ZHELEV v. BULGARIA

Reclamantul, domnul Kiril Zhelev Zhelev, este cetățean bulgar, născut în 1962 și domiciliat în Sofia. A fost reprezentat de doamna N. Kovacheva și doamna T. Toromanova, avocate care practică în Sofia.

Guvernul Bulgariei ("Guvernul") a fost reprezentat de agenții săi, doamna M. Dimova și domnul V. Obretenov, din Ministerul Justiției. A. Circumstanțele cauzei

La 6 februarie 2003, reclamantul, în timp ce călătorea cu autobuzul către Republica Cehă, a încercat să traverseze granița bulgaro-iugoslavă la Kalotina. Transporta 13.094 euro (EUR). A menționat acest fapt și a arătat banii agenților vamali de serviciu doar atunci când aceștia erau pe punctul de a-l căuta pe el și bagajele sale.

Agenții vamali au întocmit un proces-verbal pentru o încălcare a legislației vamale, considerând că reclamantul nu a respectat obligația sa conform secțiunii 11 din Legea Valutei de a declara exportul de numerar (a se vedea paragraful 13 de mai jos), și au confiscat suma în vederea posibilei sale confiscări. Reclamantul a refuzat să semneze procesul-verbal. Nu pare că a contestat-o.

Autoritățile vamale au deschis o procedură administrativă. Ulterior, considerând că cazul ar putea privi o infracțiune penală, au suspendat procedura și au transmis dosarul autorităților de urmărire penală.

Birou local al procuraturii din Slivnitsa a deschis o procedură penală, dar printr-o decizie din 23 mai 2003 a-o închis, constatând că reclamantul nu a săvârșit o infracțiune, deoarece nu existau indicii că ar fi încălcat intenționat cerințele Legii Valutei.

Autoritățile vamale au reluat procedura administrativă și la 10 iunie 2003 șeful biroului vamal din Kalotina a adoptat o decizie stabilind că reclamantul a săvârșit o infracțiune administrativă conform secțiunii 11(2) din Legea Valutei (a se vedea paragrafele 13 și 15 de mai jos). I-a impus reclamantului o amendă de 5.000 de leve bulgare (BGN), echivalentul a aproximativ 2.550 EUR, și, pe baza secțiunii 17(3) din Legea Valutei (a se vedea paragraful 16 de mai jos), a ordonat confiscarea banilor pe care reclamantul nu i-a declarat.

Reclamantul a cerut revizuirea judiciară a acestei decizii. A argumentat că procedura a fost defectuoasă deoarece decizia nu a fost adoptată de o autoritate competentă; în plus, a considerat că decizia respectivă și procesul-verbal din 6 februarie 2003 nu conțineau toate elementele cerute de lege. Reclamantul a argumentat, de asemenea, că nu a respectat obligația sa conform secțiunii 11(2) din Legea Valutei, deoarece intenționase să declare banii.

După o sentință de prim grad în favoarea reclamantului, care a fost anulată de Curtea Regională Sofia, și returnarea cauzei la Tribunalul din Slivnitsa, într-o declarație suplimentară din 26 noiembrie 2004, reclamantul a indicat, printre altele, că banii confiscați nu-i aparțineau, ci erau proprietatea companiei G., în numele căreia se pregătea să cumpere o mașină în Republica Cehă. A considerat că dispozițiile secțiunii 20(3) din Legea Infracțiunilor și Pedepselor Administrative din 1969, care permiteau confiscarea obiectului unei infracțiuni administrative doar dacă aparținea făptuitorului (a se vedea paragraful 18 de mai jos), precludeau confiscarea banilor nediclarați. Pentru a susține afirmația că banii nu-i aparțineau, reclamantul a prezentat următoarele documente: un document certificând că a primit pe loc pentru o călătorie oficială din partea companiei G., și trei contracte prin care persoane private împrumutaseră companiei 21.000 BGN în total. Nu este clar dacă obiecția a fost acceptată pentru examinare.

Într-o sentință din 27 aprilie 2005 Tribunalul din Slivnitsa a admis cererea de revizuire judiciară și a anulat decizia din 10 iunie 2003, constatând că cerințele procedurale ale Legii Infracțiunilor și Pedepselor Administrative au fost încălcate. Nu a examinat apărarea ridicată în declarația reclamantului din 26 noiembrie 2004, și anume că banii confiscați nu-i aparțineau.

Șeful biroului vamal din Kalotina a depus o apel. La ședința instanței din fața Curții Regionale Sofia, reclamantul a cerut acestei curți să susțină sentința primei instanțe. Nu există indicii în dosarul cauzei că și-a reînnoit argumentul anterior cu privire la compania G.

Într-o sentință definitivă din 10 noiembrie 2005 Curtea Regională Sofia a revocat decizia Tribunalului din Districtul, constatând că toate cerințele procedurale au fost îndeplinite. Notând că secțiunea 18(1) din Legea Valutei fusese în mereprezintă amendată în mereprezintă, prevăzând penalități mai ușoare în cazuri de neandă a exportului de numerar (a se vedea paragraful 15 de mai jos), a redus amenda impusă reclamantului la 1.000 BGN (echivalent cu 510 EUR). Curtea Regională a menținut restul deciziei din 10 iunie 2003, inclusiv partea privind confiscarea sumei nediclarate de 13.094 EUR. B. Dreptul intern relevant 1. Legea Valutei din 1999

Secțiunea 11(2) din Legea Valutei din 1999, așa cum era în vigoare până iulie 2003, obliga toți rezidenții bulgari care exportau numerar să declare suma la vamă dacă depășea 5.000 BGN sau echivalentul în altă monedă. Pentru sume care depășeau 20.000 BGN sau echivalentul, era necesară și aprobarea Băncii Naționale Bulgare.

În prezent, rezidenții și nerezidenții trebuie să declare suma de numerar pe care o exportează dacă depășește echivalentul a 10.000 EUR.

Nerespectarea cerințelor de mai sus constituie o infracțiune administrativă pedepsibilă cu amendă, dacă încălcarea nu constituie o infracțiune penală (secțiunea 18(1) din Lege). Până iulie 2003, amenda era cuprinsă între 5.000 și 35.000 BGN (echivalentul a 2.560 până 17.950 EUR). În iulie 2003 a fost redusă la 1.000 până 3.000 BGN (echivalentul a 510 până 1.540 EUR).

În plus, secțiunea 17(3)(a) din Legea Valutei din 1999, așa cum era în vigoare până iulie 2003 (și ulterior secțiunea nouă 20 din acea Lege), prevedea că orice numerar nedeclarat urma să fie confiscat. 2. Legea Infracțiunilor și Pedepselor Administrative din 1969

Cu privire la procedura care trebuie urmată atunci când se stabilește o infracțiune administrativă și se impune o pedeapsă, secțiunea 21 din Legea Valutei, introdusă în iulie 2003, se referă la Legea Infracțiunilor și Pedepselor Administrative din 1969. Așa cum se prevede în secțiunea 1 a acesteia, acea Lege prevede reguli generale privind infracțiunile administrative și pedepsele și garanțiile necesare pentru protecția drepturilor cetățenilor.

Legea Infracțiunilor și Pedepselor Administrative din 1969 prevede, în secțiunea 20(3), că obiectele care sunt subiectul unei infracțiuni administrative pot fi confiscate dacă sunt proprietatea făptuitorului și dacă legea specială relevantă o prevede.

Decizia administrației de a impune o pedeapsă administrativă este supusă revizuirii judiciare de tribunalul districtual respectiv (secțiunea 59(1) din Legea Infracțiunilor și Pedepselor Administrative din 1969). Secțiunea 63 din aceeași Lege, așa cum era redactată la momentul relevant, prevedea că sentința tribunalului era supusă apelului pe puncte de drept (cασație) în fața curții regionale respective în modul prevăzut în Legea Curții Supreme Administrative din 1997. Secțiunea 38 din acea Lege prevedea că doar dovezi scrise era admisibile în procedura de cασație, și secțiunea 39 prevedea că curtea de cασație trebuia să se pronunțe doar pe baza motivelor apelului ridicate în apel. În practică, curtele regionale au tratat probleme de fapt și dovezi în asemenea proceduri de cασație. Secțiunea 40(2) prevedea că, dacă curtea de cασație anula sentința instanței inferioare pentru încălcări grave ale regulilor de procedură, trebuia să returneze cauza pentru reexaminare de o panou diferit constituit. În alte cazuri, cauza urma să fie decidată pe meritul ei. Secțiunea 40(3) prevedea că dacă curtea de cασație se ocupa de caz pentru a doua oară, trebuia să-l decidă pe meritul lui. CONTESTAȚII

Reclamantul a contestat, bazîndu-se pe Articolul 6 § 1 din Convenție și Articolul 1 din Protocolul nr. 1, că instanțele interne au eșuat să răspundă argumentului său că banii pe care nu i-a declarat la frontieră nu i-aparțineau, ceea ce ar fi, conform secțiunii 20(3) din Legea Infracțiunilor și Pedepselor Administrative din 1969, interzis confiscarea acestora.

În plus, reclamantul a ridicat următoarele contestații: (a) A contestat conform Articolului 6 § 1 din Convenție că Curtea Regională Sofia a decis greșit atunci când a respins argumentele sale că decizia din 10 iunie 2003 a fost emisă în urma unei proceduri defectuoase; (b) A contestat, de asemenea, că proceduri penale și administrative privind același act au fost în pendință în același timp, deoarece atunci când au transferat cauza autorităților de urmărire penală, autoritățile vamale nu și-au discontinuat dar doar au suspendat procedura administrativă; (c) În final, reclamantul a contestat, bazîndu-se pe Articolul 13 din Convenție, că prin confiscarea banilor nediclarați autoritățile au interferit cu drepturile de proprietate ale companiei G. DREPTUL A. Presupusă încălcare a Articolului 6 § 1 din Convenție din cauza nereacțiilor instanțelor interne la un argument ridicat de reclamant

Reclamantul a contestat, bazîndu-se pe Articolul 6 § 1 din Convenție și Articolul 1 din Protocolul nr. 1, că instanțele interne care au examinat cauza nu au răspuns argumentului său că banii nediclarați nu i-aparțineau.

Curtea este de opinie că contestația este mai adecvat examinată conform Articolului 6 § 1 singur, care, în măsura în care este relevant, se citește: "În determinarea ... oricărei acuzații penale împotriva lui, fiecare are dreptul la un proces echitabil ... și pe o bază publică ... de [un] ... tribunal..."

Guvernul a argumentat că Articolul 6 din Convenție nu era aplicabil, deoarece cazul nu privea determinarea oricărei "acuzații penale" împotriva reclamantului. Au argumentat, în plus, că reclamantul a încetat să fie victimă a presupusei încălcări a Articolului 6 § 1, deoarece suma amendei impuse lui a fost redusă: șeful biroului vamal din Kalotina a impus o amendă de 5.000 BGN, în timp ce în sentința sa finală în caz Curtea Regională Sofia a redus-o la 1.000 BGN (a se vedea paragrafele 7 și 12 de mai sus).

Guvernul a indicat, de asemenea, că reclamantul a ridicat argumentul că banii nediclarați nu-i aparțineau și că, prin urmare, secțiunea 20(3) din Legea Infracțiunilor și Pedepselor Administrative din 1969 ar putea aplica doar în declarația sa scrisă la Tribunalul din Slivnitsa din 26 noiembrie 2004. Nu și-a reînnoit argumentul în fața Curții Regionale Sofia.

Reclamantul a contestat argumentele de mai sus. A considerat că procedurile conform Legii Infracțiunilor și Pedepselor Administrative din 1969 cădeau în sfera de aplicare a Articolului 6. În plus, a indicat că a ridicat validly argumentul că banii nediclarați nu-i aparțineau în depunerile sale scrise din 26 noiembrie 2004. A considerat că nu a fost obligat să repete argumentul în procedura din fața Curții Regionale Sofia și a indicat că a cerut acestei curți să susțină sentința Tribunalului din Slivnitsa din 27 aprilie 2005. Reclamantul a reafirmat că secțiunea 20(3) din Legea Infracțiunilor și Pedepselor Administrative din 1969 permitea doar confiscarea articolelor care era proprietatea făptuitorului.

Curtea ia act de obiecțiile Guvernului că Articolul 6 § 1 din Convenție nu era aplicabil în caz și privind statutul de victimă al reclamantului (a se vedea paragraful 23 de mai sus). Cu toate acestea, nu este necesar pentru Curte să ajungă la o concluzie asupra acestor puncte – în special, dacă faptul că nu doar amenda ci și confiscarea era supusă revizuirii judiciare a avut vreun efect asupra aplicabilității Articolului 6 § 1 din Convenție – deoarece cererea este în orice caz inadmisibilă din cauza motivului dat mai jos.

Curtea ia notă, de asemenea, a argumentului Guvernului (a se vedea paragraful 25 de mai sus) că reclamantul, având în vedere în procedura din fața Tribunalului din Slivnitsa din prim rang că banii nediclarați nu-i aparțineau, nu a reînnoit acel argument în fața Curții Regionale Sofia din nivel doi. Chiar dacă Guvernul nu a afirmat în mod expres că reclamantul a eșuat prin urmare să epuizeze remediile interne disponibile, așa cum se cere de Articolul 35 § 1 din Convenție, Curtea este de opinie că argumentul lor privește, în esență, regula neepuizării.

În această privință, Curtea subliniază că, în conformitate cu Articolul 35 § 1 din Convenție, se poate ocupa de o problemă doar după ce toate remediile interne au fost epuizate. Scopul acestei reguli este de a da Statelor Contractante oportunitatea de a preveni sau de a remedia încălcările care li se impută înainte de a fi trimise Curții (a se vedea, printre alte autorități, Selmouni c. Franța [GC], nr. 25803/94, § 74, ECHR 1999-V). Regula epuizării remediilor interne cere unui reclamant să fi avut recurs normal la remedii în sistemul juridic național care sunt disponibile și suficiente pentru a oferi reparații privind încălcările invocate (a se vedea, printre alte autorități, Micallef c. Malta [GC], nr. 17056/06, § 55, ECHR 2009).

Trecând la circumstanțele cazului prezent, Curtea observă că, după cum a indicat Guvernul, reclamantul, după ce a ridicat, destul de târziu, argumentul că banii nediclarați nu-i aparțineau în depunerile scrise adresate Tribunalului din Slivnitsa din prim rang, nu a reînnoit același argument în fața Curții Regionale Sofia din al doilea nivel. Aceasta a fost adevărat chiar dacă a ascultat ședința din fața acestei curți și i s-a dat o oportunitate să comenteze apelul celeilalte părți. Cu toate acestea, a doar cerut Curții Regionale să susțină sentința instanței inferioare (a se vedea paragraful 11 de mai sus).

În consecință, Curtea nu este convinsă că întrebarea privind proprietatea banilor nediclarați și posibila aplicare a secțiunii 20(3) din Legea Infracțiunilor și Pedepselor Administrative din 1969 a fost adecvat adusă la atenția Curții Regionale și, prin urmare, depusă jurisdicției sale – care aparent se extindea la probleme de fapt (a se vedea paragraful 19 de mai sus) –, pentru a declanșa pentru ea o obligație să răspundă. Curtea nu este dispusă să accepte că Curtea Regională avea o datorie de a examina argumentele ridicate în procedura primei instanțe, în absența unei reafirmări și substantierii exprese de către părțile interesate.

Eșecurile reclamantului descrise mai sus sunt suficiente pentru a permite Curții să concluzioneze că reclamantul nu a profitat de remedii care i erau disponibile conform legii interne și era suficient pentru a-i oferi reparații adecvate. Nu a furnizat nicio justificare valabilă pentru eșecul său de a-și apăra corespunzător cauza.

Rezultă că contestația prezentă trebuie respinsă conform Articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție pentru neepuizarea remediilor interne. B. Alte presupuse încălcări ale Convenției

Reclamantul a contestat, de asemenea, conform Articolului 6 § 1 din Convenție, că Curtea Regională Sofia a decis greșit atunci când a respins argumentele sale că decizia din 10 iunie 2003 a fost emisă în urma unei proceduri defectuoase. Cu toate acestea, Curtea reiterează că nu este o curte de a patra instanță și că revine în primul rând instanțelor naționale să interpreteze dovezile și să aplice legea internă. Jurisdicția Curții este limitată la asigurarea că deciziile instanțelor naționale sunt luate în conformitate cu cerințele Convenției și nu sunt îngrădite de arbitraritate sau din alte motive vădit nerezonabile (a se vedea, printre multe alte autorități, Centro Europa 7 S.r.l. și Di Stefano c. Italia [GC], nr. 38433/09, § 197, ECHR 2012). În cazul de față, Curtea nu vede niciun motiv pentru a constata că sentințele instanțelor interne au încălcat criteriile de mai sus. Rezultă că această contestație este vădit nefondat și trebuie respinsă în conformitate cu Articolul 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție.

Reclamantul a contestat, de asemenea, că proceduri penale și administrative privind același act au fost în pendință în același timp, deoarece atunci când au transferat cauza autorităților de urmărire penală, autoritățile vamale nu și-au discontinuat dar doar au suspendat procedura administrativă (a se vedea paragrafele 5-6 de mai sus). Cu toate acestea, Curtea observă că această contestație nu pare a ridica probleme conform Convenției și Protocoalelor sale. În special, Articolul 4 din Protocolul nr. 7 nu pare a fi aplicabil deoarece cazul nu privea proceduri noi după ce reclamantul fusese "definitiv achitat sau condamnat", după cum se prevede în acea dispoziție. Rezultă că această contestație este incompatibilă ratione materiae cu dispoziții ale Convenției în sensul Articolului 35 § 3 (a) și trebuie respinsă în conformitate cu Articolul 35 § 4.

În final, reclamantul a contestat, bazîndu-se pe Articolul 13 din Convenție, că prin confiscarea banilor nediclarați autoritățile au interferit cu drepturile de proprietate ale companiei G., care nu a putut participa la procedura administrativă. Această contestație nu privează drepturile reclamantului. În consecință, este incompatibilă ratione personae cu dispoziții ale Convenției în sensul Articolului 35 § 3 (a) și trebuie respinsă, de asemenea, în conformitate cu Articolul 35 § 4. Din aceste motive, Curtea unanim Declară cererea inadmisibilă. Françoise Elens-Passos Ineta Ziemele Grefier Președinte

The applicant, Mr Kiril Zhelev Zhelev, is a Bulgarian national, who was born in 1962 and lives in Sofia. He was represented by Ms N. Kovacheva and Ms T. Toromanova, lawyers practising in Sofia.

The Bulgarian Government (“the Government”) were represented by their Agents, Ms M. Dimova and Mr V. Obretenov, of the Ministry of Justice. A. The circumstances of the case

On 6 February 2003 the applicant, when travelling by bus to the Czech Republic, tried to cross the Bulgarian-Yugoslav border at Kalotina. He was carrying 13,094 euros (EUR). He mentioned this fact and showed the money to the customs officials on duty only when they were about to start searching him and his luggage.

The customs officers drew up a procès-verbal for a customs violation, considering that the applicant had failed to comply with his duty under section 11 of the Currency Act to declare the export of cash (see paragraph 13 below), and seized the sum with a view to its possible forfeiture. The applicant refused to sign the procès-verbal . It does not appear that he objected to it.

The customs authorities opened administrative proceedings. Later on, considering that the case might concern a criminal offence, they suspended those proceedings and sent the case file to the prosecuting authorities.

The Slivnitsa district public prosecutor’s office opened criminal proceedings, but in a decision of 23 May 2003 discontinued them, finding that the applicant had not committed an offence as there was no indication that he had intentionally breached the Currency Act’s requirements.

The customs authorities then resumed the administrative proceedings and on 10 June 2003 the head of the Kalotina customs office adopted a decision finding that the applicant had committed an administrative offence under section 11(2) of the Currency Act (see paragraphs 13 and 15 below). He imposed on the applicant a fine of 5,000 Bulgarian levs (BGN), the equivalent of about EUR 2,550, and, on the basis of section 17(3) of the Currency Act (see paragraph 16 below), ordered that the money which the applicant had failed to declare be forfeited.

The applicant applied for judicial review of that decision. He argued that the procedure had been flawed because the decision had not been adopted by a competent body; in addition, he considered that that decision and the procès-verbal of 6 February 2003 did not contain all the elements required by law. The applicant also argued that he had not failed to meet his obligation under section 11(2) of the Currency Act, because he had intended to declare the money.

Following a first-instance judgment in the applicant’s favour, which was quashed by the Sofia Regional Court, and the remittal of the case to the Slivnitsa District Court, in an additional statement dated 26 November 2004, the applicant pointed out, inter alia , that the money forfeited had not been his but had been the property of company G., on whose behalf he had been going to buy a car in the Czech Republic. He considered that the provision of section 20(3) of the Administrative Offences and Penalties Act 1969, which allowed the forfeiture of the object of an administrative offence only where it belonged to the offender (see paragraph 18 below), precluded the forfeiture of the undeclared money. In support of the statement that the money was not his, the applicant submitted the following documents: a document certifying that he had been paid per diem for an official trip on behalf of company G., and three contracts whereby private individuals loaned to the company BGN 21,000 in total. It is unclear whether the objection was accepted for examination.

In a judgment of 27 April 2005 the Slivnitsa District Court allowed the application for judicial review and quashed the decision of 10 June 2003, finding that the procedural requirements of the Administrative Offences and Penalties Act had been breached. It did not examine the defence raised in the applicant’s statement of 26 November 2004, namely that the forfeited money was not his.

The head of the Kalotina customs office filed an appeal. At the court hearing before the Sofia Regional Court the applicant urged that court to uphold the lower judgment. There is no indication in the case file that he reiterated his earlier argument in relation to company G.

In a final judgment of 10 November 2005 the Sofia Regional Court reversed the District Court’s decision, finding that all procedural requirements had been complied with. Noting that section 18(1) of the Currency Act had in the meantime been amended, providing for lighter penalties in cases of failure to declare the export of cash (see paragraph 15 below), it reduced the fine imposed on the applicant to BGN 1,000 (the equivalent to EUR 510). The Regional Court upheld the remainder of the decision of 10 June 2003, including the part concerning the forfeiture of the undeclared sum of EUR 13,094. B. Relevant domestic law 1. The Currency Act 1999

Section 11(2) of the Currency Act 1999, as in force up to July 2003, obliged all Bulgarian residents exporting cash to declare the amount to customs if it exceeded BGN 5,000 or the equivalent in another currency. For amounts exceeding BGN 20,000 or the equivalent, permission from the Bulgarian National Bank was also required.

At present residents and non ‑ residents alike have to declare the amount of cash they are exporting if it exceeds the equivalent of EUR 10,000.

Failure to comply with the above requirements amounts to an administrative offence punishable by a fine, if the breach does not constitute a criminal offence (section 18(1) of the Act). Until July 2003 the fine ranged from BGN 5,000 to 35,000 (the equivalent of EUR 2,560 to 17,950). In July 2003 it was decreased to BGN 1,000 to 3,000 (the equivalent of EUR 510 to 1,540).

In addition, section 17(3)(a) of the Currency Act 1999, as in force up to July 2003 (and subsequently the new section 20 of that Act), provided that any undeclared cash was to be forfeited. 2. The Administrative Offences and Penalties Act 1969

As to the procedure to be followed when establishing an administrative offence and imposing a punishment, section 21 of the Currency Act, introduced in July 2003, refers to the Administrative Offences and Penalties Act 1969. As set out in its section 1, that Act provides general rules concerning administrative offences and punishments and the guarantees necessary for the protection of citizens’ rights.

The Administrative Offences and Penalties Act 1969 provides, in section 20(3), that items which are the subject of an administrative offence may be forfeited if they are property to the offender and if the relevant special statute so provides.

The administration’s decision to impose an administrative penalty is subject to judicial review by the respective district court (section 59(1) of the Administrative Offences and Penalties Act 1969). Section 63 of the same Act, as worded at the material time, provided that the district court’s judgment was subject to appeal on points of law (cassation) before the respective regional court in the manner laid down in the Supreme Administrative Court Act 1997. Section 38 of that Act provided that only written evidence was admissible in cassation proceedings, and section 39 provided that the cassation court was to rule only on the grounds of appeal raised in the appeal. In practice, regional courts dealt with issues of fact and evidence in such cassation proceedings (see реш. от 20 юли 2000 г. по н. а. к. п. р. д. № 73/2000 г., ОС – Монтана, н. с-в; реш. от 18 май 2001 г. по к. н. а. х. д. № 44/2001 г., ОС – Монтана, НК; реш. от 15 март 2004 г. по к. н. а. х. д. № 791/2003 г., ОС – Велико Търново, НК; реш. от 10 май 2004 г. по к. а. н. д. № 367/2004 г., ОС – Пазарджик; реш. от 7 юни 2004 г. по к. н. а. х. д. № 453/2004 г., ОС – Пазарджик, НК; реш. от 20 септември 2004 г. по к. н. а. х. д. № 212/2004 г., ОС – Монтана, НК; реш. № 8 от 31 януари 2005 г. по к. н. а. х. д. № 594/2004 г., ОС – Шумен, НО; and реш. № 9 от 31 януари 2005 г. по к. н. а. х. д. № 628/2004 г., ОС – Шумен, НО). Section 40(2) provided that, if the cassation court quashed the lower court’s judgment for serious breaches of the rules of procedure, it had to remit the case for reconsideration by a differently constituted panel. In other cases, the case was to be decided on the merits. Section 40(3) provided that if the cassation court was dealing with the case for a second time, it had to decide it on the merits. COMPLAINTS

The applicant complained, relying on Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1, that the domestic courts had failed to respond to his argument that the money he had not declared at the border had not been his, which would, pursuant to section 20(3) of the Administrative Offences and Penalties Act 1969, have barred its forfeiture.

In addition, the applicant raised the following complaints: (a) He complained under Article 6 § 1 of the Convention that the Sofia Regional Court had decided wrongly when dismissing his arguments that the decision of 10 June 2003 had been issued following a defective procedure; (b) He complained also that criminal and administrative proceedings concerning the same act had been pending against him at the same time, because when transferring the case to the prosecuting authorities the customs authorities had not discontinued but merely suspended the administrative proceedings; (c) Lastly, the applicant complained, relying on Article 13 of the Convention, that by forfeiting the undeclared money the authorities had interfered with the property rights of company G. THE LAW A. Alleged violation of Article 6 § 1 of the Convention on account of the domestic courts’ failure to examine an argument raised by the applicant

The applicant complained, relying on Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1, that the domestic courts which examined the case had not responded to his argument that the undeclared money had not been his.

The Court is of the view that the complaint is more appropriately examined under Article 6 § 1 alone, which, in so far as relevant, reads: “In the determination of ... any criminal charge against him, everyone is entitled to a fair ... hearing ... by [a] ... tribunal ...”

The Government argued that Article 6 of the Convention was inapplicable, because the case did not concern the determination of any “criminal charge” against the applicant. They argued in addition that the applicant had ceased to be a victim of the alleged violation of Article 6 § 1 because the amount of the fine imposed on him had been reduced: the head of the Kalotina customs office had imposed a fine of BGN 5,000, whereas in its final judgment in the case the Sofia Regional Court had reduced it to BGN 1,000 (see paragraphs 7 and 12 above).

The Government pointed out also that the applicant had only raised the argument that the undeclared money was not his and that therefore section 20(3) of the Administrative Offences and Penalties Act 1969 might apply in his written statement to the Slivnitsa District Court of 26 November 2004. He had not reiterated that argument before the Sofia Regional Court.

The applicant disputed the above arguments. He considered that proceedings under the Administrative Offences and Penalties Act 1969 fell within the scope of Article 6. In addition, he pointed out that he had validly raised the argument that the undeclared money was not his in his written submissions of 26 November 2004. He considered that he had not been obliged to repeat the argument in the procedure before the Sofia Regional Court and pointed out that he had urged that court to uphold the Slivnitsa District Court’s judgment of 27 April 2005. The applicant reiterated that section 20(3) of the Administrative Offences and Penalties Act 1969 only allowed the forfeiture of items which were property of the offender.

The Court takes note of the Government’s objections that Article 6 § 1 of the Convention was inapplicable in the case and concerning the applicant’s victim status (see paragraph 23 above). However, it is not necessary for the Court to reach a conclusion on these points – in particular, whether the fact that not only the fine but also the forfeiture was subject to judicial review had any incidence on the applicability of Article 6 § 1 of the Convention – since the application is inadmissible in any case for the reason given below.

The Court takes further note of the Government’s argument (see paragraph 25 above) that the applicant, having stated in the proceedings before the first-instance Slivnitsa District Court that the undeclared money was not his, failed to reiterate that argument before the second-level Sofia Regional Court. Even though the Government did not expressly state that the applicant had thus failed to exhaust the available domestic remedies, as required by Article 35 § 1 of the Convention, the Court is of the view that their argument concerns, in essence, the non-exhaustion rule.

In that connection, the Court highlights that, in accordance with Article 35 § 1 of the Convention, it may only deal with an issue after all domestic remedies have been exhausted. The purpose of this rule is to afford the Contracting States the opportunity of preventing or putting right the violations alleged against them before those allegations are submitted to the Court (see, among other authorities, Selmouni v. France [GC], no. 25803/94, § 74, ECHR 1999-V). The rule of exhaustion of domestic remedies requires an applicant to have normal recourse to remedies within the national legal system which are available and sufficient to afford redress in respect of the breaches alleged (see, among other authorities, Micallef v. Malta [GC], no. 17056/06, § 55, ECHR 2009).

Turning to the circumstances of the present case, the Court observes that, as pointed out by the Government, the applicant, having raised, quite belatedly, the argument that the undeclared money had not been his in the written submissions addressed to the first-instance Slivnitsa District Court, did not reiterate the same argument before the second-level Sofia Regional Court. This was so even though he attended the hearing before that court and was given an opportunity to comment on the other party’s appeal. However, he merely urged the Regional Court to uphold the lower court’s judgment (see paragraph 11 above).

Consequently, the Court is not convinced that the question concerning the ownership of the undeclared money and the possible application of section 20(3) of the Administrative Offences and Penalties Act 1969 was adequately brought to the Regional Court’s attention and, accordingly, submitted to its jurisdiction – which apparently did extend to issues of fact (see paragraph 19 above) –, so as to trigger for it an obligation to respond (contrast, mutatis mutandis , Ivan Stoyanov Vasilev v. Bulgaria , no. 7963/05, §§ 12 and 35, 4 June 2013). The Court is not prepared to accept that the Regional Court had a duty to examine the arguments raised in the first-instance proceedings, in the absence of an express reiteration and substantiation by the interested parties.

The failures by the applicant described above are sufficient to allow the Court to conclude that the applicant did not make use of remedies which were available to him under domestic law and were sufficient to afford him adequate redress. He has provided no valid justification for his failure to duly defend his case.

It follows that the present complaint must be rejected under Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies. B. Other alleged violations of the Convention

The applicant further complained under Article 6 § 1 of the Convention that the Sofia Regional Court had decided wrongly when dismissing his arguments that the decision of 10 June 2003 had been issued following a defective procedure. However, the Court reiterates that it is not a court of fourth instance and that it is in the first place for the national courts to interpret the evidence and apply domestic law. The Court’s jurisdiction is limited to ensuring that the decisions of the national courts are reached in accordance with the requirements of the Convention and are not flawed by arbitrariness or otherwise manifestly unreasonable ( see, among many other authorities, Centro Europa 7 S.r.l. and Di Stefano v. Italy [GC], no. 38433/09, § 197, ECHR 2012). In the case at hand, the Court sees no reason to find that the domestic courts’ judgments fell foul of the above criteria. It follows that this complaint is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 (a) and 4 of the Convention.

The applicant complained also that criminal and administrative proceedings concerning the same act had been pending against him at the same time, because when transferring the case to the prosecuting authorities the customs authorities had not discontinued but merely suspended the administrative proceedings (see paragraphs 5-6 above). However, the Court observes that this complaint does not appear to raise issues under the Convention and its Protocols. In particular, Article 4 of Protocol No. 7 does not appear to be applicable because the case did not concern new proceedings after the applicant had been “finally acquitted or convicted”, as provided for by that provision. It follows that this complaint is incompatible ratione materiae with the provisions of the Convention within the meaning of Article 35 § 3 (a) and must be rejected in accordance with Article 35 § 4.

Lastly, the applicant complained, relying on Article 13 of the Convention, that by forfeiting the undeclared money the authorities had interfered with the property rights of company G., which had not been able to take part in the administrative proceedings. This complaint does not concern rights of the applicant. Accordingly, it is incompatible ratione personae with the provisions of the Convention within the meaning of Article 35 § 3 (a) and must also be rejected in accordance with Article 35 § 4. For these reasons, the Court unanimously Declares the application inadmissible. Françoise Elens-Passos Ineta Ziemele Registrar President