ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5316/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5316/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 169 din 17 februarie

2011, Tribunalul Vâlcea, secția civilă, a admis în parte acțiunea formulată de

reclamanții C.C.Gh., C.C.M. și D.D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, a constatat caracterul politic al

condamnării și măsurilor administrative aplicate autorului C.Gh. și a obligat

pe pârât la plata către reclamanți a sumei de 30.000 euro, în echivalentul în

RON, la data plății efective, cu titlu de daune morale.

În motivarea

hotărârii, s-a reținut în fapt că temeiul legal invocat de către reclamanți la

data introducerii cererii, respectiv 5 iulie 2010, era inclus în Legea nr.

221/2009 însă, în cursul judecății, a intervenit actul de cercetare a

constituționalității normei, care a declarat integral prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu completările și modificările

ulterioare, precum și pe cele ale art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr.

62/2010, neconstituționale.

Aceste norme

recunoșteau posibilitatea persoanelor anume determinate, prin lege, de a beneficia

de despăgubiri morale pentru prejudiciul astfel suferit, în cuantumul prevăzut

de legea de modificare.

Deciziile Curții

Constituționale au afectat temeiul juridic al cererii în despăgubire, dar nu și

pe cel al capătului privind constatarea caracterului politic al măsurilor

administrative la care autorul reclamanților a fost supus, respectiv art. 4 din

aceeași lege.

Nici după împlinirea

termenului de 45 zile, prevăzut de art. 31 din Legea nr. 47/1992, republicată,

legislativul nu a adoptat măsura de remediere a neconstituționalității textului

pe care tot acesta l-a adoptat.

Pentru a constata

caracterul politic al măsurilor luate împotriva autorului, de către organele

fostei miliții sau securități, dar și chiar măsura condamnării la închisoare,

pentru infracțiunea prevăzută de art. 209 C. pen., de la acea vreme, expres

menționată la art. 1 din lege, s-a avut în vedere că ele au constat în

stabilirea domiciliului obligatoriu, internarea în centre sau lagăre de muncă,

așa încât, se încadrează în noțiunea de măsură administrativă cu caracter

politic, așa cum este ea prevăzută de art. 3 din lege. Pe cale de consecință,

s-a arătat că urmează a fi admisă cererea, în ceea ce privește caracterul

politic al măsurilor administrative menționate.

În privința

condamnării, deși a fost constatată a se constitui una politică, nu s-a arătat

care este motivul pentru care, o nouă hotărâre, în acest sens, era necesară,

așa încât, această pronunțare a avut loc.

Asupra cererii de

despăgubiri, instanța a constatat că legea specială nu permite luarea unei

asemenea măsuri, cât privește daunele morale, dar această lege a avut ca scop

recunoașterea și acordarea, către persoanele persecutate politic, a unei

reparații morale, constând în recunoașterea caracterului politic al condamnărilor

sau măsurilor administrative, precum și o reparație pecuniară, prin plata unor

despăgubiri morale.

Acest al doilea scop

a fost înlăturat, ca efect al celor trei decizii ale Curții Constituționale,

fără a aduce atingere efectului de reparare a prejudiciilor materiale, ce nu

fac, însă, obiectul prezentei judecăți.

În același timp, s-a

mai reținut că autorul reclamanților a beneficiat și de reparațiile prevăzute

prin Decretul-lege nr. 118/1990, cu privire la vechimea în muncă pe perioada

detenției ori a oricărei măsuri restrictive de libertate, scutirea de la plata

taxelor și impozitelor și primirea unor indemnizații periodice, prin Hotărârea

nr. 501 din 24 aprilie 1991.

Cât privește

stabilirea domiciliului obligatoriu și internarea în lagărul de muncă în scopul

reeducării sau a autorului reclamanților s-au constatat a reprezenta o

încălcare a prevederilor Declarației Universale a Drepturilor Omului, câtă

vreme, ele s-au constituit în pedepse în sensul larg al termenului, aplicate

fără existența unei hotărâri judecătorești, doar pe considerente politice.

În ceea ce privește

despăgubirile morale pentru aceste încălcări, instanța a reținut existența unui

prejudiciu, pentru faptul că intervenția instanței de contencios constituțional

nu a fost urmată de intervenția legislativă, care să dea reglementarea necesară

raporturilor de natura celor avute în vedere de textele declarate

neconstituționale.

De aceea, pretențiile

reclamanților s-a constatat a se fundamenta pe prevederile art. 1 din

Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

dispoziții în interpretarea și dezvoltarea cărora CEDO a arătat că, deși

această Convenție nu impune statelor contractante o obligație specifică de a

repara nedreptățile sau prejudiciile cauzate anterior ratificării Convenției de

către statul respectiv, totuși, ele pot adopta legi cu un astfel de scop care,

însă, trebuie aplicate cu o claritate și coerență rezonabile, de natură a evita

insecuritatea și incertitudinea, inclusiv legislativă.

Or, dreptul pretins

prin acțiune este unul patrimonial, în sensul art. 1 din Protocol, era prevăzut

în legislația națională în momentul introducerii acțiunii, așa încât, trebuie

să se considere că reclamanții aveau o „speranță legitimă” la obținerea

creanței pretinse, cu atât mai mult cu cât, caracterul politic al măsurilor era

deja recunoscut, în baza Decretului din 1990.

În ceea ce privește

cuantumul acestei despăgubiri, reclamanții cerând 2.600.000 euro cu titlu de

daune morale, tribunalul a reținut că, alături de toate celelalte forme de

reparație recunoscute autorului acestora, pretențiile sunt exagerate, așa

încât, a fost acordată numai suma de 30.000 euro.

Împotriva sentinței,

în termen, au formulat recursuri reclamanții și Statutul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, precum și apel, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea.

Prin Încheierea din

data de 14 iunie 2011 Curtea, în opinie majoritară, a calificat calea de atac

căreia este supusă soluția primei instanțe de fond ca fiind apelul, ca urmare a

constatării caracterului de acțiune în despăgubiri de drept comun, a celei

formulate de reclamanți, suma pretențiilor formulate depășind limita minimă

prevăzută de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Prin Decizia civilă

nr. 70/A din 16 iunie 2011, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de

familie a respins apelul reclamanților, a admis apelurile declarate de pârâtul

Statul Român și de Ministerul Public și a modificat sentința primei instanțe,

în sensul că a respins acțiunea.

Pentru a pronunța

această soluție, curtea de apel a reținut următoarele considerente:

Cu prioritate, luând

în discuție, excepția prescripției extinctive ridicată de Parchetul de pe lângă

Tribunalul Vâlcea și enunțată fără a fi fost dezvoltată de către Statul Român

între nemulțumirile manifestate față de soluția primei instanțe de fond, atunci

când a solicitat respingerea acțiunii ca tardivă și prescrisă, curtea de apel a

constatat că aceasta este fondată.

Cum s-a arătat mai

sus, prima instanță de fond a constatat că, în cauză, dispozițiile legii

speciale sunt inexistente, ca urmare a dispariției lor, în procesul constatării

lipsei de conformitate cu legea fundamentală a statului.

Hotărârea respectivă

este obligatorie, inclusiv instanțelor în curs de la data publicării ei, câtă

vreme, o astfel de excepție poate fi invocată chiar în scopul soluționării unei

asemenea pricini, instanțelor fiindu-le obligatorie soluția Curții

Constituționale.

Chiar în această

cauză, Tribunalului Vâlcea i-a fost adresată cererea de sesizare a Curții

Constituționale cu privire, e drept, la alte aspecte, vizând lipsa surselor de

finanțare, modalitatea de creare a acestora, lipsa de previzibilitate a normei

și altele asemenea, cererea fiind considerată inadmisibilă, prin Încheierea din

data de 5 octombrie 2010.

Cât privește

inexistența unei cereri scrise de întemeiere a pretențiilor privind daunele

morale pe art. 998 și urm. C. civ., urmează a se observa că, în mod

indiscutabil, părțile au avut în vedere în fața primei instanțe de fond o

asemenea modificare de temei și cauză a pricinii, câtă vreme pârâtul Statul

român, prin M.F.P., a invocat tardivitatea, pe de o parte, a cererii de

precizare, pe de altă parte, prescripția dreptului la despăgubire în condițiile

art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Existența unei astfel

de cereri scrise este de natură a proteja dreptul părții adverse care trebuie

să fie încunoștințată de pretențiile formulate împotriva sa, temeiul juridic al

acestor pretenții pentru a-și putea formula apărări în deplină cunoștință de

cauză.

Or, se va observa că

instanța a soluționat pretenții învederate de părți, împotriva cărora s-au

formulat apărări în scris, așa încât, apelantul nu poate invoca lipsa

precizării scrise a temeiului juridic constând în despăgubirea potrivit art.

998 C. civ.

Rămânând, însă, în

acest cadru procesual, apelantul a invocat și în fața primei instanțe de fond

prescripția dreptului la acțiune asupra căreia tribunalul a considerat-o

ineficientă, cu motivarea că răspunderea statului este antrenată de faptul că,

după cenzurarea în contencios constituțional a normei în vigoare la data

introducerii acțiunii, acesta nu a intervenit legislativ, potrivit

dispozițiilor Legii Curții Constituționale, în sensul aducerii normei

neconforme în limitele Constituției.

Ca atare, un astfel

de drept la despăgubire ar fi izvorât din inacțiunea statului, în vederea

edictării unor noi norme cu scopul reparării prejudiciului moral.

Abia în această

situație, urmează a se observa că a intervenit schimbarea temeiului, din

oficiu, de către instanță.

Astfel, prejudiciul

reclamanților se pretinde a fi fost produs prin situația condamnării politice

și, respectiv, cea a restricțiilor de mișcare, de muncă și, în general, de

libertate civilă și socială, impuse autorului lor, de regimul politic încheiat

în decembrie 1989.

Față de aceste fapte,

într-adevăr vătămătoare, urmează a se observa că termenul de recuperare a

prejudiciului în eventual temei oferit de dispozițiile art. 998 și urm. C. civ.,

a început să curgă în momentul încetării violenței care a susținut puterea

statală până la momentul decembrie 1989.

Deci, în măsura în

care acest termen nu era încheiat, putea fi examinată eventuala răspundere a

noului stat pentru faptele celui pe care a tins să-l înlocuiască prin

răsturnarea politică de atunci.

Fapta proprie a

prezentului stat român de a nu fi intervenit legislativ, ca urmare a

desființării, în control constituțional, a normei sale care, eventual, ar da un

nou termen, pentru însă un alt prejudiciu, constând în imposibilitatea

recuperării celui moral, cauzat de regimul anterior, nu a fost invocată și nu a

constituit temei al despăgubirii solicitate de către reclamanți, aceștia nici

măcar prin motivele de apel neinvocând un asemenea temei de fapt, ci exclusiv

temeiul curgând din faptele anterioare anului 1989.

În atare situație, în

mod greșit instanța a înlăturat, chiar dacă nu în mod expres, excepția

prescripției extinctive, care era operantă, câtă vreme cererea a fost formulată

după trecerea a mai mult de 3 ani de la data la care eventualul drept în

despăgubiri s-ar fi putut naște, prin încetarea violenței statale, continuată

de regimul ce s-a născut din faptele de persecuție politică invocate.

Excepția de procedură

a tardivității adresării cererii în justiție, cu acest temei, prevalând asupra

excepțiilor de inadmisibilitate, care ar însemna cercetarea însăși obligației

statului de a răspunde pentru prejudiciile morale cauzate cetățenilor săi,

instituție de drept material, urmează ca admițându-se în temeiul art. 296 C.

proc. civ. apelurile pârâtului Statul Român și a Parchetului de pe lângă

Tribunalul Vâlcea, să fie modificată direct sentința, în sensul respingerii

acțiunii, fără a mai fi necesară examinarea pe fond a nemulțumirilor apelanților-reclamanți,

cât privește întinderea despăgubirilor pe care le pretind prin acțiune.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții care, criticând soluția sub aspectul

neacordării daunelor morale solicitate, arată că despăgubirile acordate în temeiul

altor legi speciale nu constituie daune morale, astfel cum a solicitat prin

acțiunea ce formează obiectul prezentului dosar.

Intimatul-pârât

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare, prin

care a invocat excepția inadmisibilității recursului.

La termenul din 14

septembrie 2012, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 306 alin. (2) C.

proc. civ., a invocat motivul de ordine publică constând în excepția nelegalei

compuneri a curții de apel și a reținut cauza în pronunțare cu privire la acest

motiv.

Analizând cu

prioritate excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimatul-pârât,

precum și motivul de ordine publică constând în nelegala compunere a curții de

apel, Înalta Curte constată următoarele:

Pretențiile reclamantei

formulate prin acțiunea cu care învestit instanța au fost întemeiate pe

dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin Legea nr.

202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor,

publicată în M. Of. nr. 178 din 26 octombrie 2010, intrată în vigoare la 26

noiembrie 2010, dispozițiile Legii nr. 221/2009 au fost modificate.

Astfel, art. XIII

pct. 1 a suprimat calea de atac a apelului statuând că „hotărârea pronunțată

potrivit alin. (4) (nn. de tribunal, în primă instanță) este supusă recursului,

care este de competența curții de apel”, iar potrivit art. XXVI din același act

normativ „modificările și completările aduse Legii nr. 221/2009 se aplică și

proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță dacă nu s-a

pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei

legi”.

Cum normele de

procedură sunt de imediată aplicare, iar în cauză, la data intrării în vigoare

a Legii nr. 202/2010, nu se pronunțase o hotărâre care să tranșeze litigiul

dedus judecății, hotărârea primei instanțe fiind pronunțată la data de 14

martie 2011, rezultă că singura cale de atac ce se putea exercita împotriva

acestei hotărâri, potrivit dispozițiilor legale anterior citate, este aceea a

recursului.

Înalta Curte nu poate

primi considerentele curții de apel menționate în Încheierea de la 14 iunie

2011, prin care s-a calificat calea de atac formulată ca fiind apel și nu

recurs, în sensul aplicării în speță a dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ.,

pentru următoarele argumente:

În condițiile în care

reclamanții au invocat corect temeiul juridic al cererii, respectiv

dispozițiile Legii nr. 221/2009, iar pretențiile lor au fost examinate ca atare

de instanța de fond, analizarea pretențiilor din perspectiva altor prevederi

legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.

Or, atare act de

procedură este contrar dispozițiilor art. 316 cu referire la art. 294 alin. (1)

teza I C. proc. civ., potrivit cărora în apel nu se poate schimba calitatea

părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot

face cereri noi.

Norma procedurală

citată are caracter imperativ și împiedică examinarea cererii reclamanților pe

temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în

judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei

juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamant și nu

este necesară o calificare a cererii sub acest aspect sau schimbarea cadrului

procesual direct în calea de atac extraordinară a recursului.

Excepțiile de la

regula prevăzută în art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ. sunt redate în teza

a II-a și în alin. (2) din același art. 294, vizează exclusiv obiectul unei

cereri, nu și cauza acesteia.

Fiind de strictă

interpretare și aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca

referindu-se și la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările

intervenite în conținutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv

încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituționalității

lor, astfel cum s-a întâmplat în cauză.

Totodată,

dispozițiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ. impun judecătorilor să pună în

discuția părților orice împrejurări de fapt ori de drept pentru a preveni orice

greșeală privind aflarea adevărului în cauză, cerință impusă de alin. (5) al

aceluiași text legal.

Prin urmare, acest

demers are drept scop aplicarea corectă a legii și nu se poate deduce obligația

instanței de a se substitui în poziția procesuală a unei părți și în apărarea

intereselor acesteia, nesocotind astfel principiul disponibilității, care

guvernează procesul civil.

Calificând greșit

calea de atac ca fiind apel, curtea de apel a soluționat cauza în complet

format din doi judecători, pronunțând o hotărâre nelegală, cu încălcarea

dispozițiilor imperative art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind

organizarea judiciară, care va fi casată în baza art. 304 pct. 1 C. proc. civ.

Având în vedere

considerentele ce preced, față de împrejurarea că decizia curții de apel a fost

pronunțată în calea de atac a apelului și nu a recursului, va fi respinsă și

excepția inadmisibilității recursului invocată de intimatul-pârât.

Așa fiind, Înalta

Curte va respinge excepția inadmisibilității recursului invocată de

intimatul-pârât, va admite excepția nelegalei compuneri a curții de apel, va

admite recursul reclamantei, va casa decizia recurată și va trimite cauza

Curții de Apel Pitești pentru rejudecare ca instanță de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția inadmisibilității

recursului invocată de intimatul pârât Statul Român, reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Vâlcea.

Admite excepția

nelegalei compuneri a curții de apel.

Admite recursul

declarat de reclamanții C.C.Gh., C.C.M. și D.D. împotriva Deciziei civile nr.

70/A din 16 iunie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de

familie.

Casează decizia

recurată și trimite cauza Curții de Apel Pitești pentru rejudecare ca instanță

de recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 septembrie 2012.

Procesat de GGC - LM