ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5141/2013
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5141/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra recursului de
față,
Din examinarea
lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 8 decembrie 2011,
reclamanta SC L.R. SCS a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A.N.A.F. – D.G.F.P.
a Jud. Ilfov – B.S.C. și A.N.A.F., D.G.A.M.C.: obligarea autorității fiscale la
emiterea Deciziei de soluționare a Contestației fiscale, în temeiul art. 210 și
următoarele C. proc. fisc., republicat, în termen de 10 de zile de la
pronunțarea hotărârii; obligarea autorității fiscale, în temeiul art. 18 alin. (1)
și alin. (5) din Legea nr. 554/2004, la plata de penalități către societate în
cuantum de 1.000 lei pentru fiecare zi de întârziere, în situația
neîndeplinirii în termen legal a obligației stabilite de instanță, în urma
admiterii primului capăt de cerere de mai sus; obligarea Autorității pârâte la
plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauza.
În motivarea cererii,
reclamanta a arătat că este o societate comercială în comandită simplă,
specializată în comerț cu amănuntul în magazine nespecializate, cu vânzare
predominantă de produse alimentare, dar desfășoară totodată și activități
specifice sectorului imobiliar, conform cod. C.A.E.N. nr. 6820 „închirierea și
subînchirierea bunurilor imobiliare proprii sau închiriate".
Societatea este
înregistrată ca plătitor de T.V.A. din data de 19 martie 2003 în cadrul D.G.F.P.
Ilfov, conform Certificatului de înregistrare în scopuri de T.V.A., începând cu
data de 1 ianuarie 2011.
Împotriva Deciziei de
impunere și a Raportului de inspecție fiscală, la data de 4 octombrie 2011, cu
respectarea termenului legal de 30 de zile pentru formularea plângerii
prealabile, Societatea a formulat contestație fiscală, în condițiile art. 205
și următoarele C. proc. fisc.
La data de 18
noiembrie 2011, D.G.F.P. Ilfov a emis Adresa nr. 73065, prin care a comunicat societății
că a transmis Contestația fiscală spre competentă soluționare, către D.G.A.M.C.
A mai arătat
reclamanta că, termenul prevăzut de art. 70 alin. (1) C. proc. fisc. a expirat
la data de 18 noiembrie 2011, iar până la data prezentei cereri de chemare în
judecată, societatea nu a primit niciun răspuns la Contestația fiscală formulată.
La data de 3
februarie 2012, pârâta D.G.F.P. a Jud. Ilfov a depus întâmpinare, solicitând
respingerea acțiunii ca rămasă fără obiect.
Prin Sentința nr. 737
din 3 februarie 2012, Curtea de Apel București, a respins cererea formulată de
reclamanta SC L.R. SCS ca rămasă fără obiect.
A reținut Curtea că organul
competent administrativ să soluționeze contestația formulată de SC L.R. SCS,
respectiv D.G.S.C. din cadrul A.N.A.F., a soluționat contestația formulată de
reclamantă și a emis Decizia nr. 7 din 6 ianuarie 2012, decizie ce a fost
comunicată contribuabilului.
În privința cheltuielilor
de judecată, Curtea că onorariul de 9 920 lei este nepotrivit de mare față de
obiectul pricinii, astfel că în temeiul art. 274 alin. 3 C. proc. civ., Curtea a obligat pe pârâte la 3000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Împotriva sentinței
pronunțată de Curtea de Apel București, au declarat recurs D.G.F.P. Jud. Ilfov
și A.N.A.F.
Prin recursul promovat
de A.N.A.F. se critică hotărârea instanței de fond în ceea ce privește
acordarea cheltuielilor de judecată efectuate de societate, în principal pe
considerentul că organele fiscale nu se află în culpă procesuală; organele
fiscale nu ar fi pierdut procesul, ci acesta a rămas fără obiect, iar onorariul
avocațial ar fi disproporționat față de valoarea obiectului cauzei și munca
îndeplinită.
În motivarea căii de
atac, formulată de D.G.F.P. a Jud. Ilfov se arată că hotărârea recurată este
lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a
legii.
Se arată că pârâta D.G.F.P.
Ilfov a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, însă instanța
de fond deși a reținut în preambulul hotărârii că a fost invocată această
excepție, nu a pus-o în discuția părților și nici nu s-a pronunțat cu privire
la aceasta.
Recursul nu este
fondat.
Potrivit art. 274 alin.
(1) C. proc. civ. „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să
plătească cheltuieli de judecată”.
Având ca
fundament aceste dispoziții legale s-a admis ideea că la baza răspunderii
pentru plata cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părții.
Or, organele fiscale au
fost în culpă pentru nesoluționarea contestației fiscale formulată de
reclamantă înăuntrul termenului legal.
Astfel, societatea
reclamantă a înregistrat contestația fiscală la D.G.F.P. Ilfov la data de 4
octombrie 2011, astfel încât termenul legal de 45 de zile, prevăzut de art. 70 alin.
(1) C. proc. fisc. a expirat în data de 18 noiembrie 2011.
Având în vedere că
organele fiscale nu și-au îndeplinit obligația de soluționare în termenul
legal, în data de 8 decembrie 2011, reclamanta a promovat prezenta acțiune în
obligare a organelor fiscale să soluționeze contestația fiscală.
În data de 6 ianuarie
2012, ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, A.N.A.F.- D.G.A.M.C.
a decis soluționarea contestației fiscale formulată de societate, emițând
Decizia nr. 7 din 6 februarie 2012.
Culpa procesuală a
pârâților rezultă implicit din soluția dată, întrucât în plata cheltuielilor
judiciare intră atât cheltuielile făcute anterior introducerii cererii de
chemare în judecată, care se află în strânsă legătură cu judecata, cât și cheltuielile
făcute în timpul judecății, neputându-se transfera vinovăția pârâților, care a
constat în nerezolvarea contestației fiscale a reclamantei în termenul legal.
Culpa recurenților a
fost dovedită, întrucât aceștia trebuiau să-și ia toate diligențele pentru a
verifica stadiul contestației fiscale formulată de reclamanta – intimată.
Prin urmare, în mod
corect judecătorul fondului a constatat culpa procesuală a organelor fiscale și
a dispus obligarea acestora la suportarea în parte a cheltuielilor de judecată.
Mai mult decât atât,
practica judiciară a statuat că reclamantul are dreptul la plata cheltuielilor
de judecată și în cazul în care pârâtul a efectuat, în cursul procesului,
prestația ce i s-a cerut prin acțiune, căci prin comportarea sa l-a pus pe
reclamant în situația de a sesiza instanța de judecată.
În ceea ce privește
critica formulată de recurenta D.G.F.P. Ilfov cu privire la modalitatea în care
judecătorul fondului a soluționat excepțiile invocate de această parte prin
întâmpinare, trebuie menționat că prin întâmpinarea formulată în cauză, D.G.F.P.
a solicitat, în principal, respingerea cererii ca fiind rămasă fără obiect.
Prin urmare, față de
poziția părților din dosarul de fond, se apreciază că în mod corect, prima instanță
a pus în discuție, cu prioritate, această excepție, rămânând în pronunțare cu
privire la aceasta.
Mai mult decât atât,
la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, reclamanta - intimată
nu avea cunoștință de stadiul de soluționare a contestației fiscale, astfel că
în mod corect societatea reclamantă a introdus în cauză D.G.F.P. Ilfov.
Față de cele ce
preced, recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile
declarate de D.G.F.P. a Jud. Ilfov și de A.N.A.F. împotriva Sentinței nr. 737
din 3 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 24 aprilie 2013.