Decizia nr. 16571/08 Rahime AKAT împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 3 septembrie 2013 în calitate de comitet compus din: Peer Lorenzen, Președinte, András Sajó, Nebojša Vučinić, judecători și Atilla Nalbant, grefier interimar, având în vedere cererea depusă la 25 martie 2008, După ce a deliberat, decide după cum urmează: FACTE Reclamantul, dna Rahime Akat, este un național turc, care s-a născut în 1970 și trăiește în İstanbul. La 27 octombrie 2002, și-a născut fiul, G.A. El a fost ținut sub îngrijire intensivă după naștere. Copilul a avut urme de sloturi pe urechi și urme de intervenție chirurgicală pe cap. Capul lui a fost umflat. A dezactivat fizic și mental. Reclamantul a depus o plângere penală la procurorul public Kartal. La 3 aprilie 2006, Guvernatorul de la Istanbul a decis să nu acorde permisiunea de urmărire penală care se bazează pe raportul de anchetă preliminară. Potrivit avizului expert, profesioniștii în domeniul asistenței medicale nu au eșuat să intervină și să facă o hemoragie subaracnoidă, o complicație, dezvoltată ca urmare a utilizării extracției de vid în livrare. Reclamantul a solicitat Curtea Administrativă Regională de Istanbul cerând anularea deciziei guvernatorului. A contestat opinia expertă, subliniind, printre altele, că extracția de vid a fost pentru o livrare vaginală în timp ce avea o secțiune cesariană. La 20 iulie 2006, Curtea Administrativă Regională de Istanbul a admis obiecția reclamantului și a anulat decizia administrativă. Procurorul public a obținut probe de experți noi. Potrivit avizului expert, „SAK” (hemoragie subaracnoidă) este o complicație asociată cu extracția de vid utilizată pentru facilitarea livrării. S-ar putea să fi rezultat fie din munca care a durat prea mult timp, fie din orice alt motiv legat de sarcină sau mama. Nu s-ar putea face distincție medicală între ele. Există o legătură cauzală între retardarea mentală și aceste complicații medicale. Profesionalii de sănătate nu au putut fi considerați responsabili pentru rezultat. Alte acuzații privind intervenția medicală efectuată în timpul nașterii au fost constatate, fie neconvenționate, fie irelevante. La 14 mai 2007, procurorul public a dat o hotărâre de neprocedură bazată pe probele de experți. La 10 octombrie 2007, Tribunalul Kadıköy Assize a respins obiecția reclamantului împotriva acestei decizii. COMPLAINTS Reclamantul s-a plâns că dreptul la viață și dreptul la un proces echitabil au fost încălcați în cazul ei. Ea a susținut că a fost forțată la o naștere vaginală fără o examinare aprofundată a afecțiunii sale și numai după ce copilul a fost în canalul de naștere, medicul a decis să progreseze cu o secțiune cesareană. Ea a afirmat că neglijența profesioniștilor de sănătate, atât înainte, cât și în timpul nașterii, i-a făcut fiului să fie grave handicapat pe viață. De asemenea, s-a plâns că investigația asupra circumstanțelor a fost parțială și ineficientă. Ea susține, de asemenea, că datorită deciziei de neprocedire, nu poate emite proceduri de compensare împotriva medicilor și soției în cauză. Potrivit reclamantului, procedurile civile sunt obligate să eșueze și scopul nu este doar de a obține compensații, ci și de a stabili responsabilitatea profesioniștilor de sănătate în cauză care continuă să practice. Curtea, în calitate de competent al caracterizării care trebuie acordată în drept faptelor cauzei, consideră că toate plângerile reclamantului sunt examinate numai în temeiul articolului 8 din Convenție. Curtea reiterează că chestiunile referitoare la integritatea fizică și psihologică a persoanelor fizice, implicarea acestora în alegerea asistenței medicale prestate acestora și consimțământul acestora la astfel de îngrijire intră în cadrul articolului 8 din Convenție. În acest sens, Curtea subliniază că principiile stabilite de jurisprudența prevăzută la art. 2 sunt, de asemenea, aplicabile interferenților grave cu dreptul la integritate fizică care intră în domeniul de aplicare al articolului 8 din Convenție (a se vedea Trocellier c. Franța (dec.), nr. 75725/01, ECHR 2006 XIV). În sfera specifică a neglijenței medicale, obligația pozitivă impusă de art. 2 de a institui un sistem judiciar eficace nu necesită neapărat prevederea unui remediu penal în fiecare caz. Obligația poate fi, de asemenea, îndeplinită în cazul în care sistemul juridic oferă victimelor un remediu în instanța civilă/administrativă și/sau măsuri disciplinare, fie singur sau coroborat cu un remediu în instanța penală, permițând stabilirea oricărei răspunderi a medicilor în cauză și a oricărui recurs civil adecvat (a se vedea, Calvelli și Ciglio c. Italia) [GC], nr. 32967/96, § 51, CEDO 2002-I). Jurisprudența Curții nu exclude prevederea unui remediu penal în contextul neglijenței medicale. Cu toate acestea, Curtea consideră că, în principiu, în sistemul turc, remediul adecvat care trebuie utilizat de către reclamanții care se plâng de neglijență medicală este o acțiune civilă și/sau administrativă (a se vedea Karakoca c. Turcia) (dec.), nr. 46156/11, CEDO 21 mai 2013). În ceea ce privește circumstanțele prezentei cauze, Curtea observă că, din cauza cazului, reclamantul nu a utilizat posibilitatea de a aduce proceduri de compensare, un remediu pe care îl permite sistemul juridic turc și care ar fi putut duce atât la stabilirea răspunderii profesioniștilor de sănătate, cât și la plata daunelor. În acest sens, Curtea constată că nu există nimic în cazul în care să-i permită să concludă că o acțiune pentru daune nu ar avea perspective rezonabile de succes, deci cererea trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ §§ și 4 din Convenție, din cauza neeșuării măsurilor interne de evacuare. Atilla Nalbant Peer Lorenzen Președintele adjunct al grefierului interimar
Application no. 16571/08
Rahime AKAT
against Turkey
The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 3
September 2013 as a Committee composed of:
Peer Lorenzen,
President,
András Sajó,
Nebojša Vučinić,
judges,
and Atilla Nalbant,
Acting
Deputy Section Registrar
.
Having regard to the above application lodged on 25 March 2008,
Having deliberated, decides as follows:
The applicant, Ms Rahime Akat, is a Turkish national, who was born in 1970 and lives in İstanbul.
On 27 October 2002 she gave birth to her son, G.A. He was kept under intensive care following the delivery. The baby had traces of slots on his ears and traces of surgical intervention on the head. His head was swollen. He got physically and mentally disabled.
The applicant lodged a criminal complaint with the Kartal Public Prosecutor.
On 3 April 2006 the Governorship of Istanbul decided not to grant permission sought for prosecution relying on the preliminary investigation report. According to the expert opinion, the health care professionals did not fail to intervene and subarachnoid haemorrhage, a complication, developed as a result of the use of vacuum extraction in delivery.
The applicant applied to the Istanbul Regional Administrative Court seeking the annulment of the governorship’s decision. She challenged the expert opinion, pointing out, among others, that vacuum extraction was for a vaginal delivery whereas she had had a caesarean section.
On 20 July 2006 the Istanbul Regional Administrative Court admitted the applicant’s objection and annulled the administrative decision.
The public prosecutor obtained fresh expert evidence. According to the expert opinion, “SAK” (subarachnoid haemorrhage) is a complication associated with vacuum extraction used to facilitate the delivery. Foetal distress might have resulted either from the labour that had lasted too long or any other reason related to the pregnancy or the mother. No medical distinction between them could be made. There is a causal link between the mental retardation and these medical complications. The healthcare professionals could not be held responsible for the outcome. Other allegations concerning the medical intervention made during the childbirth were found either unsubstantiated or irrelevant.
On 14 May 2007 the public prosecutor gave a decision of non-prosecution based on the expert evidence.
On 10 October 2007 the Kadıköy Assize Court dismissed the applicant’s objection against this decision.
The applicant complained that the right to life and right to a fair trial had been violated in her case. She submitted that she had been forced to a vaginal birth without any in-depth examination of her condition and only after the baby had been in the birth channel, the doctor had decided to progress with a caesarean section. She alleged that the health care professionals’ negligence both before and during the childbirth had caused her son to be severely handicapped for life. She also complained that the investigation into the circumstances had been partial and ineffective. She further argued that due to the decision of non-prosecution, she could not issue compensation proceedings against the doctors and midwife concerned. According to the applicant, civil proceedings are bound to fail and the purpose is not only to get compensation but also to establish the responsibility of the health care professionals concerned who continue to practice.
The Court, being master of the characterisation to be given in law to the facts of the case, considers that all of the applicant’s complaints fall to be examined under Article 8 of the Convention alone.
The Court reiterates that matters concerning individuals’ physical and psychological integrity, their involvement in the choice of medical care provided to them and their consent to such care fall within the ambit of Article 8 of the Convention. In this connection, the Court points out that the principles established by the case-law under Article 2 are also applicable to serious interferences with the right to physical integrity falling within the scope of Article 8 of the Convention (see
Trocellier v. France
(dec.), no.
In the specific sphere of medical negligence the positive obligation imposed by Article 2 to set up an effective judicial system does not necessarily require the provision of a criminal-law remedy in every case. The obligation may for instance also be satisfied if the legal system affords victims a remedy in the civil/administrative courts and/or disciplinary measures, either alone or in conjunction with a remedy in the criminal courts, enabling any liability of the doctors concerned to be established and any appropriate civil redress to be obtained (see,
Calvelli and Ciglio v. Italy
[GC], no. 32967/96, § 51, ECHR 2002-I).
The Court’s case-law does not exclude the provision of a criminal-law remedy in the context of medical negligence. However, the Court considers that, in principle, in the Turkish system the appropriate remedy to be used by applicants complaining of medical negligence is a civil and/or administrative action (see,
Karakoca v. Turkey
(dec.), no. 46156/11, ECHR 21 May 2013).
Turning to the circumstances of the present case, the Court observes that as far as understood from the case file the applicant has not made use of the possibility of bringing compensation proceedings, a remedy that the Turkish legal system affords and that could have led both to the establishment of the health care professionals’ liability and to the payment of damages. In this connection, the Court notes that there is nothing in the case file to allow it to conclude that an action for damages would have no reasonable prospects of success.
It follows that the application must be rejected under Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention on the grounds of a failure to exhaust domestic remedies.
For these reasons, the Court unanimously
Declares
the application inadmissible.
Atilla Nalbant
Peer Lorenzen
Acting Deputy Registrar
President