ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1529/2020

Ședința publică din data de 15 iulie 2020

Analizând recursul în conformitate cu dispozițiile art. 499 teza a II - a C. proc. civ., potrivit cărora "în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare", Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă la data de 18 aprilie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală de Trezorerie și Datorie Publică la plata împrumutului extern cu dobândă în aur din 1922-1929-1931, precum și a dobânzilor legale ale acestora, după cum urmează: obligațiunea externă - bon 100 de Lire sterline având valoarea nominală de 100 Lire sterline cu dobânda de 4% aur, emisă în anul 1922 cu 10 cupoane neachitate din 44 emise cu scadență la data de 01.11.1952 (valoarea actualizată: 37.171.000 RON), obligațiunea externă - titlu 5000 Franci aur având valoarea nominală de 5000 de franci aur cu o dobândă de 4% aur, emisă în anul 1929 cu 25 de cupoane neachitate din 41 emise cu scadență la data de 01.07.1970 (valoare actualizată: 5.596.706.000 RON), obligațiunea externă - renta unificată amortibilă având valoare nominală de 1000 franci francezi cu o dobândă de 7, 5 % emisă în anul 1931 cu 15 cupoane neachitate din 40 emise, cu scadență la 01.04.1951 (valoare actualizată: 22.658.000 RON), să se constate că împrumuturile externe contractate de pârât au caracter de titlu executoriu de plată, în temeiul legilor de emisiune, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile din Decretul nr. 2868 și Decretul 4542 publicate în Monitorul Oficial din 24.06.1922 și 03.11.1922, Acordul din 31.05.1928, ratificat prin Legea publicată în Monitorul Oficial nr. 165/1928, Contract de împrumut din 07.02.1929, promulgat cu Decretul nr. 801 din 18.03.1931, publicat în Monitorul Oficial nr. 64 bis, Acordul dintre Guvernul României și Guvernul Regatului Suediei din 24.06.2001.

Prin sentința civilă nr. 2122 din 22 octombrie 2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune și a respins acțiunea, ca prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 1297A din 16 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 2122 din 22 octombrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Împotriva deciziei civile nr. 1297A din 16 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamantul A..

Dosarul a fost înregistrat la înalta Curte de Casație și Justiție la data de 26 noiembrie 2019 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 10.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

În susținerea căii de atac, recurentul-reclamant a susținut că a formulat cererea de chemare în judecată la data de 18 aprilie 2018, dată la care termenul de prescripție de 5 ani nu era depășit.

În acest sens, recurentul a precizat că a achiziționat titlurile de tezaur în cursul lunii septembrie 2016, astfel că nu avea posibilitatea de a formula acțiunea anterior.

În continuare, a arătat că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 2502 C. civ. care reglementează imprescriptibilitatea dreptului la acțiune, precum și art. 2504 C. civ. care reglementează prescripția dreptului la acțiune privind creanța garantată, în opinia acestuia, dreptul la acțiune nefiind derivat dintr-un raport juridic intervenit cu debitorul sau pe o succesiune de astfel de drepturi personale ci, are ca fundament proprietatea asupra titlurilor.

Examinând, cu prioritate, admisibilitatea în principiu a recursului din perspectiva posibilității încadrării criticilor formulate în motivele de recurs, prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată numai în termenul și condițiile expres prevăzute de lege.

Conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar, în conformitate cu prevederile art. 488 din același cod, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.

Prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. statuează că recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) din același act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Așadar, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

Înalta Curte reține că, în prezentul litigiu, a fost respinsă, ca prescrisă, acțiunea formulată de reclamantul A. prin care a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală de Trezorerie și Datorie Publică la plata împrumutului extern cu dobândă în aur din anii 1922-1929-1931, precum și a dobânzilor legale ale acestora, aferente celor trei obligațiuni externe deținute.

În esență, prima instanță a constatat că, în perioada încheierii contractelor de împrumut public, anii 1922-1929-1931, erau în vigoare dispozițiile art. 1907 din C. civ. care prevedeau un termen de prescripție de 5 ani. În ceea ce privește dreptul de a cere restituirea sumelor de bani, pentru toate ratele neachitate de stat la 01 mai 1947, acesta s-a împlinit la 01 mai 1952.

Curtea de apel a confirmat soluția primei instanțe, prin decizia civilă nr. 1297 A din data de 16 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, atacată cu recurs de către reclamantul A., reținând că, deși, în speță, dreptul reclamantului de a valorifica, în instanță, sumele decurgând din cele trei titluri de valoare, nu era supus termenelor speciale de prescripție reglementate prin Legea nr. 142/1947 și Decretul nr. 124/1948, acțiunea formulată de acesta este prescriptibilă. În privința termenelor de prescripție incidente, instanța de apel a reținut că acestea sunt:termenul de prescripție de cinci ani, prevăzut de art. 1907 din C. civ. (pentru dobânzile care au început să curgă anterior intrării în vigoare a Decretului nr. 167/1958) respectiv termenul de prescripție de trei ani, prevăzut de dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, pentru valoarea titlurilor și a restului de dobânzi.

În privința momentului de început al curgerii prescripției, s-a reținut că, în lipsa unei funcționări reale a statului de drept, pe perioada regimului comunist, trebuie considerat că prescripția a început să curgă de la momentul înlăturării acestui regim, respectiv 01 ianuarie 1990.

În ceea ce privește aspectele de nelegalitate invocate prin memoriul de recurs, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu a formulat critici propriu-zise la adresa soluției instanței de apel, ci s-a limitat la a susține că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 2502 C. civ. care reglementeză imprescriptibilitatea dreptului la acțiune, precum și art. 2504 C. civ. care reglementeză prescripția dreptului la acțiune privind creanța garantată, respectiv că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că la data de 01 ianuarie 1990 a început să curgă termenul de prescripție, având în vedere că acesta nu a invocat un raport juridic cu debitorul și nici o succesiune de raporturi juridice personale ci, s-a întemeiat pe proprietatea titlului.

Astfel, pe lângă caracterul confuz și contradictoriu al argumentelor inserate în memoriul de recurs referitoare la caracterul prescriptibil/imprescriptibil al dreptului la acțiune exercitat în cauză, referirea generică a recurentului la incidența dispozițiilor art. 2502 C. civ. și art. 2504 din noul C. civ., fără ca acesta să combată în vreun fel argumentele instanței de apel, referitoare la determinarea momentului de început al prescripției și a normelor legale aplicabile nu are aptitudinea de a susține o critică de nelegalitate susceptibilă de cenzură în recurs.

Înalta Curte reține că argumentele aduse în susținerea acestei critici nu se subsumează dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate de recurent, care presupun nu numai indicarea normei pretins încălcate sau greșit aplicate, ci și arătarea argumentelor juridice, de natură să conducă la incidența acestui caz de casare a hotărârii atacate.

În acest sens, Înalta Curte menționează că simpla indicare a unor texte de lege nu este suficientă pentru declanșarea mecanismului de exercitare a recursului, ci este necesar a fi indicate motivele pentru care titularul cererii de recurs apreciază că dezlegarea dată de instanța care a pronunțat hotărârea atacată nu este conformă cu prevederile legale invocate.

Cu alte cuvinte, recurentul-reclamant, deși și-a fundamentat recursul pe prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu a explicitat în ce constă greșeala instanței care a pronunțat hotărârea atacată din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., raportat la argumentele avute în vedere de curtea de apel care au vizat momentul începerii curgerii, respectiv, cel al împlinirii termenului de prescripție al dreptului reclamantului de a se adresa instanței pentru valorificarea drepturilor pretinse, raportat la dispozițiile legale în vigoare la epoca la care obligația de restituire a împrumutului și cea de plată a dobânzilor au devenit scadente și la succesiunea în timp a prevederilor legale care reglementează materia prescripției extinctive.

În plus, în speță, nu poate fi ignorat faptul că, raționamentul instanței de apel a avut drept premisă, statuarea primei instanțe, necontestată în apel, în sensul că, pretinzând obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală de Trezorerie și Datorie Publică la plata împrumutului extern cu dobândă în aur din 1922-1929-1931, precum și a dobânzilor legale ale acestora, dreptul litigios dedus judecății - corelativ obligației emitentului obligațiunilor externe de a restitui sumele împrumutate și dobânzile aferente acestor instrumente financiare - este un drept de creanță, prescriptibil extinctiv, iar nu dreptul de proprietate asupra obligațiunilor (care, prin ipoteză se regăsesc în posesia reclamantului).

Or, această identificare a obiectului și cauzei cererii de chemare în judecată nu a fost contestată în apel de către recurentul reclamant, iar prin decizia atacată cererea formulată împotriva pârâtului a fost analizată în aceste limite.

În acest context, instanța de apel a reținut că cele trei titluri de valoare provin din împrumuturi contractate în perioada 1921-1931, iar ceea ce se urmărește în cauză este încasarea valorii acestora și a dobânzilor.

Cum reclamantul nu a contestat în apel modalitatea în care, în speță, prima instanță a tranșat asupra cadrului procesual obiectiv, alegațiile recurentului formulate doar în calea de atac a recursului, vizând natura dreptului dedus judecății, nu pot fi apreciate ca fiind admisibile, acesta nesocotind astfel, existența judecății anterioare și scopul exercitării controlului de legalitate în recurs care este cel al verificării conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile situației de fapt astfel cum aceasta a fost stabilită de către instanțele de fond.

Tot astfel, invocând faptul că termenul de prescripție nu este împlinit, față de împrejurarea că a recurentul a intrat în posesia obligațiunilor în luna septembrie 2016, acesta ignoră raționamentul instanței de apel care a reținut, în speță, că în cazul obligației de restituire a împrumutului extern, prescripția a început să curgă de la data când obligația a devenit exigibilă. Cum în speță, s-a constatat că, obligațiunile au avut ca termen de maturitate 81 de semestre, instanța de apel, luând în considerare, totodată, incidența cauzei de suspendare a cursului prescripției, întemeiată pe împiedicarea reclamantului de a acționa în perioada regimului comunist, a reținut că, termenele de prescripție, de cinci și respectiv, trei ani, care, au început să curgă cel mai târziu la data de 01.01.1990, erau împlinite cu mult anterior datei formulării cererii de chemare în judecată.

În acest context, întrucât nașterea dreptului la acțiunea în restituirea împrumutului și a dobânzilor aferente, nu este influențată de momentul încheierii actului juridic prin care recurentului i-au fost transmise obligațiunile ci, așa cum s-a statuat de către instanța de apel, începutul prescripției este reprezentat de data la care obligația pârâtului a devenit exigibilă, susținerea din recurs vizând dobândirea de către reclamant a posesiei obligațiunilor externe, în luna septembrie 2016, așadar ulterior momentului la care s-a împlinit prescripția, nu are aptitudinea de evidenția aspecte de nelegalitate care să vizeze aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor legale reținute în soluționarea apelului.

Așa fiind, se reține că nici acest argument nu tinde a demonstra, în concret, nelegalitatea raționamentului instanței de apel care a fundamentat soluția de respingere a apelului declarat de reclamant împotriva hotărârii primei instanțe.

În aceste condiții, cum susținerile recurentului-reclamant nu constituie veritabile critici ale argumentelor prezentate de instanța de apel în fundamentarea soluției date, apte de a fi circumscrise motivelor de casare din art. 488 C. proc. civ., și constatând că nu se identifică motive de ordine publică care să poată fi reținute din oficiu în raport de prevederile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ. va anula recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1297 A din data de 16 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1297 A din data de 16 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac și se comunică părților, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 iulie 2020.