr. 29436, nr. 2716, privind dosarul de executare nr. x/2013, raportul de expertiză întocmit de expertul C, dar și cu privire la contestația la executare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/299/2013 al Judecătoriei Pitești, la care a fost conexat dosarul nr. x/280/2014, rapoartele de expertiză contabile (întocmite de expertul D, respectiv de expertul E) din care reiese că ARR A a achitat în plus față de debitul ce îi revenea, suma de 218.882,13 lei (respectiv, 217.362,93 lei). Arată recurentele că suma de 218.882,13 iei așa cum a stabilit instanța de judecată în mod definitiv, pe calea contestației la executare, a fost stabilită în beneficiul creditoarei B S.R.L., astfel, contrar celor reținute de instanța de fond în sentința apelată, recuperarea sumei de 154.177,96 lei de la această creditoare nu mai poate fi realizată, suma fiind stabilită cu autoritate de lucru judecat. Această sumă reprezintă restul de debit pe care îl avea de primit B S.R.L. de la cele trei debitoare solidare, descărcarea acestor obligații urmând a se face între debitorii solidari proporțional cu culpa sa. Chiar Tribunalul Vâlcea a reținut în cuprinsul sentinței că recurentele au plătit în plus față de partea de debit ce le revenea suma de 217.362,93 Iei (218.882,13 lei conform calculelor recurentelor), iar această sumă, reprezintă, așa cum a fost stabilit în mod definitiv sub autoritatea de lucru judecat, prin pronunțarea soluției în dosarul nr. x/299/2013, restul de debit la care era îndreptățită societatea B S.R.L. Susțin recurentele că instanța de apel, deși învestită cu soluționarea apelului pentru întreg debitul de 218.882.13 lei, nu arată considerentele pentru care Autoritatea Rutieră Română - ARR și Agenția ARR A ar trebui sa solicite B S.R.L. suma de 154.177,96 lei deși chiar aceasta motivează că recurentele sunt îndreptățite să recupereze suma achitată în plus față de ceea ce datorau ele. Or, în virtutea rolului activ, instanța de judecată, în dezlegarea dată cauzei printr-o hotărâre judecătorească, trebuie să lămurească fondul problemei și să ofere recurentului pârghiile legale pentru a-și realiza drepturile. Simpla menționare a faptului că suma de 154.177,96 lei ,,urmează să fie recuperată de la creditoarea B S.R.L.”, fără a preciza în concret cum se va realiza această recuperare, nu este de natură a respecta exigențele și acuratețea juridică pe care o hotărâre judecătorească trebuie să o aibă. Interpretând cele 2 ipoteze, anume că suma de 218.882,13 lei a fost plătită în plus de către Agenția ARR A față de partea la care au fost obligate cele doua recurente și că suma reprezenta restul de 1/3 din debit ce revenea Consiliului Județean A, rezultă că suma plătită în plus de către Agenția ARR A, era în fapt, partea din datorie ce revenea de plată pârâtului Consiliul Județean A, această instituție aflându-se în culpă pentru neplata debitului la termen, astfel că toate accesoriile acestei sume (dobândă, actualizare cu inflația, cheltuieli de executare) cad în sarcina sa, iar orice altă interpretare este contrară legii și principiilor echității. În raporturile dintre creditor și debitorii solidari, fiecare dintre debitorii solidari răspunde pentru întregul prejudiciu, inclusiv pentru cel creat prin întârziere de plată. Însă, în raporturile dintre debitorii solidari, descărcarea plăților se face proporțional cu culpa fiecăruia în crearea prejudiciului, așa încât, recurentele, plătind o parte din sumele datorate, parte pentru care s-au considerat obligate, nu pot fi obligate la plata actualizărilor și a dobânzilor curse în continuare pentru partea din capital neachitată de către pârâtă. Având în vedere că din starea de fapt, din probele administrate în prezenta cauză (documente depuse de recurente și cele două expertize întocmite în prezenta cauză), dar și din dezlegarea dată de Curtea de Apel Pitești prin decizia nr. 3169/2020 reiese fără putință de tăgadă că Autoritatea Rutieră Română - ARR și Agenția ARR A au plătit atât părțile de debit prin care aceste două entități le datorau creditoarei B S.R.L., cât și partea pe care o datora Consiliul Județean A, plătind suma de 218.882,13 lei stabilită de BEJ F în dosarul de executare numărul x/2013, suma pe care Consiliul Județean A o datora creditoarei B S.R.L. la acel moment. Nu se poate reține de către instanța de recurs că doar suma de 63.184,97 lei o are de plătit Consiliul Județean A, întrucât Autoritatea Rutieră Română - ARR și Agenția ARR A au plătit în solidar, suma de 471.933.79 lei, însă Consiliul Județean A nu a mai respectat „solidaritatea” pe care trebuia să o suporte, respectiv să plătească celor doua recurente sumele care au fost plătite de către acestea în contul datoriei sale. Astfel, nu se poate reține ca fiind corectă suma de 63.295,97 lei la care a fost obligat Consiliul Județean A să o plătească recurentei, aceasta nefiind solidară cu sumele achitate de către ARR, în condițiile în care chiar instanța, în cadrul sentinței atacate, reține că fiecare dintre creditoare trebuie să suporte 1/3 din întregul cuantum, aplicându-se greșit normele de drept material potrivit art. 488 alin. (l) pct. 8 C. proc. civ. În acest sens, recurentele fac trimitere la prevederile art. 1052 C. civ. de la 1864 (legea aplicabilă la momentul nașterii obligației solidare) coroborate cu dispozițiile legale privind dreptul de regres prevăzut de art. 1384 Noul C. civ. (legea aplicabilă la momentul formulării acțiunii de regres). Făcând trimitere la probele administrate în cauză (înscrisuri, expertiza contabilă), recurentele arată că doar sumele poprite în intervalul 05.03.2014-27.03.2014 din conturile Agenției ARR A, în sumă totală de 218.882,13 lei, au condus la stingerea debitului și încetarea executării silite pentru suma de 218.882,13 lei. Suma plătită de Consiliul Județean A, adusă la cunoștința executorului judecătoresc la data de 28.04.2014, nu poate fi considerată ca fiind făcută în contul debitului datorat către B S.R.L. Este falsă supoziția potrivit căreia cea mai mare parte a sumelor plătite de recurente și suma achitată de pârât au fost reținute ca urmare a declanșării executării silite împotriva celor trei debitori solidari în același dosar de executare, deoarece, ARR a achitat benevol suma de 253.051,66 lei, iar în cadrul executării silite a fost poprită tot din conturile ARR suma de 218.882,13 lei deci cea mai mare parte a sumelor plătite de recurente au fost achitate benevol și nu pe calea executării silite. Recurentele apreciază că este nefondată susținerea potrivit căreia Consiliul Județean A a achitat creditoarei o parte din suma datorată chiar în urma executării silite în acest dosar, din moment ce toate probele depuse la dosar conduc la ideea că această sumă a fost adusă la cunoștința executorului judecătoresc abia după ce acesta a închis dosarul de executare ca urmare a îndestulării prejudiciului cu sumele poprite din contul Agenției ARR A. În acest sens, consideră că acea plată reprezintă o plată nedatorată care nu a fost inclusă în sumele executate silit fiind plătite în plus peste partea din debit pe care cele trei debitoare solidare o datorau creditoarei S.C. B S.R.L. Mai reține instanța în mod eronat că obligația pârâtului față de recurente nu poate să depășească partea sa din datorie de 1/3 solidaritatea încetând între debitori, aspect fals deoarece solidaritatea între debitori nu încetează aceștia fiind ținuți a răspunde solidar până la stingerea întregului debit. Deși descărcarea obligațiilor între aceștia urmează a se face proporțional cu întinderea culpei fiecăruia în generarea prejudiciului, acest aspect are la bază răspunderea solidară a acestora. Precizează instanța de apel că de suma achitată în plus față de cea datorată s-a folosit creditoarea, iar nu pârâtul, sens în care, nu s-ar justifica suportarea de către acesta nici accesoriilor aferente ei. Acest aspect este nefondat deoarece suma achitată în plus față de cea datorată a fost achitată chiar de către pârâtul Consiliul Județean A în afara procedurii executării silite ca urmare a faptului că această sumă a fost înregistrată la executorul judecătoresc. Pe cale de consecință, această sumă a fost înregistrată la executorul judecătoresc la o dată ulterioară închiderii executării silite, motiv pentru care, suma plătită în plus de către pârât, are natura juridică a unei plăti nedatorate. Invocând prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurentele învederează că Decizia civilă nr. 1811/02.04.2024 este succint și insuficient motivată, motivele expuse de către instanță în cadrul considerentelor sentinței fiind o simplă înșiruire a evenimentelor și faptelor petrecute cronologic de la nașterea prejudiciului până la momentul prezent, cu prezentarea succintă a argumentelor reținute de instanța de apel prin Decizia nr. 3169/2020 pronunțată în primul ciclu procesual, fără a aduce argumente juridice care să susțină soluția pronunțată prin dispozitiv. În concluzie, din probele admise și administrate în cauză, rezultă cu evidență că Agenția ARR A și Autoritatea Rutieră Română - ARR au dreptul de regres pentru suma de 218.882,13 lei achitată peste partea ce le revenea, compusă din (i) prejudiciu neachitat de către Consiliul Județean A în sumă de 57.866,67 lei (173.600:3=57.866,67); (ii) actualizarea inflației în sumă de 55.222,71 lei neachitată de către Consiliul Județean A la prejudiciul în sumă de 57.866,67 lei; (iii) dobânzi în sumă de 76.467,18 lei neachitate de către Consiliul Județean A la prejudiciul în sumă de 57.866,67 lei; (iv) cheltuieli de judecată în cuantum de 14.000 lei neachitate de către Consiliul Județean A; (v) cheltuieli de executare silită în cuantum de 15.325,57 lei neachitate de către Consiliul Județean A. Pe cale de consecință, Consiliul Județean A nu a plătit partea sa din prejudiciu în sumă de 57.866.67 lei, indice de inflație aferent, dobândă legală aferentă si cheltuieli de judecată, obligație ce o avea conform deciziei nr. 1249/R și, de asemenea, nu a plătit nici cheltuieli de executare silită. Totodată, în mod eronat instanța a obligat Consiliul Județean A la plata doar a sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată, în condițiile în care cheltuielile de judecată au fost în sumă de 17.084 lei compusă din: (i) 7.081 lei reprezentând 5.483 lei și 703 lei taxă judiciară de timbru și sumele de 250 lei și 645 lei, reprezentând onorariu expert, de la judecata în fond în primul ciclu procesual; (ii) 3093 lei reprezentând taxă judiciară de timbru achitată pentru judecarea apelului în primul ciclu procesual; (iii) 6910 lei reprezentând 4.100 lei onorariu expert și 2.810 lei cheltuieli ocazionate cu deplasarea consilierului juridic la termene la rejudecarea fondului. În cazul respingerii recursului, recurentele solicită instanței să dispună în cuprinsul deciziei pe care urmează să o pronunțe, modalitatea prin care recurentele-reclamante își pot recupera sumele de bani neacordate, în vederea soluționării echitabile și juste a cauzei ce face obiectul dosarului nr. x/3/2016***. De asemenea, învederează că, nesoluționarea echitabilă a prezentei cauze prin neacordarea sumelor de bani ce se cuvin ARR ar conduce la crearea unui precedent prin care Consiliul Județean A s-a putut sustrage de la obligația de plata în solidar. Mai mult, având în vedere că sumele de bani neacordate ARR și care au fost poprite din conturi reprezintă bani publici, solicită instanței să se pronunțe în considerentele deciziei asupra acestui abuz de drept ce poate fi sesizat de Curtea de Conturi la un eventual control al gestionării banilor din bugetul public. În concluzie, solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței civile nr. 1132/2023, în sensul de a obliga Consiliul Județean A si la plata sumei de 155.697,16 lei (diferența dintre suma de 218.882,13 lei și suma de 63.184,97 lei), la plata dobânzii legale si plata sumei de 17.084 lei reprezentând cheltuieli de judecată efectuate, precum și taxa judiciară de timbru în sumă de 2.742 lei pentru prezentul recurs. 4.2. Recurentul-pârât Consiliul Județean A a invocat motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și făcând trimitere la considerentele deciziei atacate, recurentul-pârât arată că aspectele reținute de instanța de apel cu privire la solidaritatea pasivă sunt temeinice și legale, cu singura precizare că, în argumentarea pe care o face Curtea de Apel Pitești, cu privire la condițiile de admisibilitatea ale acțiunii în regres, instanța de apel uită să preia si să analizeze culpa Autorității Rutiere Române - A.R.R. și Agenției ARR A, referitoare la plata debitului datorat constatată deja în raportul de expertiză întocmit în cauză. Pretinde recurentul că raportarea instanței de apel la dispozițiile legale ale vechiului Cod Civil (art. 1053) este nelegală și depășește cadrul juridic avut în vedere în acțiunea formulată de către reclamante. Față de motivarea acțiunii, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată pe care reclamantele l-au invocat în mod expres este ,,(...) art. 1384 și urm., 1456 și urm. C. civ.” Invocând prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., recurentul arată că instanța de apel nu s-a pronunțat pe condițiile de admisibilitate ale acțiunii în regres prevăzute de dispozițiile art. 1384 C. civ., astfel cum au fost acestea invocate în cererea de chemare în judecată de către reclamante. În acest context, recurentul expune considerentele instanței de apel pentru care au fost înlăturate dispozițiile art. 1384 C. civ. Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul pretinde că hotărârea instanței de fond nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. Având în vedere reținerile instanței de apel consideră că incidența prevederilor legale în speța de față se raportează la momentul pronunțării Deciziei Civile nr. 1249/R/3.03.2013 dată de Secția de Contencios Administrativ și Fiscal a Curții de Apel Brașov, în dosarul nr. x/90/2007 și nu la data promovării acțiunii ce a format obiectul dosarului respectiv, întrucât solidaritatea dintre debitori -reclamantele din prezenta cauză și Consiliul Județean A- rezultă de la data pronunțării hotărârii judecătorești prin care au fost obligați la debitul din cadrul acesteia. Acest aspect rezultă și din considerentele Deciziei nr. 1811 din 02 aprilie 2024. Astfel, data nașterii raportului juridic dedus judecății în prezenta cauză este 03.03.2013, după intrarea în vigoare a noului Cod Civil, motiv pentru care și reclamantele s-au raportat la prevederile ,,art. 1384 și urm., 1456 și urm. C. civ.”, ca temei legal al acțiunii acestora. Dacă în privința solidarității pasive, prevederile legale ale vechiului Cod Civil au fost preluate în mod similar în actualul Cod Civil, în ceea ce privește dreptul de regres al debitorului pentru fapta sa de a răspunde pentru fapta altuia, acesta s-a definit în mod diferit. Potrivit art. 1384 C. civ., baza juridică a dreptului de regres al unui debitor - creditor are ca fundament principiul echității derivat din evitarea îmbogățirii fără justă cauză. Or, din prezenta acțiune și probele ce au fost administrate în cauză, nu rezultă că s-a îmbogățit în vreun fel Consiliul Județean A în detrimentul reclamantelor, față de voința benevolă a acestora. Pretinde recurentul că din probele administrate în cauză nu rezultă cum a produs prejudiciul Consiliul Județean A, prejudiciu de care ar fi răspunzător față de reclamante, nu față de creditorul debitului din Decizia nr. 1249/R/3.03.2013, pronunțată în dosarul nr. x/90/2007, având în vedere că dreptul de regres s-a invocat de Autoritatea Rutieră Română - A.R.R., Autoritatea Rutieră Română - A.R.R. -Agenția A. Arată că pârâtul s-a raportat la concluziile raportului de expertiză contabilă, precum și la răspunsul la obiecțiunile încuviințate de Tribunalul Vâlcea, întocmite, în rejudecare, de către expertul E, din cadrul cărora rezultă că reclamantele au creat singure prejudiciul din prezenta cauză, întrucât, nu au achitat de bunăvoie, așa cum au afirmat, debitul provenit din Decizia Civilă nr. 1249/R/ 3.03.2013 în termenul de 30 de zile prevăzut la art. 24 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, ci, ulterior, prin executarea silită, prin poprire, în anul 2014, pornită împotriva tuturor părților prevăzute în dispozitivul hotărârii judecătorești incidente în prezenta cauză. În acest context, Consiliul Județean A a arătat că achitarea debitului, în sumă de 218.882,13 lei, din înființarea popririi, în anul 2014, efectuată ca urmare a somației comunicată de către Biroul Executorului Judecătoresc F, s-a făcut de reclamante cu încălcarea Normelor metodologice privind angajarea, lichidarea, ordonanțarea și plata cheltuielilor instituțiilor publice, precum și organizarea, evidența și raportarea angajamentelor bugetare și legale, aprobate prin Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 1792/2002, cu modificările și completările ulterioare. Este adevărat că potrivit reținerii Curții de Apel Pitești din cadrul considerentelor hotărârii judecătorești pronunțate ,,(...) nu are incidență în cauză” Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 1792/2002, cu modificările și completările ulterioare, dar, față de atitudinea reclamantelor privind nerespectarea prevederilor acestui ordin, dovedesc culpa Autorității Rutiere Române - A.R.R. si a Autorității Rutiere Române - A.R.R. - Agenția ARR A în efectuare unei plăti nelegale. Din cuprinsul adresei ANAF nr. VL81485 din 28 aprilie 2014 rezultă că reprezentanții celor două reclamante nu au verificat cuantumul debitului și plățile efectuate de acestea, în condițiile în care au continuat activitatea de efectuare a plăților și după achitarea de către Consiliul Județean A a debitului și a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina Consiliului Județean A potrivit Deciziei nr. 1249/R din 13 martie 2013. Arată recurentul că acțiunea în regres dedusă judecății nu este admisibilă deoarece Consiliul Județean A, potrivit art. 1384 alin.(1) C. civ. ,,nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat”, întrucât nu i se poate imputa culpa reclamantelor în efectuare unei plăti nelegale, având în vedere principiul de drept nemo auditur propriam trupitudinem allegans. Susține recurentul că nu sunt îndeplinite nici condițiile răspunderii civile delictuale, neexistând o faptă ilicită a pârâtului în contextul în care plata sumei solicitată de reclamante a fost creată efectiv de către acestea întrucât nu au acționat cu diligenta necesară, conform actelor normative invocate și nu au verificat cum efectuează plata debitului din titlul executoriu. Față de faptul că plata s-a efectuat benevol, de către Autoritatea Rutieră Română - A.R.R., Autoritatea Rutieră Română - A.R.R. - Agenția A, rezultă lipsa vinovăției Consiliului Județean A, iar față de concluziile raportului de expertiză, în specialitatea contabilitate, precum și de răspunsul la obiecțiunile încuviințate de Tribunalul Vâlcea, întocmite în cauză de expertul tehnic judiciar, E, reiese că lipsește și raportul de cauzalitate dintre presupusa faptă ilicită săvârșită și vinovăție.

Apărările formulate în cauză În termen legal, recurentele-reclamante au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului formulat de pârât, în principal, ca fiind nul iar, în subsidiar, ca nefondat. Arată recurentele-reclamante că toate susținerile din recursul declarat de către pârât reprezintă aspecte reiterate din apelul declarat nr. 13815/11.10.2019, în cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/3/2016**, dar și din întâmpinarea nr. 19808/07.01.2020 depusa în același dosar la Curtea de Apel Pitești, aceste critici fiind deja tranșate, iar recurentul nu a indicat în concret sub ce aspect instanța de apel a încălcat sau aplicat greșit norme de drept material. Similar, pârâtul nu a indicat, concret, motivele contradictorii sau străine de natura cauzei, pentru a se încadra în motivul de casare reglementat de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., astfel că intervine sancțiunea nulității recursului. Relativ la culpa Consiliului Județean A, recurentele-reclamante arată că însuși recurentul-pârât recunoaște că și-a îndeplinit parțial obligațiile dispuse în dispozitivul deciziei nr. 1249, în sensul că a achitat după 1 an de zile -respectiv în 2014- suma de 71.867 lei, sumă compusă doar din prejudiciu în sumă de 57.867 lei și cheltuielile de judecată în sumă de 14.000 lei (57.867+14.000=71.867), fără a achita sumele reprezentând actualizarea prejudiciului cu indicele de inflație calculat de la data de 06.07.2006 până la data plății efective și dobânda legală calculată de la data de 30.06.2006 până la data plății efective. Consiliul Județean A nu a plătit partea sa din prejudiciu în sumă de 57.866.67 lei (173.600:3=57.866,66), indicele de inflație aferent, dobânda legală aferentă și cheltuielile de judecată, obligație ce o avea conform deciziei nr. 1249/R pronunțată în cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/90/2007 și, de asemenea, nu a plătit nici cheltuielile de executare silită. În termen legal, recurentul-pârât a depus întâmpinare la recursul formulat de reclamante -prin care solicită respingerea căii de atac-, precum și răspuns la întâmpinare, prin care solicită respingerea apărărilor reclamantelor. Făcând trimitere la prevederile art. 1164, art. 1165, art. 1383 C. civ., pârâtul arată că față de data la care a fost pronunțată Decizia Civilă nr. 1249/R/03.03.2013 în dosarul nr. x/90/2007, rezultă ,,nașterea” raportului obligațional dintre Consiliul Județean A și recurentele-reclamante, respectiv de la data de 03.03.2013, dată în funcție de care se stabilește incidența vechiului Cod Civil sau a noului Cod Civil, în acțiune fiind indicate prevederile noului Cod Civil (la acestea raportându-se și pârâtul, prin apărările formulate). Invocând culpa proprie a recurentelor-reclamante, prevederile art. 1456 alin. (1), art. 1384 alin. (1) și alin. (4), art. 1480 C. civ., pârâtul reiterează că reclamantele și-au provocat singure prejudiciul pentru întreaga sumă prevăzută în acțiune. La 18.09.2024, reclamantele au depus răspuns la întâmpinarea pârâtului prin care au reiterate argumentele invocate în memoriul de recurs și întâmpinare.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și alin. (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților la 22.11.2024. În data de 28.11.2024, în termen legal, recurentele-reclamante au formulat punct de vedere la raport arătând că motivele invocate în recursul propriu sunt încadrabile în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În data de 3.12.2024, în termen legal, recurentul-pârât a formulat punct de vedere la raport, prin care solicită admiterea recursului propriu, apreciind criticile formulate ca fiind încadrabile în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., precum și constatarea nulității recursului recurentelor-reclamante. Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., s-a fixat termen pentru soluționarea recursurilor la data de 12 februarie 2025, în complet de filtru, fără citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție II.1. Examinând recursul recurentelor-reclamante Autoritatea Rutieră Română – ARR și Agenția ARR A sub aspectul posibilității de încadrare a criticilor formulate în cazurile de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nul pentru următoarele considerente: Recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară și nesuspensivă de executare, prin care partea interesată solicită, în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege, desființarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod. Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar și ca susținerile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate. În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate. Înalta Curte constată că argumentele recurentelor nu reprezintă critici de nelegalitate propriu-zise și nu pot face obiect concret de analiză pentru instanța de recurs, întrucât, în realitate, părțile au reluat criticile expuse în cadrul motivelor de apel, care au primit deja dezlegare jurisdicțională din partea instanței de apel. Astfel, se observă, de plano, că întreaga motivare din memoriul de recurs reprezintă simple reiterări ale criticilor expuse în cadrul motivelor de apel, care au fost, deja, analizate și dezlegate de instanța devolutivă de control judiciar. Recurentele au pretins incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- susținând încălcarea prevederilor art. 1039, art. 1042 C. civ. din 1864, art. 1384, art. 1456 Noul C. civ.-, însă această invocare este una formală, în condițiile în care reclamantele nu au dezvoltat critici concrete de nelegalitate care să vizeze raționamentul instanței de apel. În debutul cererii, recurentele-reclamante reproșează instanței de apel, pe de o parte, maniera în care aceasta a tranșat efectele solidarității pasive iar, pe de altă parte, faptul că ,,s-a pronunțat eronat privind așa zisele critici pe care instituția noastră nu le-a adus cu privire la cuantumul prejudiciului achitat în plus.” În continuare, recurentele expun considerente ale hotărârii recurate și pretind că acestea ,,nu pot fi reținute”, fără a expune o argumentare juridică aptă de cenzură în recurs. Se constată că întreaga argumentație din memoriul de recurs reprezintă o reluare a susținerilor cuprinse în cererea de apel, cu ignorarea dezlegărilor instanței de apel care a analizat atât raporturile codebitorilor cu creditorul, cât și raporturile dintre codebitori, sens în care a reținut că reclamantele au achitat în plus suma de 217.362,93 lei față de partea de debit care revenea acestora (de 254.570,86 lei), însă sunt îndreptățite la a primi de la pârâtul Consiliul Județean A (doar) suma de 63.184,97 lei întrucât „pârâtul datora suma de 135.051,97 lei, însă a achitat doar suma de 71.867 de lei, ca urmare a popririi înființate în dosarul de executare silită nr. x/2013 al BEJ F. Față de suma datorată și de cea plătită, rezultă că pârâtul mai datorează suma totală de 63.184,97 lei” iar „urmărirea pornită contra unuia dintre debitorii solidari neplătitori se realizează doar până la concurența părții sale din obligație”. Totodată, instanța de apel a reținut că achitând, în plus, peste 150.000 lei reclamantele au executat o obligație la care nu erau ținute și pe care au făcut-o fără intenția de a plăti datoria pârâtului, iar ,,în acest raport juridic obligațional, accipiensul reclamantelor este creditoarea B S.R.L., care nu a fost, însă, antrenată în acest cadru procedual”. Față de analiza amplă a instanței de apel, se constată că recurentele-reclamantele, exercitându-și dreptul de regres, nu au explicat în baza cărui temei ar fi putut fi obligat Consiliul Județean A la achitarea unei sume ce depășește partea din datorie ce revenea pârâtului, după cum nu a fost indicată modalitatea în care instanța de apel ar fi încălcat/aplicat greșit normele de drept material incidente în cauză. Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței, or, recurentele nu tind, prin critici punctuale, la infirmarea considerentelor regăsite în hotărârea atacată, ci se rezumă la a expune argumente teoretice (privind principiul solidarității), situații de fapt (privind sumele achitate atât de către reclamante, cât și de către pârât, contestația la executare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/299/2013, corespondența dintre părți), probele administrate (rapoarte de expertiză, înscrisuri), precum și motive ce au fost, deja, analizate și dezlegate de instanța devolutivă de control judiciar. Totodată, ignorând judecata din apel, care a verificat cerințele reglementate de prevederile art. 1039 C. civ. și dreptul de regres al debitorului în materie de răspundere solidară, recurentele inserează în memoriul de recurs normele juridice analizate de Curtea de Apel Pitești, însă expunerea nu este însoțită de critici concrete cu privire la modalitatea efectivă în care instanța de apel a aplicat greșit/a încălcat, după caz, aceste norme juridice. Or, motivele din apel nu pot fi invocate tale quale în cadrul recursului, întrucât, procedând astfel, practic recurentele critică soluția primei instanțe. În calea extraordinară de atac a recursului, ceea ce constituie obiect al judecății este exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept, iar în lipsa dezvoltării unor argumente care să situeze criticile formulate în sfera temeiurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., exercitarea efectivă a controlului de legalitate de către instanța de recurs nu este posibilă. În alți termeni, întinderea controlului judiciar al instanței de recurs este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, astfel încât dezacordul părții cu privire la soluția pronunțată nu poate constitui obiectul analizei instanței de recurs. În aceeași notă, fără legătură cu considerentele instanței de apel, este și critica privitoare la aspectele invocate de reclamante privind cuantumul prejudiciului achitat în plus. Separat de împrejurarea că argumentele vizând starea de fapt și reaprecierea probatoriului (suma de 217.362,93 lei fiind determinată în cuprinsul răspunsului la obiecțiuni întocmit de expert E- răspunsurile la obiectivul nr. 4 și la obiectivul nr. 6) nu se pot constitui în veritabile critici de nelegalitate, astfel cum impun prevederile art. 488 C. proc. civ., se constată că în memoriul de recurs, reclamantele precizează că ,,cele două recurente au plătit cu 217.362,93 lei mai mult decât datorau” (pag. 3 a cererii de recurs), pentru ca, în continuare, să fie precizată suma de 218.882,13 lei (pag. 6 a memoriului de recurs), fără, însă, a expune critici de nelegalitate în sensul art. 488 C. proc. civ. Formală este și critica recurentelor privind modalitatea de motivare a Deciziei nr. 1811/2.04.2024, pretins a fi ,,succint și insuficient motivată” în contextul în care reclamantele nu au indicat, punctual, vicii ale nemotivării prin raportare la motivele invocate de părți și pretins lăsate neanalizate sau analizate sintetic de către instanța de apel. În egală măsură, nemulțumirea recurentelor privind lipsa indicării de către instanța de apel a ,,pârghiilor legale” prin care reclamantele își pot valorifica drepturile, nu plasează criticile în motive de nelegalitate ce pot fi deduse judecății recursului, câtă vreme instanța de judecată nu poate indica uneia dintre părțile litigiului modalitatea în care își poate realiza, în continuare, drepturile pe care pretinde că le poate opune celeilalte părți. Pe de altă parte, criticile ce privesc cenzurarea cheltuielilor de judecată constituie argumente care au în vedere temeinicia și reaprecierea situației de fapt și a probelor administrate, aspecte care nu mai pot fi puse în discuție în calea de atac a recursului, prin raportare la motivul de nelegalitate invocat de parte- art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (sau art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.). Potrivit Deciziei nr. 3/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, -obligatorie conform prevederilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ. ,,stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.” (par. 34). Reprezentând ,,o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice”, ,,proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.” (par. 36-37). Prin urmare, se constată că recurentele nu au indicat, în mod efectiv, în ce constau greșelile de judecată în aplicarea regulilor de drept incidente, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nici nu au fost identificate motive de casare de ordine publică, astfel încât nu este posibilă verificarea legalității deciziei recurate, motiv pentru care se impune a fi aplicată sancțiunea nulității recursului, în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din același cod. Totodată, solicitarea recurentelor-reclamante privind „pronunțarea în considerentele Deciziei asupra acestui abuz de drept, ce poate fi sesizat de Curtea de Conturi la un eventual control al gestionării banilor din bugetul public” (pag. 11 a memoriului de recurs), excede controlului și soluțiilor pe care le poate pronunța instanța de recurs, conform prevederilor art. 496 și art. 497 C. proc. civ. Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamantele Agenția A.R.R. A și Autoritatea Rutieră Română - A.R.R. împotriva deciziei nr. 1811 din 2 aprilie 2024 a Curții de Apel Pitești-Secția I civilă. II.2. Examinând recursul recurentului-pârât Consiliul Județean A sub aspectul posibilității de încadrare a criticilor formulate în cazurile de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nul pentru următoarele considerente: Subsumat motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a învederat că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fără ca partea să dezvolte, în concret, argumente susceptibile de încadrare în teza motivului de casare invocat. Aceasta întrucât, în argumentarea motivului de casare reglementat de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pârâtul expune critici privind aplicarea de către instanța de apel a prevederilor Vechiului Cod civil (în contextul în care, în opinia sa, sunt aplicabile dispozițiile Noului Cod civil întrucât acestea au fost invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, iar data nașterii raportului juridic dedus judecății este 3.03.2013). Totodată, pârâtul învederează că din probele administrate în cauză nu rezultă cum a produs prejudiciul Consiliul Județean A, sens în care susține că reclamantele ,,au creat singure prejudiciul”. Dincolo de faptul că aceste critici nu sprijină motivul de casare invocat (art. 488 alin. (1) pct. 6), se reține că argumente similare au fost expuse și în susținerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocându-se prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ. și neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate a acțiunii în regres, precum și culpa proprie a reclamantelor. Prin criticile astfel formulate (subordonate celor două motive de casare), pârâtul ignoră atât judecata apelului din primul ciclu procesual, cât și dezlegările din rejudecare, astfel cum au fost expuse în hotărârea recurată. În acest sens, prin Decizia nr. 3169/4.11.2020, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, în primul ciclu procesual, s-a tranșat critica pârâtului privind aplicarea legii în timp (constatându-se caracterul nefondat al acesteia) și s-a reținut că aplicând prevederile art. 1042 Vechiul C. civ., raporturilor dintre codebitori, nu a fost schimbat temeiul juridic, “instituția de drept fiind aceeași, atât sub imperiul Codului civil de la 1864, cât și sub imperiul celui actual”. Ca atare, prin decizia recurată, instanța de apel a reținut că ,,la data nașterii raportului juridic dedus judecății era în vigoare Codul civil din 1864. Astfel, a fost analizată incidența dispozițiilor din Codul civil din 1864 care reglementează, de o manieră similară cu cele din Noul Cod civil, obligațiile solidare cu trimitere la cea de-a doua secțiune, aceea a obligațiilor solidare între debitori (art. 1039-1056 C. civ.)”. Totodată, instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 1053 C. civ. de la 1864 (art. 1456 Noul C. civ.) reglementează dreptul de regres al debitorului în materie de răspundere solidară, iar ,,motivul de apel invocat de pârâtul Consiliul Județean, referitor la răspunderea pentru fapta altuia, nu are nicio aplicabilitate în cauză.” Prin memoriul de recurs, pârâtul nu expune critici care să conducă la infirmarea considerentelor regăsite în hotărârea atacată, ci partea face trimitere la probe, pe care le interpretează într-o manieră proprie (fie în sensul că nu s-a probat îmbogățirea pârâtului, în detrimentul reclamantelor, fie că nu s-a dovedit cum a produs prejudiciul Consiliul Județean A), or, circumstanțele factuale ale cauzei și modalitatea de interpretare a probelor nu pot face obiect de analiză în calea de atac a recursului, date fiind prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Criticile privind culpa recurentelor-reclamante care ar fi ,,creat singure prejudiciul” prin plata prejudiciului (respectiv lipsa culpei recurentului-pârât) și neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate a acțiunii în regres au fost invocate de pârât (și) în fața instanței de apel, în primul ciclu procesual, la termenul din 27 octombrie 2020, iar prin Decizia nr. 3169/4.11.2020 s-a reținut că ,,nu doar că depășesc cadrul cu care instanța de față a fost învestită, dar vin să contrazică tocmai dispozițiile de drept ce guvernează instituția solidarității pasive, discuțiile în acest sens purtându-se inclusiv în faza de executare silită, în contestația pornită de către reclamantele din prezenta, soluția fiind obligatorie părților de față”. Aceleași critici au fost invocate și în apel, în rejudecare, fiind înlăturate de către Curtea de Apel Pitești întrucât debitorul solidar care a executat obligația poate cere codebitorului neplătitor partea din datorie care îi revenea acestuia din urmă. Prin criticile formulate prin memoriul de recurs, recurentul-pârât urmărește doar reevaluarea situației de fapt și modificarea deciziei, urmare a unei reaprecieri a probelor, pentru ca în acest mod să ateste neîndeplinirea cerințelor acțiunii în regres -din perspectiva culpei părților-, critici inadmisibile în recurs. Motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea dezacordului față de hotărârea pronunțată, indicarea formală a unor texte de lege, ci expunerea tuturor argumentelor pentru care, din punctul de vedere al părții, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, motive care să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de lege. Nici argumentul recurentului-pârât în sensul că „nu sunt îndeplinite nici condițiile răspunderii civile delictuale” sau trimiterea la Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1792/2002 -cu privire la care instanța de apel a reținut că nu are incidență în cauză- nu constituie o respectare a exigențelor stabilite de prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) raportat la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., din moment ce simpla referire la aceste norme, neînsoțită de critici concrete cu privire la modalitatea efectivă în care instanța de apel le-ar fi putut aplica față de obiectul cauzei, nu este suficientă pentru a putea constitui un motiv de nelegalitate, în sensul legii. Cum, în raport cu scopul recursului, instituit de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în această etapă procesuală se realizează controlul judiciar de către instanța superioară celei care a pronunțat decizia în apel, instanță care nu rejudecă fondul pricinii, ci verifică, în condițiile legii, conformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, se reține că recurentul-pârât a nesocotit existența judecății anterioare și natura căii extraordinare de atac a recursului, astfel că este incidentă sancțiunea nulității căii de atac. Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâtul Consiliul Județean A împotriva deciziei nr. 1811 din 2 aprilie 2024 a Curții de Apel Pitești-Secția I civilă.