SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 334775/09 Cihan ALTUN și Sariye ALTUN împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 3 septembrie 2013 într-un comitet compus din Peer Lorenzen, președinte, András Sajó, Nebojša Vučinić, judecători, și Atilla Nalbant, grefier adjunct al secțiunii f.f. Având în vedere cererea formulată anterior la 9 iunie 2009, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentelor, dnii Cihan Altun și Sariye Altun, sunt cetățeni turci, născuți în 1980 și, respectiv, 1977 și care își au reședința în Izmir. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul A. Terece, avocat la mail. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. La 12 ianuarie 2008, M. La 12 februarie 2008, dl Cihan Altun a depus o plângere împotriva medicului curant G.K. și a moașelor, pe care le-a considerat infirmiere, pentru uciderea voluntară a copilului pe cont propriu. - că, în urma creșterii durerii de sarcină, și-a dus soția S.A. la spital unde asistentele i-ar fi administrat o injecție, după care fetusul ar fi încetat să se mai miște. - că medicul curant G.K. i-a spus că cordonul ombilical era înfășurat în jurul gâtului fetusului și că, două ore mai târziu, l-a informat că cordonul ombilical era înfășurat în jurul piciorului său - că fusese informat a doua zi că fetusul murise. Pe 24 martie 2008, prefectura Manisa a refuzat să permită urmărirea penală a lui G.K., pe baza unui raport preliminar de analiză conform căruia reclamanții ar fi mers la spital, la data de 12 Ianuarie 2008, unde o moașă ar fi controlat S.A. și a fost chemat medicul de gardă care, două ore mai târziu, ar fi cerut pacientei să vină, că aceasta din urmă ar fi fost admis în sala de lucru în cazul în care ea ar fi fost controlată în mod regulat de moașe, că nu ar fi avut loc nici o problemă în timpul nopții, că ar fi fost constatat în timpul controlului efectuat a doua zi la ora 8:15 că bătăile inimii fetusului au încetat, că medicul ar fi fost imediat chemat, că llultrason ar fi arătat că fătul a murit, că la 13 ianuarie 2008, la ora 21:15 ar fi avut loc travaliu spontan, că mort-născutul prezenta un cordon în jurul piciorului stâng de 3 ori în jurul piciorului stâng, că placenta ar fi fost îndepărtat de mână la ora 21:50, că pacienta ar fi suferit o operație de avort pentru a-și scoate bucățile de placenta rămase, că cauza decesului fătului ar fi fost în conformitate cu raportul de expertiză a probei cordonului ombilical, că tratamentul furnizat ar fi fost sau incomplet neadecvat, iar intervențiile efectuate ar fi fost efectuate științific și medical. La 7 aprilie 2008, avocatul reclamanților a formulat o opoziție împotriva deciziei din 24 martie 2008. La 28 mai 2008, tribunalul administrativ a acceptat recursul în opoziție și a infirmat decizia pe motiv că aceasta din urmă se baza pe o examinare incompletă, deoarece reclamantul a depus, de asemenea, plângere împotriva asistentelor medicale din spital, că raportul de analiză preliminară a constatat că acestea din urmă erau de fapt moașe și că prefectura ar fi trebuit, de asemenea, să decidă dacă să autorizeze sau nu urmărirea penală împotriva acestora. La 23 iunie 2008, prefectura Manisa a refuzat să autorizeze urmărirea penală a moașelor, în lumina analizelor și a raportului de expertiză, acestea din urmă nu au efectuat intervenții necorespunzătoare sau incomplete. Ea a adăugat că nu era necesar să se ia o decizie separată cu privire la G.K. La 24 septembrie 2008, Tribunalul Administrativ a acceptat parțial recursul în opoziție formulat de avocatul reclamanților împotriva celei de-a doua decizii prefectale, pe motiv că prefectura ar fi trebuit să ia o decizie și cu privire la medicul G.K. La 20 octombrie 2008, prefectura Manisa a refuzat să autorizeze urmărirea penală împotriva G.K., precizând că, în ceea ce privește analizele și raportul de expertiză, acesta nu a efectuat nicio intervenție eronată sau incompletă. La 18 decembrie 2008, Parchetul Manisa a emis un ordin de nejudiciare. La 21 ianuarie 2009, GRIFS Invocând art. 2 din Convenție, reclamanții se plâng de încălcarea dreptului la viață al copilului lor, mort per partum, din cauza neglijenței personalului spitalicesc. Bazându-se pe articolele 3 și 6, ei se plâng de suferința și riscul de moarte a S.A. din cauza preluării de către moașe a fetusului mort in utero , medicul specialist în cazul în care au fost luate în considerare că în momentul de operație de extragere a bucăților rămase de placentă. Pe baza art. 6 alin. (1) și (13) din Convenție, reclamanții denunță absența unei urmăriri penale împotriva personalului responsabil, aflat în funcția publică, în lipsa autorizării comitetului administrativ în acest scop. Invocând art. 8, reclamanții invocă, în sfârșit, o încălcare a vieții lor private și familiale din cauza faptului că aceștia trebuie să aibă un nou copil. Reclamanții se plâng, în numele copilului lor născut mort, de o încălcare a articolelor 2, 6 și 13, aceste din urmă două dispoziții trebuind examinate sub aspectul procedural al articolului 2 din convenție. În plus, aceștia denunță, pe cont propriu, o încălcare a articolelor 3 și 8. Curtea, stăpână a calificării juridice a faptelor, consideră că obiecțiunile întemeiate pe articolele 6 și 13 din convenție trebuie examinate sub aspectul procedural al articolului 2 și că cel formulat pe teren al articolului 3 este absorbit de art. 8, al cărui domeniu de aplicare acoperă aspectele de drept material și procedural legate de protecția integrității morale și fizice a persoanelor, de participarea acestora la alegerea actelor medicale care le sunt acordate și de consimțământul lor în această privință. art. 2 În ceea ce privește art. 2, Curtea reamintește jurisprudența sa dezvoltată în hotărârea Vo c. Franța ([GC], nr 53924/00, CEDH 2004 VIII). În această cauză, se afirmă că aceaceasta este nici dezirabilă, nici posibilă în prezent să se răspundă în laabstrează la întrebarea dacă copilul nenăscut este o persoană, în sensul articolului 2 din Convenție (Franța) , citată anterior, alineatul 85. Fără a reveni asupra acestei dezbateri jurprudențiale și chiar să presupună că art. 2 din Convenție se aplică în contextul prezentei cauze, Curtea consideră că: 78/02, CEDO 6 ianuarie 2005 și Christodoulou c. Grecia (dec.), nr. 74166/01, CEDO 13 ianuarie 2005), din următoarele motive: într-adevăr, în contextul specific al neglijenței medicale, obligația ca art. 2 să instituie un sistem judiciar eficient nu impune în toate cazurile o acțiune de natură penală. O astfel de obligație poate fi îndeplinită, de exemplu, în cazul în care sistemul juridic în cauză oferă persoanelor interesate o cale de atac în fața instanțelor civile/administrative și/sau o cale de atac disciplinară, singur sau în comun cu o cale de atac în fața instanțelor penale, în scopul stabilirii răspunderii medicilor în cauză și, dacă este cazul, în scopul de a obține aplicarea oricărei sancțiuni civile adecvate ( Calvelli și Ciglio c. Italia [GC], n 32967/96, § 51, CEDH 2002 I. Jurisprudența Curții nu se referă la posibilitatea de a intenta o acțiune penală în contextul neglijenței medicale. Cu toate acestea, Curtea consideră că, în dreptul turc, recursul la utilizarea de către reclamanți a neglijențelor medicale este, în principiu, de natură civilă și/sau administrativă (a se vedea Karakoca c. Turcia (dec.), nr. 46156/11, CEDO 21 mai 2013. În speță, reclamanții nu au luat în considerare posibilitatea de a face o acțiune în despăgubire, care le-a fost deschisă în temeiul dreptului turc și care ar fi permis stabilirea unei eventuale răspunderi a medicilor în cauză și, dacă este cazul, de a obține despăgubiri. În această privință, Curtea nu a constatat în dosar nimic care să permită să se tragă concluzia că o astfel de acțiune nu ar fi prezentat nicio perspectivă rezonabilă de succes sau că aceasta ar fi condamnată la eșec. Prin urmare, este necesar să se respingă, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție, că nu sunt epuizate căile de atac interne. art. 8 Având în vedere faptele cauzei, Curtea consideră că concluzia de mai sus este valabilă și pentru această parte a cererii, deoarece, în domeniul neglijenței medicale, principiile consacrate de art. 2 se aplică și în cazul încălcării care intră sub incidența articolului 8 ( mutatis mutandis, Trocellier c. Franța, (dec.) n 757/72/01, 5 octombrie 2006). În consecință, obiecțiile întemeiate pe art. 8 trebuie, de asemenea, respinse, în conformitate cu art. 35 § 1 și 4 din Convenție, reclamanții care au omis să ia calea de a-și exercita acțiunea, pentru a susține suferința morală și fizică de care se plâng în fața Curții. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Atilla Nabant Peer Lorenzen Moduler adjunct f.f. Președinte
Requête n
o
33475/09
Cihan ALTUN et Sariye ALTUN
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 3 septembre 2013 en un Comité composé de
:
Peer Lorenzen,
président,
András Sajó,
Nebojša Vučinić,
juges,
et de Atilla Nalbant,
greffier adjoint de section f.f.
Vu la requête susmentionnée introduite le 9 juin 2009,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, MM. Cihan Altun et Sariye Altun, sont des ressortissants turcs, nés respectivement en 1980 et 1977 et résidant à Izmir. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
Le 12 janvier 2008, M
me
Sariye Altun («
S.A.
») se rendit à la clinique de l’hôpital de Manisa («
l’hôpital
») pour accoucher. Elle y donna naissance à un bébé mort-né.
Le 12 février 2008, M. Cihan Altun déposa une plainte à l’encontre du médecin traitant G.K. et des sages-femmes, qu’il croyait être des infirmières, pour homicide volontaire de l’enfant à naître. Il indiqua dans son mémoire introductif
:
- que, suite à la croissance des douleurs de grossesse, il avait conduit son épouse S.A. à l’hôpital où les infirmières lui auraient administré une injection, après quoi, le fœtus aurait cessé de bouger
;
- que le médecin traitant G.K. lui avait précisé que le cordon ombilical s’était enroulé autour du cou du fœtus et que, deux heures plus tard, il l’avait informé que le cordon ombilical s’était enroulé cette fois-ci autour de son pied
;
- qu’il avait été informé le lendemain que le fœtus était décédé
;
-
qu’ils s’étaient fait maltraités par les infirmières qui leur avaient reproché de s’être présentés avant que les douleurs ne surviennent.
Le 24 mars 2008, la préfecture de Manisa refusa d’autoriser les poursuites à l’encontre de G.K., en se basant sur un rapport d’analyse préliminaire selon lequel les requérants se seraient rendus à l’hôpital, le 12
janvier 2008, où une sage-femme aurait contrôlé S.A. et appelé le médecin de garde qui, deux heures plus tard, aurait demandé à la patiente de venir, que cette dernière aurait cette fois-ci été admise à la salle d’accouchement où elle aurait été contrôlée de façon régulière par les sages-femmes, qu’aucun problème ne serait survenu pendant la nuit, qu’il aurait été constaté lors du contrôle effectué le lendemain à 8 h 15 que les battements cardiaques du fœtus avaient cessé, que le médecin aurait immédiatement été appelé, que l’ultrason aurait révélé que le fœtus était décédé, que l’accouchement normal spontané aurait eu lieu le 13 janvier 2008 à 21 h 15, que le mort-né présentait un cordon enroulé 3-4 fois autour du pied gauche, que le placenta serait enlevé à la main à 21 h 50, que la patiente aurait subi une opération d’avortement pour se faire enlever les morceaux de placenta restants, que la cause du décès du fœtus serait selon le rapport d’expertise la procidence du cordon ombilical, que le traitement fourni serait ni incomplet inadéquat, et que les interventions effectuées seraient scientifiquement et médicalement correctes.
Le 7 avril 2008, l’avocat des requérants forma opposition contre la décision du 24 mars 2008.
Le 28 mai 2008, le tribunal administratif accepta le recours en opposition et infirma la décision au motif que cette dernière était fondée sur un examen incomplet, car le requérant avait également porté plainte contre les infirmières de l’hôpital, que le rapport d’analyse préliminaire avait constaté que ces dernières étaient en fait des sages-femmes, et que la préfecture aurait également dû décider d’autoriser ou non l’initiation de poursuites contre celles-ci.
Le 23 juin 2008, la préfecture de Manisa refusa d’autoriser les poursuites à l’encontre des sages-femmes précisant qu’au regard des analyses et du rapport d’expertise, ces dernières n’avaient pas effectué d’interventions erronées ou incomplètes. Elle ajouta qu’il n’y avait pas lieu de rendre une décision séparée concernant G.K.
Le 24 septembre 2008, le tribunal administratif accepta, en partie, le recours en opposition formé par l’avocat des requérants contre cette deuxième décision préfectorale, au motif que la préfecture aurait dû prendre une décision à l’égard du médecin G.K. aussi.
Le 20 octobre 2008, la préfecture de Manisa refusa d’autoriser l’ouverture de poursuites à l’encontre de G.K., précisant qu’au regard des analyses et du rapport d’expertise, celui-ci, non plus n’avait réalisé aucune intervention erronée ou incomplète.
Le 18 décembre 2008, le parquet de Manisa rendit une ordonnance de non-lieu.
L’opposition formée par les requérants contre cette ordonnance fut écartée le 21 janvier 2009.
Invoquant l’article 2 de la Convention, les requérants se plaignent d’une atteinte au droit à la vie de leur bébé, mort
per partum
, en raison des négligences du personnel hospitalier.
Se basant sur les articles 3 et 6, ils se plaignent des souffrances et risque de mort de S.A. en raison de la prise en charge de l’accouchement par les sages-femmes du fœtus mort
in utero
, le médecin spécialiste n’étant intervenu qu’au moment de l’opération d’extraction des morceaux de placenta restants.
Se fondant sur les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, les requérants dénoncent l’absence de poursuites pénales contre le personnel responsable, relevant de la fonction publique, faute de l’autorisation du comité administratif à cet effet.
Invoquant l’article 8, les requérants allèguent enfin une atteinte à leur vie privée et familiale en raison de l’impossibilité pour eux d’avoir un nouveau bébé.
A.
Objet du litige
Les requérants se plaignent, dans le chef de leur enfant mort-né, d’une atteinte aux articles 2, 6 et 13, ces deux dernières dispositions devant être examinées sous le volet procédural de l’article 2 de la Convention.
En outre, ils dénoncent, dans leur propre chef, une atteinte aux articles 3 et 8.
La Cour, maîtresse de la qualification juridique des faits, estime que les griefs tirés des articles 6 et 13 de la Convention doivent être examinés sous le volet procédural de l’article 2, et que celui formulé sur le terrain de l’article 3, se trouve absorbé par l’article 8, dont le champ d’application couvre les questions de droit matériel et procédural liées à la protection de l’intégrité morale et physique des individus, à leur participation au choix des actes médicaux qui leur sont prodigués ainsi qu’à leur consentement à cet égard.
B.
Article 2
Concernant l’article 2, la Cour rappelle sa jurisprudence développée dans l’arrêt
Vo c. France
([GC], n
o
‑
VIII). Dans cette affaire, elle s’est dit convaincue qu’il n’est ni souhaitable ni même possible actuellement de répondre dans l’abstrait à la question de savoir si l’enfant à naître est une «
personne
» au sens de l’article 2 de la Convention (
Vo
c.
France
, précité, § 85).
Sans avoir à revenir sur ce débat jurisprudentiel et à supposer même que l’article 2 de la Convention soit applicable dans le contexte de la présente affaire, la Cour estime qu’en tout état de cause les requérants ne sauraient reprocher aux autorités un manquement quelconque à leurs obligations découlant de cette disposition (
Adelaide et autre c. France
(déc.), n
o
78/02, CEDH 6 janvier 2005, et
Christodoulou
c. Grèce
(déc.), n
o
74166/01, CEDH 13 janvier 2005), pour les raisons qui suivent.
En effet, dans le contexte spécifique des négligences médicales, l’obligation positive découlant de l’article 2 de mettre en place un système judiciaire efficace n’exige pas nécessairement dans tous les cas un recours de nature pénale. Pareille obligation peut être remplie aussi, par exemple, si le système juridique en cause offre aux intéressés un recours devant les juridictions civiles/administratives et/ou un recours disciplinaire, seul ou conjointement avec un recours devant les juridictions pénales, aux fins d’établir la responsabilité des médecins en cause et, le cas échéant, d’obtenir l’application de toute sanction civile appropriée (
Calvelli et Ciglio c. Italie
[GC], n
o
‑
I).
La jurisprudence de la Cour n’exclut pas la possibilité d’intenter un recours pénal dans le contexte des négligences médicales. Toutefois, la Cour considère qu’en droit turc, le recours à user par les requérants se plaignant de négligences médicales est, en principe, de nature civile et/ou administrative (voir
Karakoca c. Turquie
(déc.), n
o
mai 2013).
En l’espèce, les requérants ne se sont pas prévalus de la possibilité d’entamer une action en réparation, recours qui leur était ouvert en droit turc et qui aurait permis d’établir la responsabilité éventuelle des médecins mis en cause et, le cas échéant, d’obtenir un dédommagement. À cet égard, la Cour n’aperçoit dans le dossier, rien, qui permette de conclure qu’une telle action n’aurait présenté aucune perspective raisonnable de succès, ou qu’elle serait vouée à l’échec.
Il s’ensuit que le grief tiré de l’article 2 doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention, pour motif de non-épuisement des voies de recours internes.
C.
Article 8
Au vu des faits de la cause, la Cour estime que la conclusion ci-dessus vaut également pour cette partie de la requête, dès lors que dans le domaine des négligences médicales, les principes consacrés par l’article 2 jouent également pour les atteintes relevant de l’article 8 (
mutatis mutandis, Trocellier c. France
, (déc.) n
o
75725/01, 5
octobre 2006).
Il s’ensuit que les griefs tirés de l’article 8 doivent également être rejetés, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention, les requérants ayant omis d’emprunter la voie d’indemnisation susmentionnée pour faire valoir les souffrances tant morales que physiques dont ils se plaignent devant la Cour.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Atilla Nalbant
Peer Lorenzen
Greffier adjoint f.f.
Président