- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 3 septembrie 2013
- Stat pârât
- TUR
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
Konak împotriva Turciei
Traducere în română Auto
SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE KONAK v. TURKEY (Depunerea nr. 3042/05) HOTĂRÂREA Strasburg 3 septembrie 2013 FINAL 03/12/2013 Această hotărâre a devenit finală în temeiul articolului 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale.
În cazul Konak v. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința ca Camera compusă din: Guido Raimondi, Președinte, Danutė Jočienė, Peer Lorenzen, Dragoljub Popović, Ișıl Karakaș, Nebojša Vučinić, Paulo Pinto de Albuquerque, judecători, și Stanley Naismith, grefierul secțiunii, având deliberat în privat la 9 iulie 2013, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 3042/05) împotriva Republicii Turciei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național turc, dl Nihat Konak („reclamantul”), la 19 noiembrie 2004. Reclamantul a fost reprezentat de dl M. A. Kârdök, avocat care practică la Istanbul.
Guvernul turc (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. La 20 ianuarie 2011, cererea a fost comunicată guvernului. De asemenea, s-a decis să se pronunțe cu privire la admisibilitatea și meritul cererii în același timp (art. 29 § 1). Reclamantul, care s-a născut în 1964, își îndeplinește în prezent condamnarea la închisoarea Tekirdağ. La 26 martie 1998, după o căutare la domiciliu și prin confiscarea anumitor obiecte, reclamantul a fost luat în custodie de poliție pe suspectul de a fi membru al TKP/ML-TIKKO (Partitul Comunist al Turciei/Marxist Leninist Turc Muncitori și Armata de Eliberare a Păsărilor), o organizație ilegală. Potrivit declarațiilor reclamantului, el a fost interogat de ofițeri de poliție la o dată neespecificată, dar a exercitat dreptul de a rămâne tăcut.
În timpul interogatoriului, el nu a fost furnizat cu un avocat. Între timp, la 29 martie 1998, un anumit co-acusat L.L. a fost confruntat cu reclamantul, în absența unui avocat, și l-a identificat ca secretar al districtului Marmara și persoana responsabilă pentru filiala Istanbul a organizației. La 1 aprilie 1998, reclamantul și alte două două persoane acuzate au fost examinate de un medic care a observat că niciunul dintre ele nu a prezentat semne de violență fizică în afară de trei dintre ele, inclusiv L.L. Potrivit raportului medical, L.L. a avut o echimoză de trei centimetri pe spate și față. În aceeași zi, reclamantul a fost adus în fața procurorului public și a judecătorului de investigare la Curtea de Securitate de Stat din Istanbul, unde a refuzat acuzațiile, în absența avocatului său.
În declarațiile sale, reclamantul a menținut, de asemenea, că nu a fost furnizat unui avocat în timpul custodiei sale de poliție, în ciuda cererii sale în acest sens. De asemenea, el a negat înregistrările de confruntare și de identificare în declarațiile sale făcute procurorului public. După ce a fost încheiat interogatoriu, judecătorul investigator a interzis reclamantul în custodie. 10. La 21 aprilie 1998, procurorul public Istanbul a emis un acuzare, acuzând reclamantul în temeiul articolului 168 din fostul Cod penal turc că a fost lider al unei organizații armate. 11. La 6 iulie 1998, reclamantul a fost eliberat în așteptarea procesului. 12. La 26 octombrie 2001, Tribunalul de Primă Instanță a condamnat reclamantul în calitate de acuzat.
13. La 19 noiembrie 2001, reclamantul a fost reținut pentru a-și îndeplini condamnarea la închisoare. 14. La 14 februarie 2002, Curtea de Casație a anulat condamnarea pentru lipsa de raționament. 15. La 26 decembrie 2003, Curtea de Securitate de Stat din Istanbul a condamnat încă o dată reclamantul ca fiind acuzat și condamnat la 18 ani și nouă luni de închisoare. În plus, s-a constatat că a participat la o serie de activități ale organizației, cum ar fi agățarea bandurilor ilegale, aruncarea cocktailurilor Molotov și participarea la demonstrații ilegale. Curtea a concluzionat că reclamantul a acționat ca lider de district al organizației de la Istanbul. 16. La 25 mai 2004, Curtea de Casație a susținut condamnarea.
Reclamantul a afirmat că drepturile sale de apărare au fost încălcate deoarece i s-a refuzat accesul la un avocat în timpul custodiei sale de poliție. În acest sens, el s-a bazat pe art. 6 § 3 litera (c) din Convenție. De asemenea, el a susținut că condamnarea sa s-a bazat pe declarațiile făcute poliției de unele dintre persoanele co-acusate, presupus că au fost luate sub presiune. Invocând art. 6 § 2, reclamantul a plâns în continuare că autoritățile naționale au fost prejudecate pentru că nu au reușit să dovedească că el este vinovat și că l-au condamnat în absența unor probe suficiente. 18. Guvernul a contestat acuzațiile. 19. Curtea constată că cererea nu este, vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. (a) din Convenție.
În măsura în care reclamantul a susținut că i s-a refuzat asistența juridică în timpul custodiei sale de poliție, Curtea remarcă că, în momentul material, restricția impusă dreptului reclamantului la asistență juridică este sistemică și se aplică oricui deținut în custodie în legătură cu o infracțiune care intră sub jurisdicția instanțelor de securitate de stat (a se vedea Salduz c. Turcia) [GC], nr. 36391/02, §§ 56-63, CEDO 2008, și Dayanan c. Turcia , nr. 7377/03 , §§ 30-34, 13 octombrie 2009 . Curtea a examinat prezentul caz și nu constată nicio circumstanță specială care ar solicita să se depărteze de concluziile sale în hotărârea Salduz menționată anterior. 21. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 3 litera (c) din Convenție, coroborat cu art. 6 § 1 în acest caz.
22. Având în vedere concluziile sale de mai sus și referindu-se la punctul 26 de mai jos, Curtea, fără a lua o poziție cu privire la încălcarea plângerii formulate de reclamant în ceea ce privește echitatea procedurii, consideră că este inutile examinarea acestora (a se vedea Geçgel și Çelik v. Turcia , nr. 8747/02 și 34509/03 , § 16, 13 octombrie 2009, și Tezcan Uzunhasanoğlu v. Turcia , nr. 35070/97 , § 23, 20 aprilie 2004). II. APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIEI 23. Prejudiciu material. El a solicitat în continuare 4.720 lire turce (TRY) pentru taxele legale (aproximativ 2.000 EUR) și TRY 490 (200 EUR) pentru costuri și cheltuieli. În ceea ce privește cererile sale de taxe juridice, avocatul reclamantului a prezentat o factură.
24. Guvernul a contestat cererile. 25. Curtea nu dispune de nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciile materiale presupuse; de aceea respinge această afirmație. Cu toate acestea, Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral și, prin urmare, ținând seama de circumstanțele prezentei cauze și hotărârea pe o bază echitabilă, îi acordă 1 500 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale. 26. În plus, Curtea consideră că cea mai adecvată formă de recurs ar fi reexaminarea reclamantului în conformitate cu cerințele articolului 6 din Convenție, în cazul în care acesta solicită acest lucru (a se vedea Salduz , citat mai sus, § 72). 27. În ceea ce privește costurile și cheltuielile, Curtea reiterează că un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost suportate de fapt și neapărat și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea.
Luând în considerare premiile efectuate în cazuri comparabile (a se vedea Șaman c. Turcia , nr. 35292/05, § 45, 5 aprilie 2011; Bolukoç și alții c. Turcia , nr. 35392/04 , § 47, 10 noiembrie 2009; Gürova c. Turcia , nr. 22088/03 , § 21, 6 octombrie 2009; și Salduz , citat mai sus , § 79 , Tribunalul consideră că este rezonabil atribuirea de 1000 EUR sub acest cap. 28. Curtea consideră oportun ca rata dobânzii implicite să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea declara, în mod neobișnuit, cererea admisibilă; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 3 litera (c) din Convenție, coroborat cu art. 6 § 1, din cauza lipsei de asistență juridică disponibilă reclamantului în timp ce este în custodie de poliție; deține că nu este necesar să examineze rămășițele formulate în temeiul articolului 6 din Convenție; deține litera (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din convenție, următoarele sume care urmează să fie convertite în moneda statului interesat la rata aplicabilă la data decontare: (i) 1 500 EUR (1 mie cinci sute de euro) plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale; (ii) 1000 EUR (1 mie de euro) plus orice impozit care poate fi taxabil reclamantului, în ceea ce privește costurile și cheltuielile.
(b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se achită pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumpărare, plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 3 septembrie 2013, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Stanley Naismith Guido Raimondi Președintele grefierului
SECOND SECTION
CASE OF KONAK v. TURKEY (Application no. 3042/05) JUDGMENT STRASBOURG 3 September 2013 FINAL 03/12/2013 This judgment has become final under Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision. In the case of Konak v. Turkey, The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Chamber composed of: Guido Raimondi, President, Danutė Jočienė, Peer Lorenzen, Dragoljub Popović, Ișıl Karakaș, Nebojša Vučinić, Paulo Pinto de Albuquerque, judges, and Stanley Naismith, Section Registrar, Having deliberated in private on 9 July 2013, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 3042/05) against the Republic of Turkey lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Turkish national, Mr Nihat Konak (“the applicant”), on 19 November 2004.
The applicant was represented by Mr M. A. Kırdök, a lawyer practising in Istanbul. The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.
On 20 January 2011 the application was communicated to the Government. It was also decided to rule on the admissibility and merits of the application at the same time (Article 29 § 1). THE FACTS I.
THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE
4. The applicant, who was born in 1964, is currently serving his prison sentence in the Tekirdağ Prison.
On 26 March 1998, following a house search and the seizure of certain items, the applicant was taken into police custody on suspicion of being a member of the TKP/ML-TIKKO (Communist Party of Turkey/ / Marxist ‑ Leninist Turkish Workers and Peasants’ Liberation Army), an illegal organisation.
According to the applicant’s statements, he was questioned by police officers on an unspecified date but exercised his right to remain silent. During the questioning, he was not provided with a lawyer.
In the meantime, on 29 March 1998, a certain co-accused L.L. was confronted with the applicant, in the absence of a lawyer, and identified him as the secretary of the Marmara District and the person responsible for the Istanbul branch of the organisation.
On 1 April 1998, the applicant and twenty-two other accused persons were examined by a doctor who noted that none of them showed signs of physical violence apart from three of them, including L.L. According to the medical report, L.L. had a three-centimetre ecchymosis on her back and face.
On the same day, the applicant was brought before the public prosecutor and the investigating judge at the Istanbul State Security Court where he denied the allegations, in the absence of his lawyer. In his statements, the applicant also mentioned that he had not been provided with a lawyer during his police custody despite his request to that effect. He also denied the confrontation and identification records in his statements made to the public prosecutor. After the questioning was over, the investigating judge remanded the applicant in custody.
On 21 April 1998 the Istanbul Public Prosecutor issued an indictment, charging the applicant under section 168 of the former Turkish Criminal Code with being a leader of an armed organisation.
On 6 July 1998 the applicant was released pending trial.
On 26 October 2001 the first-instance court convicted the applicant as charged.
On 19 November 2001 the applicant was detained to serve his prison sentence.
On 14 February 2002 the Court of Cassation quashed the conviction for lack of reasoning.
On 26 December 2003 the Istanbul State Security Court once again convicted the applicant as charged and sentenced him to eighteen years and nine months’ imprisonment. It noted that, according to the confrontation and identification records, certain of his co-accused, namely M.Ș., L.L., T.Ö. and M.Ș., had identified the applicant as the district leader of the organisation. It further found it established that he had taken part in a number of the organisation’s activities such as hanging illegal banners, throwing Molotov cocktails and participating in illegal demonstrations. The court concluded that the applicant had acted as district leader of the organisation in Istanbul.
On 25 May 2004 the Court of Cassation upheld the conviction. THE LAW I.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 OF THE CONVENTION
17. The applicant alleged that his defence rights had been violated as he had been denied access to a lawyer during his police custody. In this respect, he relied on Article 6 § 3 (c) of the Convention. He also maintained that his conviction had been based on statements made to the police by some of the co-accused persons, allegedly which had been taken under duress. Invoking Article 6 § 2, the applicant further complained that the national authorities were biased because they had failed to prove that he was guilty and that they convicted him in the absence of sufficient evidence.
The Government contested the allegations.
The Court notes that the application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.
In so far as the applicant argued that he had been denied legal assistance during his police custody, the Court notes that at the material time, the restriction imposed on the applicant’s right to legal assistance was systemic and applied to anyone held in custody in connection with an offence falling under the jurisdiction of the State security courts (see Salduz v. Turkey [GC], no. 36391/02, §§ 56-63, ECHR 2008, and Dayanan v. Turkey , no. 7377/03, §§ 30-34, 13 October 2009). The Court has examined the present case and finds no particular circumstances which would require it to depart from its findings in the aforementioned Salduz judgment.
There has therefore been a violation of Article 6 § 3 (c) of the Convention in conjunction with Article 6 § 1 in the present case.
Having regard to its finding above and referring to paragraph 26 below, the Court, without taking a position on the remaining complaints raised by the applicant regarding the fairness of the proceedings, considers that it is unnecessary to examine them (see Geçgel and Çelik v. Turkey , nos. 8747/02 and 34509/03, § 16, 13 October 2009, and Tezcan Uzunhasanoğlu v. Turkey , no. 35070/97, § 23, 20 April 2004). II.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
23. The applicant claimed 40,000 euros (EUR) in respect of non ‑ pecuniary damage. He further claimed 4,720 Turkish liras (TRY) for legal fees (approximately EUR 2,000) and TRY 490 (EUR 200) for costs and expenses. In respect of his claim for legal fees, the applicant’s lawyer submitted an invoice.
The Government contested the claims.
The Court does not discern any causal link between the violation found and the pecuniary damage alleged; it therefore rejects this claim. However, the Court considers that the applicant must have suffered some non-pecuniary damage and therefore, taking into account the circumstances of the present case, and ruling on an equitable basis, it awards him EUR 1,500 in respect of non-pecuniary damage.
The Court further considers that the most appropriate form of redress would be the retrial of the applicant in accordance with the requirements of Article 6 of the Convention, should he so request (see Salduz , cited above, § 72).
As regards costs and expenses, the Court reiterates that an applicant is entitled to the reimbursement of costs and expenses only in so far as it has been shown that these have been actually and necessarily incurred and are reasonable as to quantum. Taking into account the awards made in comparable cases (see Șaman v. Turkey , no. 35292/05, § 45, 5 April 2011; Bolukoç and Others v. Turkey , no. 35392/04, § 47, 10 November 2009; Gürova v. Turkey , no. 22088/03, § 21, 6 October 2009; and Salduz , cited above, § 79), the Court finds it reasonable to award EUR 1,000 under this head.
The Court considers it appropriate that the default interest rate should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.
FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY
1. Declares the application admissible; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 3 (c) of the Convention in conjunction with Article 6 § 1, on account of the lack of legal assistance available to the applicant while in police custody; 3. Holds there is no need to examine the remaining complaints raised under Article 6 of the Convention; 4. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months of the date on which the judgment becomes final in accordance with Article 44 § 2 of the Convention, the following amounts, to be converted into the currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement: (i) EUR 1,500 (one thousand five hundred euros) plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage; (ii) EUR 1,000 (one thousand euros) plus any tax that may be chargeable to the applicant, in respect of costs and expenses.
(b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period, plus three percentage points; 5. Dismisses the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction. Done in English, and notified in writing on 3 September 2013, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Stanley Naismith Guido Raimondi Registrar President