Decizia nr. 22198/10 Yasin TAȘDEMİR împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 3 septembrie 2013 în calitate de comitet compus din: Peer Lorenzen, președinte, András Sajó, Nebojša Vučinić, judecători și Atilla Nalbant, grefier interimar, având în vedere cererea depusă la 25 martie 2010, După deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dl Yasin Tașdemir, este un național turc, născut în 1977 și locuiește la Istanbul. La 21 mai 2008, fiul reclamantului a fost admis la serviciul de urgență al Facultății de Medicină ale Universității din Istanbul, la ora 14:00 pentru pierderea conștiinței. La 22 mai 2008, medicii de la departamentul neurochirurgiei au examinat copilul. După scanarea RMN făcută la ora 11. La 3 iunie 2006, administrarea Universității din Istanbul a decis să nu acorde permisiunea de acuzare a profesioniștilor din domeniul sănătății vizați din motivul că nici o neglijență nu le poate fi atribuită în tratamentul copilului la serviciul de urgență. În măsura în care se înțelege din declarația martorilor unui medic implicat, fiul reclamantului a avut o boală rară. La 29 septembrie 2009, obiecția reclamantului depusă împotriva acestei decizii a fost respinsă de Curtea Supremă Administrativă. Fiul reclamantului a fost diagnosticat cu retard mental grav, epilepsie și invaliditate fizică. Incapacitatea sa a fost calculată ca 100 %. Reclamantul se bazează pe articolele 2, 3 și 13 din Convenția în ceea ce privește fiul său și el însuși. Practic, susține că profesioniștii medicali nu au demonstrat diligență în efectuarea examinărilor și întârziat în abordarea condiției fiului său. El a pus la îndoială ancheta desfășurată de Universitatea Istanbul. Curtea, în calitate de competent al caracterizării care trebuie acordată în drept faptelor cauzei, consideră că toate plângerile reclamantului sunt examinate numai în temeiul articolului 8 din Convenție. Curtea reiterează că chestiunile referitoare la integritatea fizică și psihologică a persoanelor fizice, implicarea acestora în alegerea asistenței medicale prestate acestora și consimțământul acestora la astfel de îngrijire intră în cadrul articolului 8 din Convenție. În acest sens, Curtea subliniază că principiile stabilite de jurisprudența prevăzută la art. 2 sunt, de asemenea, aplicabile interferenților grave cu dreptul la integritate fizică care intră în domeniul de aplicare al articolului 8 din Convenție (a se vedea Trocellier c. Franța (dec.), nr. 75725/01, ECHR 2006 XIV). În sfera specifică a neglijenței medicale, obligația pozitivă impusă de art. 2 de a institui un sistem judiciar eficace nu necesită neapărat prevederea unui remediu penal în fiecare caz. Obligația poate fi, de asemenea, îndeplinită în cazul în care sistemul juridic oferă victimelor un remediu în instanța civilă/administrativă și/sau măsuri disciplinare, fie singur sau coroborat cu un remediu în instanța penală, permițând stabilirea oricărei răspunderi a medicilor în cauză și a oricărui recurs civil adecvat (a se vedea, Calvelli și Ciglio c. Italia) [GC], nr. 32967/96, § 51, CEDO 2002-I). Jurisprudența Curții nu exclude prevederea unui remediu penal în contextul neglijenței medicale. Cu toate acestea, Curtea consideră că, în principiu, în sistemul turc, remediul adecvat care trebuie utilizat de către reclamanții care se plâng de neglijență medicală este o acțiune civilă și/sau administrativă (a se vedea Karakoca c. Turcia (dec.), nr. 46156/11, CEDH În ceea ce privește circumstanțele prezentei cauze, Curtea observă că, în măsura în care se înțelege din dosarul reclamantului, nu a utilizat posibilitatea de a aduce proceduri de compensare, un remediu pe care sistemul juridic turc îl permite și care ar fi putut duce atât la înființarea răspunderii profesioniștilor de sănătate, cât și la plata daunelor. În acest sens, Curtea constată că nu există nimic în cazul în care să-i permită să concludă că o acțiune pentru daune nu ar avea perspective rezonabile de succes, deci cererea trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ §§ și 4 din Convenție, din cauza neeșuării măsurilor interne de evacuare. Atilla Nalbant Peer Lorenzen Președintele adjunct al grefierului interimar
Application no. 22198/10
Yasin TAȘDEMİR
against Turkey
The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 3
September 2013 as a Committee composed of:
Peer Lorenzen,
president,
András Sajó,
Nebojša Vučinić,
judges,
and Atilla Nalbant,
Acting Deputy Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 25 March 2010,
Having deliberated, decides as follows:
The applicant, Mr Yasin Tașdemir, is a Turkish national, who was born in 1977 and lives in Istanbul.
On 21 May 2008 the applicant’s son was admitted to the emergency service of the Istanbul University Faculty of Medicine at around 2 p.m. for loss of consciousness.
Subsequently, the child was placed in the intensive care unit.
On 22 May 2008 the physicians from the department of neurosurgery examined the child.
Following the MRI scan done at 11 p.m. the applicant was told that there was nothing to do for his son.
On 3 June 2006 the administration of the Istanbul University decided not to grant permission sought for the prosecution of the healthcare professionals concerned on the grounds that no negligence can be attributed to them in the treatment of the child at the emergency service. As far as understood from the witness statement of a physician involved, the applicant’s son had a rare disease.
On 29 September 2009 the applicant’s objection filed against this decision was dismissed by the Supreme Administrative Court.
The applicant’s son has been diagnosed with grave mental retardation, epilepsy and physical disability. His disability was calculated as 100 %.
The applicant relied on Articles 2, 3 and 13 of the Convention in respect of his son and himself. He basically alleged that the healthcare professionals had not showed diligence in carrying out the examinations and delayed in dealing with his son’s condition. He also called into question the investigation conducted by the Istanbul University.
The Court, being master of the characterisation to be given in law to the facts of the case, considers that all of the applicant’s complaints fall to be examined under Article 8 of the Convention alone.
The Court reiterates that matters concerning individuals’ physical and psychological integrity, their involvement in the choice of medical care provided to them and their consent to such care fall within the ambit of Article 8 of the Convention. In this connection, the Court points out that the principles established by the case-law under Article 2 are also applicable to serious interferences with the right to physical integrity falling within the scope of Article 8 of the Convention (see
Trocellier v. France
(dec.), no.
In the specific sphere of medical negligence the positive obligation imposed by Article 2 to set up an effective judicial system does not necessarily require the provision of a criminal-law remedy in every case. The obligation may for instance also be satisfied if the legal system affords victims a remedy in the civil/administrative courts and/or disciplinary measures, either alone or in conjunction with a remedy in the criminal courts, enabling any liability of the doctors concerned to be established and any appropriate civil redress to be obtained (see,
Calvelli and Ciglio v. Italy
[GC], no. 32967/96, § 51, ECHR 2002-I).
The Court’s case-law does not exclude the provision of a criminal-law remedy in the context of medical negligence. However, the Court considers that, in principle, in the Turkish system the appropriate remedy to be used by applicants complaining of medical negligence is a civil and/or administrative action (see,
Karakoca v. Turkey
(dec.), no. 46156/11, ECHR
21 May 2013).
Turning to the circumstances of the present case, the Court observes that as far as understood from the case file the applicant has not made use of the possibility of bringing compensation proceedings, a remedy that the Turkish legal system affords and that could have led both to the establishment of the health care professionals’ liability and to the payment of damages. In this connection, the Court notes that there is nothing in the case file to allow it to conclude that an action for damages would have no reasonable prospects of success.
It follows that the application must be rejected under Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention on the grounds of a failure to exhaust domestic remedies.
For these reasons, the Court unanimously
Declares
the application inadmissible.
Atilla Nalbant
Peer Lorenzen
Acting Deputy Registrar
President