ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 415/2020

Ședința publică din data de 14 februarie 2020

Deliberând asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 22 decembrie 2015 pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția I civilă, sub număr de dosar x/2015, reclamanta S.C. A. S.A. VÂLCEA a chemat în judecată pe pârâta S.C. CĂLIMĂNEȘTI - CĂCIULATA S.A., solicitând instanței să constate că operatorul A. S.A VÂLCEA, în perioada 2011-2015, a practicat prețul la apă potabilă în localitatea Călimănești modificat cu respectarea procedurii legale de modificare, că fundamentarea prețului s-a făcut pe formula și politica tarifară impusă prin Actul Adițional nr. 4/12.04.2011 la Contractul de delegare de gestiune nr. 1/2008 și Contractul de finanțare nr. x/24.10.2011, precum și Contractul de credit nr. x/23.10.2012 încheiat cu BERD, că prețul a fost fundamentat corect; rezilierea Contractului de furnizare nr. x încheiat cu pârâta, ca urmare a refuzului nejustificat de a accepta prețul practicat la apa potabilă; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1521, art. 1522, art. 1321, art. 1549, art. 1550 C. civ., prevederile Legii nr. 241/29.06.2006 și ale Legii nr. 51/21.03.2006, art. 22 din contractul de prestări servicii și art. 35 C. proc. civ.

Pârâta S.C. CĂLIMĂNEȘTI CĂCIULATA S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Vâlcea, excepția inadmisibilității acțiunii în raport de prevederile art. 35 C. proc. civ., excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția puterii lucrului judecat, excepția lipsei de interes .

Prin sentința civilă nr. 904 din 23 mai 2016, Tribunalul Vâlcea a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Rm. Vâlcea.

Prin sentința civilă nr. 1378 din 10 martie 2017, Judecătoria Rm. Vâlcea a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cererii formulate, în favoarea Tribunalului Vâlcea. Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului către Curtea de Apel Pitești pentru pentru soluționarea conflictului ivit.

Învestită cu soluționarea regulatorului de competență, prin sentința civilă nr. 28 din 28 martie 2017, Curtea de Apel Pitești a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, reținând, în esență, că obiectul principal al litigiului părților îl reprezintă un element al contractului aflat în executare, element esențial și anume prețul serviciului oferit, cu consecința ca, în caz de neacceptare a acestuia, contractul să fie rezolvit; fiind vorba despre o cerere în rezoluțiunea contractului, și, având valoarea potrivit declarației făcute de reclamantă de 550.168,6 RON, competența este cea prevăzută de art. 95 pct. 1 C. proc. civ., respectiv a tribunalului ca primă instanță.

Prin sentința nr. 1324 din 24 noiembrie 2017, Tribunalul Vâlcea, secția I-a civilă a respins acțiunea.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta S.C. A. S.A. Rm. Vâlcea a declarat apel, care, prin decizia nr. 316/A-COM din 3 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respins ca nefondat.

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., reclamanta S.C. A. S.A. Rm. Vâlcea a declarat recurs împotriva deciziei nr. 316/A-COM din 3 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

În dezvoltarea motivelor de casare invocate, după reiterarea amplă a istoricului cauzei, recurenta a susținut, în esență, că instanța de apel a trecut peste toate dovezile și apărările sale, dând dovadă de superficialitate și vădită parțialitate.

Astfel, recurenta a arătat că a învestit instanța cu două capete de cerere indisolubil legate, temeiul de drept al cererii fiind art. 35 C. proc. civ., însă instanța de apel a reținut că nu este aplicabil speței.

În opinia recurentei-reclamante, deși în considerentele deciziei recurate sunt reținute susținerile sale, fără a se arăta motivele pentru care sunt respinse, s-a dat o soluție motivată pe autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 290/2013 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr. x/2012, și următoarele, care, dacă s-ar fi atașat dosarele așa cum a solicitat, s-ar fi putut constata că nu au avut același obiect, că niciodată nu s-a verificat fundamentarea tarifelor, așa cum în mod greșit s-a reținut.

Totodată, a mai susținut recurenta, prin neîncuviințarea probei cu expertiză și a dosarelor pe care a solicitat să fie atașate, instanța de apel i-a încălcat în mod flagrant dreptul la apărare, la un proces echitabil, pronunțând o hotărâre vădit nelegală, cu încălcarea normelor de drept material (art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, art. 6 C. proc. civ., Legea nr. 241/2006 și Legea nr. 51/2006).

Procedând astfel, apreciază recurenta, instanța a refuzat să se pronunțe pe primul capăt al cererii sale încălcând obligația prevăzută la art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Instanța de apel fără a studia înscrisurile aflate la dosar, statuează că aspectul referitor la corectitudinea stabilirii prețului nu poate fi repus în discuție, prin efectuarea unei expertize sau administrarea altor probe care să înlăture susținerile și argumentele din hotărârile definitive anterioare, așa cum a reținut și prima instanță, întrucât între părți s-a statuat irevocabil că prețurile impuse de reclamantă nu se justifică, or, între părți nu a mai avut loc un litigiu cu același obiect din prezenta cauză. Procedând în acest mod, instanța de apel a stabilit dispoziții general obligatorii cu încălcarea dispozițiilor art. 5 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, în opinia sa, instanța de apel se substituie legiuitorului care a stabilit la Capitolul V - Finanțarea serviciului de alimentare cu apă și de canalizare din Legea nr. 241/2006, prin dispoziții imperative, procedurile de stabilire și ajustare a prețurilor și tarifelor pentru plata serviciului de alimentare cu apă și de canalizare.

În ceea ce privește autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 290 din 25.02.2013, recurenta consideră că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile impuse de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., obiectul și cauza fiind diferite.

Cu referire la jurisprudența CEDO, recurenta-reclamantă a susținut că în speță, atât instanța de fond, cât și cea de apel, refuzând să se pronunțe pe ceea ce s-a cerut, stabilind dispoziții cu caracter general obligatoriu, respingând acțiunea fără a da explicații asupra pretinsei identități de cauză din cele trei dosare pe care și-au motivat respingerea, prin nerespectarea prevederilor art. 425 din C. proc. civ., i-au încălcat dreptul de acces la justiție, precum și dreptul la un proces echitabil având în vedere că prin respingerea probei cu expertiză, nu i-a permis să facă dovada cererii.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, rejudecând, admiterea acțiunii.

Intimata-pârâtă Călimănești-Căciulata S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, susținând, în esență, că motivele invocate nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta a solicitat respingerea excepției nulității recursului.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 7 decembrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 7 iunie 2019 a fost respinsă excepția nulității recursului declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. RÂMNICU VÂLCEA, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, și a fost admis în principiu recursul, fiind acordat termen pentru 14 februarie 2020 în vederea soluționării acestuia.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele care urmează:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Se constată că hotărârea atacată este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, decizia recurată fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția.

Este indiscutabil faptul că instanța de apel poate să-și însușească motivarea primei instanțe, dacă situația de fapt și apărările înaintea ei au rămas neschimbate, cum este cazul în speță. Aceasta întrucât, efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci numai dă apelantului dreptul de a repune în discuție faptele, instanța de apel fiind obligată la rândul său, în caz de reformare, să motiveze împrejurările ce au determinat-o să schimbe soluția primei instanțe, ceea ce în cauză nu s-a dispus.

Se impune precizarea faptului că instanța de apel ca instanță devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la modalitatea în care au fost administrate și analizate probele, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Astfel, în condițiile în care restabilirea situației de fapt și interpretarea probelor aflate la dosar excedează competenței instanței de recurs, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 488 C. proc. civ.

Se constată că încălcarea dreptului la apărare, la un proces echitabil, încălcarea art. 6 CEDO, dispozițiilor Legii nr. 241/2006 și ale Legii nr. 51/2006 au fost invocate cu scopul de a repune în discuție necesitatea probei cu expertiză contabilă și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența acesteia, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Este de necontestat că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat instanței constatarea faptului că operatorul A. a practicat în perioada 2011-2015 prețul la apă potabil în localitatea Călimănești modificat cu respectarea procedurii legale de modificare și că fundamentarea prețului s-a făcut pe formula și politica tarifară impusă prin actul adițional nr. x/2011 la contractul de delegare de gestiune nr. 1/2008 și contractul de finanțare nr. x/2011, respectiv contractul de credit nr. x/2012 încheiat cu BERD, prețul fiind fundamentat corect. S-a solicitat, totodată, să se dispună rezilierea contractului nr. x/S/1.01.2012, încheiat cu pârâta ca urmare a refuzului nejustificat de a accepta prețul practicat la apa potabilă.

Argumentat și legal motivat, instanța de control judiciar a reținut cu justețe inaplicabilatea în speță a dispozițiilor art. 35 C. proc. civ. de care se prevalează recurenta.

Contrar susținerilor recurentei, s-a reținut legal că instanța nu a fost învestită cu o cerere de constatare și cu una în realizarea dreptului, ci numai cu aceasta din urmă, decurgând din rezilierea contractului, pe temeiul faptului că pârâta nu execută obligația contractuală așa cum este aceasta stabilită potrivit legii, solicitând restituirea unor sume considerate ca fiind plătite în plus.

Instanța de apel s-a pronunțat cu respectarea art. 22 alin. (6) C. proc. civ., față de limitele în care reclamanta a înțeles să învestească instanța de fond și să-și argumenteze pretențiile, iar faptul că soluția pronunțată nu a corespuns voinței reclamantei, neînsușirea de către instanța de control judiciar a susținerilor reclamantei sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări și nici nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe încălcarea normelor de drept.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, nu poate fi reținut nici motivul de recurs prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

Potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ.: "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Astfel cum rezultă din textul art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca atașându-se și considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susțin dispozitivul, ci și considerentelor decizorii.

În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ și efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecății în mod incidental și dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur).

Într-o astfel de situație, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune existența unui proces în desfășurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanței, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care oprește o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză).

Prin urmare, în cazul efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanță, care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecății, nu se cere în mod necesar existența unei triple identități de acțiune (obiect, cauză, părți).

De altfel, unul din elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu contra României, paragraful 61).

Este de necontestat că prin sentința nr. 2876/2012, Judecătoria Brezoi a admis acțiunea A. S.A., în contradictoriu cu Călimănești-Căciulata S.A., fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 260.659,09 RON, contravaloare facturi fiscale și x.876,92 RON penalități de întârziere, reținându-se că în baza contractelor dintre părți privind furnizarea serviciului de alimentare cu apă potabilă și canalizare, reclamanta a furnizat serviciile la un preț stabilit cu respectarea dispozițiilor legale, respectiv art. 12 lit. i) din Legea nr. 241/2006, ținând seama de politica tarifară pentru perioada 2011-2014, aferentă serviciului de alimentare cu apă și canalizare în orașul Călimănești. Pârâta a fost încunoștințată despre noile tarife, aprobate prin HCL Călimănești nr. 44/2011, reținându-se că deși modificarea tarifului este substanțială aceasta a fost realizată cu respectarea prevederilor legale.

Prin decizia nr. 290/25.09.2013, pronunțată în dosarul nr. x/2012, Tribunalul Vâlcea, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de Călimănești-Căciulata S.A. împotriva sentinței nr. 2876/10.09.2012 pronunțată de Judecătoria Brezoi, în dosarul nr. x/2012, pe care a modificat-o în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., ca neîntemeiată.

În dosarul nr. x/2013, Judecătoria Rm. Vâlcea, prin sentința nr. 4858 din 17.10.2014, a admis cererea formulată de reclamanta Călimănești-Căciulata S.A. și a obligat pe pârâta A. S.A. să plătească suma de 894.880,65 RON contravaloare prestație achitată și nedatorată pentru perioada 1.01.2013-31.10.2013, cu dobândă legală penalizatoare aferentă, până la 12.09.2014. A fost respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la practicarea prețului conform deciziei civile nr. 290/25.02.2013, pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2012, întrucât instanța a reținut că pârâta a practicat deja pentru perioada vizată prețurile menționate, nerespectarea, în această privință, a statuărilor din decizia nr. 290/2013 neputând impune obligarea acesteia la practicarea prețului stabilit prin această decizie, ci justifică cererea reclamantei, de restituire a sumelor achitate de aceasta, facturate cu nesocotirea hotărârii judecătorești.

În dosarul nr. x/2015, prin sentința civilă nr. 78/27.01.2017, Tribunalul Vâlcea a admis acțiunea formulată de Călimănești-Căciulata S.A. împotriva A. S.A. Vâlcea, pe care a obligat-o să respecte tariful pentru serviciul de furnizare apă potabilă și canalizare pentru perioada 1.11.2013-30.09.2015 și să restituie reclamantei suma de 328.046,17 RON cu TVA inclus, încasată între 1.01.2013-30.09.2015, cu dobânzi pentru perioada până la 30.11.2016.

Apelul formulat de A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 78/27.01.2017, Tribunalul Vâlcea a fost respins prin decizia nr. 463/13.06.2017.

În acest context juridic, în mod corect instanța de control judiciar a constatat că aspectul referitor la corectitudinea stabilirii prețului nu poate fi repus în discuție, prin efectuarea unei expertize sau administrarea altor probe care să înlăture susținerile și argumentele din considerentele hotărârilor definitive anterioare, așa cum a reținut și prima instanță, întrucât între părți s-a statuat irevocabil că prețurile impuse de reclamantă nu se justifică.

Astfel, trebuie subliniat că rolul activ al judecătorului, de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situației de fapt este limitat asupra celor ce formează obiectul pricinii supuse judecății, instanța fiind obligată să judece acțiunea cu care a fost învestită, astfel cum aceasta a fost formulată.

Or, în condițiile în care perioada avută în vedere în cererea de chemare în judecată (2011-2015) a fost analizată definitiv în cauzele anterioare, s-a reținut în mod corect că nu se mai poate reveni asupra acestor chestiuni, raportat la art. 431 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cu care oricare din părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Față de aceste decizii, nu a putut fi reținută relevanța legalității modificării consecutive a tarifului sau prețului practicat pentru serviciile prestate, întrucât instanțele au constatat că prețurile practicate de A. nu se justifică, mai mult obligând-o pe aceasta să respecte tariful inițial în raport de care au dispus obligarea sa la restituirea diferențelor.

Prin urmare, cum în mod legal a reținut și instanța de apel, atitudinea pârâtei este una justificată, întemeiată pe hotărâri judecătorești, definitive și irevocabile, astfel că nu se poate constata practicarea prețului cu respectarea legii.

Apelul, prin efectul său devolutiv a permis instanței să conchidă că în ce privește rezilierea contractului ambele părți sunt de acord că pârâta a achitat facturile emise de către reclamantă.

Prin urmare, cum în mod legal a arătat și instanța de control judiciar, împrejurarea că după achitarea facturilor la prețul impus de reclamantă, pârâta a acționat în judecată A. solicitând restituirea diferențelor față de tariful inițial, invocând o hotărâre judecătorească irevocabilă între părți, ceea ce a determinat ulterior pronunțarea unor hotărâri judecătorești definitive, nu poate fi socotit o neexecutare nejustificată a obligațiilor contractuale, în condițiile art. 1549 C. civ., incident în raport de contractul încheiat la 1.01.2012, întrucât instanțele au recunoscut dreptul pârâtei din prezenta cauză la beneficierea de servicii la un tarif redus pentru perioada în discuție.

Nu în ultimul rând, susținerile recurentei-reclamante vizând nelegalitatea sentinței apelate, precum și cele privind nelegalitatea deciziei civile nr. 290/2013 pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2012, a cărei autoritate de lucru judecat a fost reținută în cauza dedusă judecății și pentru care magistrații care au pronunțat-o sunt cercetați penal urmare a plângerii recurentei din speță (dosar nr. x/2017 - DNA), astel cum se arată în cuprinsul cererii de recurs, nu pot să atragă nicio analiză, întrucât, soluționând prezenta cale de atac, instanța verifică dacă decizia recurată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale.

Fără a reitera considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu se confirmă nici motivul de nelegalitate instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât, astfel cum s-a arătat, instanța de apel a dat o corectă eficiență normelor de drept material incidente speței, principiilor și regulilor de drept aplicabile.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ. și invocate de recurentă, decizia recurată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. RÂMNICU VÂLCEA împotriva deciziei civile nr. 316/A-COM din 3 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat, menținând decizia recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. RÂMNICU VÂLCEA împotriva deciziei civile nr. 316/A-COM din 3 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2020.