Primă cerere nr. 55495/08 Michael GENNER împotriva Austriai depusă la 7 noiembrie 2008 DECLARAREA FACTELOR Reclamantul, dl Michael Genner, este un național austriac, care s-a născut în 1948 și trăiește în Viena. El este reprezentat în fața Curții de către dl W.L. Weh, un avocat care practică în Bregenz. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a lucrat pentru asocierea „Asyl in Not” care oferă sprijin juridic și social reclamanților de azil și refugiaților. În 2005, o modificare a unor legi privind statutul străinilor și al reclamanților de azil și privind procedurile relevante (Fremdenrechts paket 2005 ) a fost redactat și adoptat de Parlament. Amendamentele au intrat în vigoare la 1 ianuarie 2006. La 31 decembrie 2006, atunci ministrul afacerilor interne, L.P., a murit neașteptat de anevrism. La 1 ianuarie 2007, reclamantul a publicat o declarație pe site-ul asociației intitulată „Unul mai puțin. Ce se întâmplă acum?” Acesta a continuat să declare „Vestea bună pentru Anul Nou: L.P., ministrul torturei și deportare, este mort.” După ce se referă la unele povești specifice ale reclamanților de azil, textul a declarat mai departe că „Dna P. a fost un impulsor de hârtie ( Schreibtisch täterin ) la fel cum au existat multe altele în istoria atroce a acestei țări: complet amorțit, indiferent la consecințele legilor și reglementărilor lor, un instrument conform al unei birocrații contaminate cu rasism. Nici o ființă umană decentă nu a aruncat o lacrimă pentru moartea ei.” Reclamantul a încheiat textul exprimând că obiectivul pentru Anul Nou a fost de a lupta pentru un nou ministru care va corecta daunele făcute de L.P. astfel încât Austria să devină din nou o țară în care reclamanții de azil și un loc în care drepturile omului au fost respectate. La 19 septembrie 2007, Curtea Regională de la Viena ( Landesgericht für Strafsachen Wien ) a condamnat reclamantul de difamare în ceea ce privește pasajele citate de mai sus ale declarației și l-a condamnat la plata unei amenzi în valoare de 1.200 euro (EUR). Jumătatea amenzii a fost suspendată în curs de probă timp de trei ani. A respins cererea G.P. de a recunoaște răspunderea asociației pentru acțiunile angajatului său. Curtea a constatat că cititorul medie a înțeles pasajele relevante ale declarației ca și cum L.P. ar fi ordonat sau tolerat tortura sau deportarea deținuților în vederea expulzării și a încălcat drepturile omului. În special cuvântul ales „tortură” a insinuat infligerea intenționată a suferințelor fizice sau psihologice. Un cititor mediu a adus, de asemenea, cuvântul „deportare” în contextul evenimentelor istorice din cadrul regimului național-socialist care a fost deportat cu forță grupuri de persoane segregate în gheto și tabere pentru a le supune la forță de muncă sau extincție. Declarația în cauză a sugerat că L.P. a exercitat funcția ei politică într-un mod incomparabil dezgustător, că ea a fost indiferentă de abuzul criminal de autoritate al funcționarilor în raport cu reclamanții de azil și că acțiunile ei au fost motivate de atitudine rasist, sadic, xenofob și național-socialist. Publicarea declarației a condus la o reacție considerabilă din partea mass-media și a publicului. Reclamantul a fost criticat ca fiind nesuplicit și impuzitor. În acest context, la 9 ianuarie 2007, într-un comentariu al reclamantului publicat într-un ziar zilnic, el a clarificat că comentariile sale au fost adresate exclusiv L.P. și că el a cerut scuze membrilor familiei ei care nu au fost responsabili pentru politica inumană a defuntului ministru. Curtea Regională a recunoscut că acuzația penală de difamare se opune dreptului la libertatea de exprimare garantat de Convenție. Acesta a constatat că exprimarea avizelor asociațiilor refugiaților care critică clasa politică responsabilă și proiectele legislative trebuie considerate un element corectiv important și că limitele criticilor acceptabile trebuie să fie în special largi în contextul prezentului caz. Cu toate acestea, în opinia instanței, declarația publicată depășește limitele acceptabile ale criticilor. Contextul legislativ al amendamentelor legislative care reglementează străinii și reclamanții de azil și faptul că criticile au fost permise să fie șocant, nu a putut justifica poziția L.P. într-un context național-socialist și rasist și a sugerat că ea a tolerat malturile fizice intenționate a deținuților în vederea expulzării sau „deportații”. Astfel de incriminații împreună cu aclamarea morții ei și apelul la oameni “decenti” să nu-i jelească trecerea au fost cu siguranță dincolo de limitele criticilor tolerabile într-o societate democratică. Acuzațiile făcute de reclamant nu s-au dovedit mai mult a fi adevărate, și el nu a arătat nici o diligență jurnalistică în acest sens. Pe 7 mai 2008, Curtea de Apel din Viena (Oberlandesgericht Wien ) a respins apelul reclamantului. Referindu-se la raționamentul instanței de primă instanță a acordat că cuvântul „deportare” de astăzi a avut, de asemenea, semnificația „expulsiune sau îndepărtare” și a fost utilizat nu numai în contextul regimului național-socialist, ci și într-unul dintre expulzarea forțată a (mai ales) străinilor. Cu toate acestea, contextul cuvântului în care a fost folosit (“un impulsor de hârtie la fel cum au existat multe altele în istoria atrocioasă a acestei țări”) a acționat ca un remembre al istoriei național-socialiste a țării. Prin urmare, chiar dacă declarațiile în cauză au fost hotărâri politice privind valoarea („politische Wertungen „), reclamantul nu a arătat nici o dovadă a unei baze factuale ale acuzațiilor sale. Reclamantul a susținut în continuare că, în urma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a instanțelor interne în ceea ce privește art. 10, declarația impugnată a fost acoperită de libertatea de exprimare. Cu toate acestea, Curtea de Apel a constatat că o astfel de dezvoltare a jurisprudenței nu a furnizat încă o procedură. carte blanche pentru reclamantul de a crea comparații cu regimul național-socialist fără nicio bază de fapt. Această decizie a fost acordată de avocatul reclamantului la 3 iunie 2008. La 7 noiembrie 2008, reclamantul a depus o cerere în temeiul articolului 363a din Codul de Procedură Penală de a relua procedurile și a respins condamnarea. La 14 octombrie 2009, Curtea Supremă a respins cererea. A declarat că limitele largi admise de critici tolerabile în discursul politic nu au acoperit hotărârile privind valoarea excesivă fără nicio bază de fapt. Declarațiile făcute în conflicte politice chiar încălzite necesare pentru a respecta un minim de decenție și moderarea. În prezenta cauză, Curtea Supremă a constatat că evaluarea instanțelor a condus în mod corect la rezultatul că textul în cauză a justificat limitarea dreptului reclamantului la libertate de exprimare. Hotărârea de valoare care sugerează un comportament penal al L.P. nu se bazează pe niciun fapt. Curtea nu a judecat greșit interesul public considerabil în discursul privind migrația și politica în materie de azil. Cu toate acestea, declarațiile reclamantului nu au contribuit la acest discurs public, deoarece acestea au fost direcționate să difame și să discréditeze ministrul întârziat. Curtea a remarcat, de asemenea, că pedeapsa dispusă a fost în funcție de declarațiile impuoase și de apropierea lor temporală cu moartea L.P. adecvată și chiar moderată. Hotărârea Curții Supreme a fost acordată la avocatul reclamantului la 10 noiembrie 2009. Legea și practicile interne relevante Secțiunea 111 din Codul Penal ( Strafgesetzbuch ) definește difamația după cum urmează: „1. După cum poate fi perceput de o parte terță, oricine care face o acuzație împotriva altui de a avea un caracter sau o atitudine disprețuitoare, sau de a purta o opunere la onoare sau moralitate, și de o astfel de natură ca să-l masculă disprețuiește sau să-l reducă în apreciere publică, este responsabil pentru închisoarea de cel puțin șase luni sau o amendă (...) Persoana care face declarația nu va fi pedepsită dacă se dovedește că este adevărată. În ceea ce privește infracțiunea definită în alin. (1), el nu va fi, de asemenea, responsabil dacă sunt stabilite circumstanțele care i-au dat motive suficiente pentru a presupune că declarația a fost adevărată.” ) prevede următoarele: art. 363a „1. Dacă este stabilit într-o hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului că s-a încălcat Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( Bundesgesetzblatt [Gaznalul Oficial] nr. 210/1958) sau al unuia dintre protocolele sale din cauza unei hotărâri sau a unei hotărâri a unei instanțe penale, se deține un proces de redresare în măsura în care nu poate fi exclus că încălcarea ar fi putut afecta conținutul hotărârii unei instanțe penale într-o manieră prejudicială pentru persoana în cauză. Toate cererile de redresare sunt hotărâte de Curtea Supremă. ...” În 2007, Curtea Supremă a extins aplicabilitatea articolului 363a în măsura în care a acceptat în anumite circumstanțe admisibilitatea unei cereri în temeiul articolului 363a chiar fără o hotărâre anterioară dictată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. COMPLAINTA Reclamantul se plânge în temeiul articolului 10 din Convenția de a viola dreptul său la libertate de exprimare. Întrebarea părților A existat o încălcare a dreptului reclamantului la libertatea de exprimare contrar articolului 10 din Convenție?
Application no. 55495/08
Michael GENNER
against Austria
lodged on 7 November 2008
The applicant, Mr Michael Genner, is an Austrian national, who was born in 1948 and lives in Vienna. He is represented before the Court by Mr
W.L. Weh, a lawyer practising in Bregenz.
A.
The circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.
The applicant worked for the association “
Asyl in Not
” that offers legal and social support to asylum seekers and refugees.
In 2005, an amendment to a number of laws concerning the status of foreigners and of asylum seekers and concerning relevant proceedings (
Fremdenrechts
paket 2005
) was drafted and adopted by Parliament. The amendments entered into force on 1 January 2006.
On 31 December 2006 the then Minister for Interior Affairs, L.P., died unexpectedly of an aneurysm.
On 1 January 2007 the applicant published a statement on the association’s website entitled “One less. What’s coming now?” It continued stating “The good news for the New Year: L.P., Minister for torture and deportation, is dead.” After referring to some specific individual stories of asylum seekers, the text stated further that “Mrs P. was a paper pusher (
Schreibtisch
täterin
) just like there had been many others in the atrocious history of this country: completely numbed, indifferent to the consequences of their laws and regulations, a compliant instrument of a bureaucracy contaminated with racism. No decent human being sheds a tear over her death.” The applicant concluded the text by expressing that the goal for the New Year was to fight for a new minister that will correct the damage done by L.P. so that Austria could again become a country welcoming asylum seekers and a place where human rights were respected.
Thereupon, G.P., the late Minister’s husband, filed a private prosecution (
Privat
anklage
) for defamation against the applicant and the association.
On 19 September 2007 the Vienna Regional Court (
Landesgericht für Strafsachen Wien
) convicted the applicant of defamation in respect of the above quoted passages of the statement and sentenced him to the payment of a fine in the amount of 1,200 euros (EUR). Half of the fine was suspended on probation for three years. It dismissed G.P.’s request to acknowledge the association’s liability for its employee’s actions.
The court found that the average reader understood the relevant passages of the statement as if L.P. had ordered or tolerated torture or deportation of detainees with a view to expulsion and had violated human rights. Especially the chosen word “torture” insinuated the intentional infliction of physical or psychological suffering. An average reader also brought the word “deportation” in the context of historical events under the national-socialist regime that had forcefully deported segregated groups of people to ghettos and camps to subject them to forced labour or extinction. The statement in question suggested that L.P. exercised her political function in an incomparably despicable way, that she was indifferent to criminal abuse of authority of officials in relation to asylum seekers and that her actions were motivated by racist, sadist, xenophobic and national-socialist attitude. The publication of the statement had led to considerable reaction from the media and public. The applicant had been criticised as tasteless and impious. Thereupon, on 9 January 2007, in a commentary of the applicant published in a daily newspaper he had clarified that his comments had been directed solely towards L.P. and that he apologised to her family members who were not responsible for the late Minister’s inhuman politics.
The Regional Court acknowledged that the criminal charge of defamation opposed the right to freedom of expression as guaranteed by the Convention. It found that the expression of opinions of refugees’ associations criticising the responsible political class and legislative projects had to be considered an important corrective element and that the limits of acceptable criticism had to be especially wide in the context of the present case. However, in the court’s opinion, the published statement exceeded the acceptable limits of criticism. The legislative background of the amendments of the laws governing foreigners and asylum seekers and the fact that criticism was allowed to be shocking, could not justify positioning L.P. in a national-socialist and racist context and suggesting that she tolerated intentional physical ill-treatment of detainees with a view to expulsion or “deportations”. Such incriminations together with the acclamation of her death and the call to “decent” people not to grieve her passing were certainly beyond the limits of tolerable criticism in a democratic society. The allegations made by the applicant had further not been proven to be true, and he had not shown any journalistic diligence in that regard.
The applicant filed an appeal on points of law and fact, as well as against the sentence.
On 7 May 2008 the Vienna Court of Appeal (
Oberlandesgericht Wien
) dismissed the applicant’s appeal. Referring to the reasoning of the first instance court it conceded that the word “deportation” today had also the meaning of “expulsion or removal” and was not only used in the context of the national-socialist regime, but also in one of the forced expulsion of (mostly) foreigners. However, the context of the word in which it had been used (“a paper pusher just like there had been many others in the atrocious history of this country”) acted as a reminder of the national-socialist history of the country. Therefore, even though the statements at issue were political value judgments (“
politische Wertungen
”), the applicant did not show any proof of a factual basis of his allegations. The applicant had further argued that, following the case-law of the European Court of Human Rights and of the domestic courts with regard to Article 10, the impugned statement was covered by the freedom of expression. The Court of Appeal however found that such a case-law development still did not provide a
carte blanche
for the applicant to create comparisons with the national-socialist regime without any factual basis.
That decision was served on the applicant’s counsel on 3 June 2008.
On 7 November 2008 the applicant lodged a request pursuant to Article
363a of the Code of Criminal Procedure to have the proceedings re-opened and the conviction set aside.
On 14 October 2009 the Supreme Court rejected the request. It stated that the admittedly broad limits of tolerable criticism in the political discourse did not cover excessive value judgments without any factual basis. Statements made in even heated political conflicts needed to respect a minimum of decency and moderation. In the present case the Supreme Court found that the evaluation of the courts had rightly led to the result that the text paragraphs in question justified the limitation of the applicant’s right to freedom of expression. The value judgment suggesting a criminal behaviour of L.P. was not based on any facts. The courts had not misjudged the considerable public interest in the discourse concerning migration and asylum politics. However, the applicant’s statements had not contributed to that public discourse, since they were directed to defame and discredit the late Minister. The court further noted that the penalty rendered was in view of the impious statements and their temporal proximity to L.P.’s death appropriate and even moderate.
The Supreme Court’s decision was served on the applicant’s counsel on 10
November 2009.
B.
Relevant domestic law and practice
Section
111 of the Criminal Code (
Strafgesetzbuch
) defines defamation as follows:
“1.
As it may be perceived by a third party, anyone who makes an accusation against another of having a contemptible character or attitude, or of behaving contrary to honour or morality, and of such a nature as to male him contemptible or otherwise lower him in public esteem, shall be liable to imprisonment not exceeding six months or a fine (...)
3.
The person making the statement shall not be punished if it is proved to be true. As regards the offence as defined in paragraph 1, he shall also not be liable if circumstances are established which gave him sufficient reason to assume that the statement was true.”
Under the heading “retrial” (
Erneuerung des Strafverfahrens
) the Code of Criminal Procedure (
Strafprozeßordnung
) provides as follows:
Article 363a
“1.
If it is established in a judgment of the European Court of Human Rights that there has been a violation of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (
Bundesgesetzblatt
[Official Gazette] no. 210/1958) or of one of its Protocols on account of a decision or order of a criminal court, a retrial shall be held on application in so far as it cannot be ruled out that the violation might have affected the content of a criminal court’s decision in a manner detrimental to the person concerned.
2.
All applications for a retrial shall be decided by the Supreme Court. ...”
In 2007, the Supreme Court broadened the applicability of Article
363a insofar as it accepted under certain circumstances the admissibility of a motion pursuant to Article 363a even without a preceding judgment rendered by the European Court of Human Rights.
The applicant complains under Article 10 of the Convention of a violation of his right to freedom of expression.
Has there been a violation of the applicant’s right to freedom of expression contrary to Article 10 of the Convention?