PRIMEA SECȚIUNE CAUZĂ DE DONNER c. AUSTRIA (Depunerea nr. 32407/04) HOTĂRÂREA STRASBOURG 22 februarie 2007 FINAL 22/05/2007 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Ar putea fi supusă revizuirii editoriale. În cazul de DONNER c. Austria, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Cameră compusă din: C.L. Rozakis Președintele Kovler dna Steiner Hajiyev Spielmann S.E. Jebens Malinverni, judecători și grefierul Secțiunii Nielsen, deliberat în privat la 1 februarie 2007, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 32407/04) împotriva Republicii Austria depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de un național austriac, dl Karl Friedrich Donner („reclamantul”), la 7 septembrie 2004. Reclamantul a fost reprezentat în primul rând de dl Zwerger și ulterior de dl Kreibich, ambii avocați care practică în Salzburg. Guvernul austriac („Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor, dl Trauttmansdorff, șef al Departamentului de Drept Internațional la Ministerul Federal pentru Afaceri Externe. La 10 ianuarie 2006, Curtea a hotărât să comunice plângerile privind durata procedurii și lipsa măsurilor în acest sens în favoarea Guvernului. Aplicarea articoluluiui 29 § 3 din Convenție, a hotărât să se pronunțe cu privire la admisibilitatea și meritul cererii în același timp. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1955 și trăiește în Salzburg. În toamna anului 1989, Oficiul fiscal de Salzburg (Finanzamt ) a început investigațiile cu privire la un grup de fraudă la scară largă privind „WEB/IMMAG”. La 20 decembrie 1989, reclamantul, membru al consiliului de administrație și director managerial al unei societăți în cauză, a scris Biroului fiscal Salzburgului o scrisoare și a solicitat ca declarația sa de impozit pe venit pentru anul 1987 să fie corectată în sensul annulării pierderilor declarate în acest sens. La data de 27 decembrie 1989, Oficiul fiscal Salzburg a informat reclamantul că a fost suspectat de evaziune fiscală și l-a invitat să-și prezinte observațiile în scris. La 23 ianuarie 1990, reclamantul a informat în continuare că scrisoarea sa din 20 decembrie 1989 a fost considerată „auto-acuzație” (Selbstanzeige ). La 16 februarie 1990, reclamantul a transferat suma de 1.973,07 euro (EUR) pentru evadarea impozitelor către Oficiul Fiscal. În anii următori, Oficiul fiscal a efectuat inspecții ample în grupul WEB/IMMAG împreună cu Oficiul fiscal pentru investigațiile întreprinderilor mari în cursul cărora au fost publicate rapoarte de anchetă și au fost instituite proceduri judiciare administrative împotriva unei multitudine de persoane. La 19 august 1993, biroul fiscal de Salzburg a auzit reclamantul. Apoi, acesta a transmis informații penale împotriva reclamantului la Procuraturii Publice ( Staatsanwaltschaft ) cu privire la suspiciunile de evaziune fiscală. Biroul procurorului public a primit aceste informații la 15 martie 1994, împreună cu informații penale împotriva altor patru suspecți legate de grupul WEB/IMMAG. 10. ulterior, la 4 mai 1994, judecătorul de investigare la Curtea Regională de Salzburg ( Landesgericht ) a instituit anchete penale ( Voruntersuchungen ) împotriva reclamantului și a altor acuzați. Acesta a inclus în continuare aceste proceduri în cadrul procedurii deja în așteptare împotriva altor acuzați. Această decizie a fost confirmată de Camera ( Ratskammer ) a Curții Regionale la 1 februarie 1995. 11. După ce a primit informații penale suplimentare de la Oficiul fiscal, judecătorul de investigare, în aprilie 1995, a convocat reclamantul și ceilalți acuzați la șase audieri programate în mai și respectiv în iunie 1995. Cererea reclamantului de a rămâne în anchetă penală a fost respinsă. La 30 aprilie 1996, judecătorul de investigare a transmis dosarul la Procuratura Publică. 12. La 13 ianuarie 1998, procurorul public Salzburg a preferat un proiect de lege de acuzare împotriva reclamantului și a trei co-accusate. A acuzat reclamantul de evaziune a impozitului pe venit și de participare la evaziunea impozitelor grupului WEB/IMMAG în 1987 și 1988. Procedura împotriva altor acuzați a fost separată de cele ale reclamantului. La 16 mai, 4 iulie, 22 august și 3 octombrie 2000, Curtea Regională a examinat cazul. La sfârșitul anului 2000, judecătorul președinte al camerei care se ocupă de cazul reclamantului a fost retras și un nou judecător președinte a fost desemnat în iulie 2001. 14. După audieri suplimentare la 18 și 19 februarie 2002, Curtea Regională a condamnat reclamantul în temeiul articolului 33 din Codul de infracțiuni fiscale ( Finanzstrafgesetz ) de evaziune fiscală în valoare de 1.973,07 EUR și a încercat parțial evaziune a altor taxe în valoare totală de 1.074.891,60 EUR. Acesta l-a condamnat la o amendă de 300.000 EUR din care plata de 200.000 EUR a fost suspendată cu o perioadă de probă. La fixarea condamnării, instanța a luat în considerare buna conduită a reclamantului până la infracțiuni și, de atunci, faptul că reclamantul a plătit taxele evacuate, faptul că infracțiunile au fost tentate doar parțial și durata procedurii. Curtea a remarcat că aceste circumstanțe, precum și amploarea ilegalității infracțiunilor justifică faptul că sentința se ridică la doar un șase din penalitatea maximă (Höchststrafe ). Curtea a remarcat în cele din urmă că durata procedurii și celelalte circumstanțe atenuante justificau suspendarea unei părți a sentinței. 15. În timpul procesului reclamantul a solicitat să audă N.G. ca martor din cauza faptului că, atunci când a evaluat pierderile relevante pentru impozitele sale și pentru alții, el a urmat doar un sistem pe care N.G. l-a dezvoltat și l-a instruit să-l folosească. Curtea a respins cererea și a remarcat, printre altele, că chiar dacă acest lucru este corect, nu există nici un motiv pentru care reclamantul nu ar trebui să aibă responsabilitatea. Referindu-se la faptul că reclamantul a finalizat studiile universitare, nu a acceptat argumentele reclamantului cu privire la cunoștințele sale limitate în această chestiune. 16. La 8 mai 2002, versiunea scrisă a hotărârii a fost înaintata avocatului reclamantului. În acest context, la 5 iunie 2002, reclamantul a depus un motiv de nulitate (Nichtigkeitsbeschwerde ) la Curtea Supremă (Oberster Gerichtshof ). La 16 septembrie 2003, Procuratura a prezentat observațiile sale. La 12 februarie 2004, Curtea Supremă a respins motivul reclamantului de nulitate și a transmis recursul reclamantului la Curtea de Apel din Linz. A confirmat, printre altele, refuzul Curții Regionale de a auzi N.G. Având în vedere toate celelalte dovezi obținute împotriva reclamantului în timpul procesului, inclusiv declarațiile sale și faptul că N.G. a refuzat orice cunoștință concretă cu privire la cazul în cauză atunci când a fost auzit ca suspect în propria sa procedură penală înainte de a exclude Germania, a constatat că reclamantul nu a dat nici un motiv convingător de ce audierea N.G. din nou este relevantă. Această hotărâre a fost interpretată pe consilierul reclamantului la 10 martie 2004. 18. La 19 august 2004, Curtea de Apel Linz a respins recursul reclamantului. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 19. Secțiunea 91 din Legea Curților ( Gerichtsorganizationsgesetz ), care este în vigoare începând cu 1 ianuarie 1990, prevede următoarele elemente (1). În cazul în care o instanță este dilatorie în luarea oricărei etape procedurale, cum ar fi anunțarea sau efectuarea unei audieri, obținerea raportului unui expert sau pregătirea unei decizii, orice parte poate prezenta o cerere către această instanță de a impune instanței superioare un termen adecvat pentru luarea unei etape procedurale specifice; cu excepția cazului în care subsecțiunea (2) din prezenta secțiune se aplică, instanța este obligată să prezinte solicitarea instanței superioare, împreună cu observațiile sale, imediat. (2) În cazul în care instanța ia toate etapele procedurale specificate în cererea în termen de patru săptămâni de la primire, și astfel informează partea în cauză, cererea se consideră retrasă, cu excepția cazului în care partea declară în termen de două săptămâni de la notificarea că dorește să își mențină cererea (3). Cererea menționată în subsecțiunea (1) se stabilește cu expediție specială de către o cameră a instanței superioare care constă din trei judecători profesioniști, unul dintre care prezidează; dacă instanța nu a fost dilatorie, cererea este respinsă. Această decizie nu este supusă recursului. 20. Secțiunea 37 din Legea Procurorului Public ( Staatsanwaltschafts-gesetz ) citim după cum urmează: „(1) Cu excepția cazului în care plângerea este depusă în favoarea unui procuror public care a contestat îndeplinirea sarcinilor sale, poate fi depusă în favoarea unei autorități superioare. Cu excepția cazului în care plângerea este depusă în favoarea autorității direct superioare a procurorului public, aceasta va fi, de regulă, transmisă autorității respective, împreună cu ordonanța de a prezenta un raport, dacă este necesar, în scopul de a lua măsuri suplimentare. (2) Procurorul public în cauză este informat cu privire la toate plângerile care nu sunt vădit nefondate și este ordonat să remedieze plângerea într-o anumită perioadă și să raporteze sau să dezvăluie obstacolele existente în acest sens.” Reclamantul s-a plâns că durata procedurii era incompatibilă cu cerința de „temps rezonabil”, prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție, care se menționează după cum urmează: „În determinarea oricărei acuzații penale împotriva sa, toată lumea are dreptul la o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 22. Guvernul a contestat acest argument. 23. În circumstanțele acestei cauze, Curtea consideră că perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 27 decembrie 1989, când Oficiul fiscal a informat reclamantul că a fost suspectat de evaziune fiscală și s-a încheiat la 19 august 2004, când Curtea de Apel a respins apelul reclamantului. Astfel, a durat 14 ani și aproximativ 8 luni înainte de trei niveluri de competență. Guvernul a subliniat că durata lungă a procedurii a fost luată în considerare de către instanță la fixarea propoziției. 25. Reclamantul nu a formulat comentarii cu privire la această chestiune. 26. Curtea reamintește că o persoană nu mai poate pretinde că este victimă de o încălcare a Convenției atunci când autoritățile naționale au recunoscut, fie în mod expres, fie în fond, încălcarea Convenției și a acordat reparații ( Eckle v. Germania , hotărârea din 15 iulie 1982 , Serie A nr. 51 § 66; pentru aplicarea acestui principiu în contextul articolului 6, a se vedea Lüdi v. Elveția, hotărârea din 15 iunie 1992 , Serie A nr. 238 la § 34 și Schlader v. Austria (dec.), nr. 31093/96, 7 Martie 2000). În acest sens, atenuarea unei propoziții pe baza lungii excesive a procedurii nu privește, în principiu, persoana interesată de statutul său de victimă în sensul articolului 34 din Convenție. Cu toate acestea, această regulă generală este supusă unei excepții atunci când autoritățile naționale au recunoscut într-un mod suficient de clar nerespectabil respectarea cerinței de timp rezonabil și a acordat remediere prin reducerea condamnării în mod expres și măsurabil (a se vedea Eckle c. Germania , citat mai sus , § 66 , Beck c. Norvegia , § 26390/95 , § 27, 26 iunie 2001 și Cocchiarella c. Italia [GC] , nr. 64886/01 , § 77, CEDH 2006-...). 27. În cazul în cauză, deși este adevărat că Curtea Regională a declarat că ia în considerare durata procedurii în ceea ce privește reducerea condamnării reclamantului, nu este evident din hotărârea sa care a fost această reducere în cazul reclamantului. Cu privire la acest punct, Curtea constată că lungimea excesivă a procedurii a fost luată în considerare printre alți patru factori de atenuare a circumstanțelor. Deși este adevărat că sentința reclamantului a fost la sfârșitul mai mic al scării pedepselor autorizate de dispozițiile penale relevante, nu este clar din raționamentul instanței că elementul de timp/declansare se deosebea ca fiind factorul principal de mitigare. Prin urmare, Curtea nu poate constata că reducerea pedepsei din cauza factorului de lungime a fost măsurabilă în cazul în cauză și a avut un impact decisiv asupra sentinței reclamantului. Prin urmare, reclamantul nu a fost acordată o compensație expresă și cuantificabilă pentru presupusa încălcare a cerințelor de timp rezonabil (a se vedea mutatis mutandis Beck Norvegia , citată mai sus §§ 27-29; Jensen c. Danemarca (dec.), nr. 48470/99, CEDH 2001-X). Prin urmare, reclamantul poate continua să pretinde că este o victimă în sensul articolului 34 din Convenție. 28. Referindu-se la jurisprudența Curții, Guvernul a susținut, de asemenea, că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, deoarece el nu a utilizat remediul în temeiul articolului 91 din Legea Curților, susținând că reclamantul ar fi putut face uz de acest remediu începând cu 15 martie. 1994, când procurorul a primit informațiile penale împotriva lui, până la 19 august 2004, când Curtea de Apel a respins apelul său, cu excepția perioadelor nesemnificative între 15 martie și 4 mai 1994 și 30 aprilie 1996 și, respectiv, 13 ianuarie 1998 în timpul cărora procurorul public se ocupă de acest caz. În plus, în ultimele perioade, reclamantul ar fi putut depune o plângere de supraveghere în temeiul articolului 37 din Legea Procurorului public care nu a utilizat remediul. 29. Reclamantul a contestat aceste argumente. El a susținut această secțiune 91 din Legea Curților nu a putut fi considerată ca o soluție eficace în cazul său, în special deoarece nu a fost disponibilă în timpul unei perioade substanțiale, și anume de la începutul procedurii până la 13 ianuarie 1998, atunci când competența instanțelor judiciare a fost în cele din urmă înființată. 30. Curtea constată că problema epuizării recoursurilor interne este inextricabil legată de meritul unei plângeri suplimentare ale reclamantului în temeiul articolului 13 din Convenție. Prin urmare, pentru a nu judeca acest lucru, ambele întrebări ar trebui examinate împreună. În consecință, Curtea consideră că problema epuizării recoursurilor interne ar trebui să se alăture la fondul acestei plângeri. 31. Curtea constată că plângerea cu privire la durata procedurii în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție nu este manifestament nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. De asemenea, constată că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil. Procedurile erau extrem de complexe, deoarece erau strâns legate de procedurile din cauza WEB/IMMAG privind o mulțime de persoane suspectate de dezintoxicare, fraudă, încălcarea încrederii și falimentul fraudulos, una dintre cele mai mari proceduri penale de culoare albă care s-au desfășurat vreodată în Austria. În timp ce instanța a tratat rapid cazul, acuzatul a fost responsabil pentru unele întârzieri. În special, hotărârile instanțelor de separare a procedurii penale fiscale de cele mai importante proceduri WEB pentru a accelera procedurile au fost contestate în mod repetat de diverse acuzate. În plus, apărarea a prezentat în mod repetat cereri de prelevare a probelor care au provocat întârziere evidentă. 33. Reclamantul a susținut că durata procedurii a încălcat cerința de „temps rezonabil” prevăzută la art. 6 § 1. El nu a putut fi responsabil pentru orice întârziere care a avut loc. El a contestat, de asemenea, că cauza sa era complexă și a susținut în acest sens că acțiunea sa privind evaziunea fiscală trebuia să fie distinsă de cea mai complexă a procedurii WEB/IMMAG privind fraudă. În cele din urmă, el a prezentat hotărârile Curții în cauza Hennig v. Austria (nr. 41444/98, 2 octombrie 2003) și Rösslhuber v. Austria (nr. 32869/96, 28 noiembrie 2000). 34. Curtea reiterează că raționalitatea duratei procedurii trebuie evaluată în funcție de circumstanțele cauzei și în ceea ce privește următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și autoritățile relevante și ceea ce a fost în joc pentru reclamant în litigiu (a se vedea, printre multe alte autorități, Frydlender France [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII). 35. Curtea recunoaște că procedurile în cauză au fost de o anumită complexitate. Cu toate acestea, constată că prezentul caz, care se referă la doar evaziunea fiscală, ar trebui să se distingă de investigațiile, fără îndoială, mai complexe, în cadrul întregului grup WEB și al rețelei sale financiare. În orice caz, chiar și o anumită complexitate a procedurii nu este suficientă pentru a justifica o durată substanțială (a se vedea mutatis mutandis Hennig Austria , § 33, citat mai sus). 36. În ceea ce privește comportamentul reclamantului, reclamantul a contribuit parțial la durata procedurii în timp ce erau pe calea instanței, și anume prin contestarea hotărârii instanței de a-și separa procedurile de cele ale altor acuzați. Cu toate acestea, în ceea ce privește comportamentul autorităților competente, Curtea constată că cauza a fost de peste șase ani înaintea autorităților administrative de investigare, și anume de la 27 decembrie 1989 până la 15 martie 1994 înaintea Oficiului fiscal și între 15 Martie, 4 mai 1994 si 30 aprilie 1996 si 13 ianuarie 1998 inaintea Procurorului Public. Curtea constată ca nu a fost depusa nicio explicatie suficienta pentru aceasta perioada de timp. Mai mult, in timp ce a fost inaintea instanței, cazul nu a fost tratat de la sfarsitul anului 2000 pana in februarie 2002. 37. Având în vedere aceste întârzieri și durata generală a procedurii, Curtea constată că durata procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerințele de „temps rezonabil”. 38. În consecință, s-a încălcat art. 6 § 1 din Convenție. II. ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLUL 13 A CONVENȚIEI 39. Reclamantul se plângea în continuare în temeiul articolului 13 din Convenția de lipsa unui remediu în ceea ce privește plângerea sa privind durata procedurii. El a prezentat, în special, că ar fi trebuit să aibă posibilitatea de a solicita achitarea sau întreruperea procedurii din cauza lungii excesive. art. 13 din Convenția prevede următoarele: „Toată persoana a căror drepturi și libertăți, astfel cum sunt prevăzute în [] Convenție, sunt încălcate, are un remediu eficace în fața unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoane care acționează în calitate oficială.” Admisibilitatea 40. Curtea constată că această plângere nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și constată, de asemenea, că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. 13 din Convenția. Ei au subliniat faptul că reclamantul dispune de căi de recurs interne eficace, și anume de cererea prevăzută la art. 91 din Legea Curților și de plângerea ierarhică în temeiul art. 37 din Legea privind procurarea publică. 42. Reclamantul nu depune alte observații în acest sens. 43. Curtea reiterează că art. 13 garantează o soluție eficace în fața unei autorități naționale pentru o presupusă încălcare a cerinței prevăzute la art. 6 § 1 pentru a auzi un caz într-un termen rezonabil (a se vedea Kudła c. Polonia [GC], nr. 30210/96, § 156, CEHR 2000-XI). 44. Curtea constată că în cazul Holzinger c. Austria Tribunalul a constatat că o cerere în temeiul articolului 91 din Legea Curților austriece este, în principiu, un remediu eficace care trebuie utilizat în ceea ce privește plângerile privind durata procedurii judiciare (n. 23459/94, §§ 24-25, CEDH 2001-I, privind procedurile civile; a se vedea, de asemenea, Talirz c. Austria (dec.), nr. 37323/97, 11 septembrie 2001, privind procedurile penale. Cu toate acestea, aceasta a afirmat că eficacitatea unei astfel de măsuri poate depinde de faptul că are un efect semnificativ asupra lungii procedurii în ansamblul său (ibid) ., § 22). Astfel, în cazul în care procedurile includ o perioadă substanțială în care reclamantul nu are remediu pentru accelerarea procedurii la dispoziția sa, o cerere în temeiul articolului 91 nu poate fi considerată un remediu eficace (a se vedea mutatis mutandis, Holzinger (n. 2) v. Austria, n. 28898/95, §§ 21-22, CEDO 2001-I). 45. În ceea ce privește prezentul caz, Curtea remarcă că, în timpul procedurii dinainte de Curtea Regională, reclamantul ar fi putut utiliza cererea de la art. 91. Cu toate acestea, atunci când a constatat o încălcare a articolului 6 din Convenție, Curtea a avut în special în vedere întârzierile substanțiale avute în fața Biroului fiscal și a Procuraturii Publice. În acest sens, Curtea observă că, în timp ce cazul era în așteptare înaintea Oficiului fiscal, reclamantul nu avea nici un remediu de a accelera procedurile. În ceea ce privește procedurile ulterioare în fața Oficiului public, Guvernul a susținut că în această perioadă reclamantul ar fi putut face usor de o plângere ierarhică în temeiul articolului 37 din Legea Procurorului Public. Cu toate acestea, Curtea reiterează că apelurile ierarhice din sistemul juridic austriac nu trebuie considerate drepturi eficace, deoarece nu acordă unei persoane dreptul de a exercita competențe de supraveghere, iar orice procedură care a avut loc ulterior nu implică participarea persoanei care au făcut apelul ierarhic în primul rând (a se vedea Maier c. Austria) (dec.), nr. 70579/01, 15 septembrie 2003, cu alte referințe). 46. Guvernul nu a demonstrat, prin urmare, că orice formă de ajutor eficient a fost disponibilă pentru întârzierile substanțiale cauzate de autoritățile interne. În consecință, obiecția lor privind neepuizarea recourslor interne în ceea ce privește plângerea reclamantului în temeiul art. 1 din Convenția cu privire la durata procedurii eșuează. În plus, a existat o încălcare a art. 13 din Convenție în sensul că reclamantul nu a avut nici o soluție internă prin care să-și poată exercita în mod eficient dreptul la o audiere într-un timp rezonabil, așa cum este garantat de art. 1 din Convenția. III. ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 6 § 1 A CONVENȚIII PE CONTA DE FAIRENȚĂ A PROCEDURILOR Admisibilitatea 47. Reclamantul s-a plâns în conformitate cu art. 6 § 3 d din Convenție în legătură cu eșecul instanțelor austriece de a auzi N. G. ca martor. 48. Cu toate acestea, Curtea reamintește că, ca regulă generală, este în favoarea instanțelor naționale să evalueze dovezile dinaintea acestora, precum și relevanța dovezilor pe care inculpatul dorește să le aducă. Mai precis, art. 6 § 3 (d), în principiu, le lasă evaluarea dacă este adecvat să numească martori, în sensul „autonom” dat acestui cuvânt prin Convenție. Convenția nu necesită participarea și examinarea fiecărui martor în numele acuzatului (Bricmont c. Belgia Hotărârea din 7 iulie 1989, Serie A nr. 158, p. 31, § 89; Vidal v. Belgia Hotărârea din 22 aprilie 1992, Seria A nr. 235-B, p. 32-33, § 33). În ceea ce privește martorii în numele acuzatului, numai circumstanțe excepționale ar putea conduce Curții la concluzia că refuzul de a auzi astfel de martori a încălcat art. 6 din Convenția (Bricmont c. Belgia, loc. cit). 49. Curtea remarcă că Curtea Regională a respins cererea reclamantului de probă, explicând de ce aceste probe nu sunt relevante. Curtea Supremă, având motive ample, a constatat că Curtea Regională a acționat corect în refuzul său. 50. Având în vedere acest lucru, Curtea nu constată în dosarul că refuzul de a lua toate dovezile solicitate de reclamant a fost incompatibil cu art. 6 sau că, prin urmare, drepturile de apărare ale reclamantului au fost necorespunzătoare sau nedreptate (a se vedea mutatis mutandis Hennig c. Austria (dec.), nr. 41444/98, 4 septembrie 2001). 51. Rezultă că această plângere trebuie respinsă ca fiind evident nefondată, în conformitate cu art. 35 § § 3 și 4 din Convenție. IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 52. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” 53. În consecință, Curtea consideră că nu există nici un apel pentru a-l atribui cu privire la acest cont. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUS se alătură la meritul obiecției guvernului că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne referitoare la lungimea excesivă a procedurii și respinge; plângerile privind durata excesivă a procedurii și lipsa unui remediu eficace admisibil și restul cererii inadmisibil; declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție; deține că nu există nici un apel la atribuirea unei simple satisfacții. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 22 februarie 2007, în conformitate cu art. 77 § § 2 și 3 din Regulamentul Curții. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele grefierului
FIRST SECTION
DONNER v. AUSTRIA
(Application no. 32407/04)
22 February 2007
FINAL
22/05/2007
This judgment will become final in the circumstances set out in Article
44 §
2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.
In the case of Donner v. Austria,
The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of:
Mr
C.L.
Rozakis
,
President
,
Mr
A.
Kovler
,
Mrs
E.
Steiner
,
Mr
K.
Hajiyev
,
Mr
D.
Spielmann
,
Mr
S.E.
Jebens
,
Mr
G.
Malinverni,
judges
,
and Mr
S.
Nielsen
,
Section Registrar
,
Having deliberated in private on 1 February 2007,
Delivers the following judgment, which was adopted on that date:
1.
The case originated in an application (no. 32407/04) against the Republic of Austria lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by an Austrian national, Mr Karl Friedrich Donner (“the applicant”), on 7 September 2004.
2.
The applicant was first represented by Mr Zwerger and subsequently by Mr Kreibich, both lawyers practising in Salzburg. The Austrian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr
F.
Trauttmansdorff, Head of the International Law Department at the Federal Ministry for Foreign Affairs.
3.
On 10 January 2006 the Court decided to communicate the complaints concerning the length of the proceedings and the lack of remedies in that respect to the Government. Applying Article 29 § 3 of the Convention, it decided to rule on the admissibility and merits of the application at the same time.
I.
4.
The applicant was born in 1955 and lives in Salzburg.
5.
In the autumn of 1989 the Salzburg Tax Office (
Finanzamt
) started investigations into a large-scale fraud relating to the “WEB/IMMAG” group.
6.
On 20 December 1989, the applicant, member of the board of directors and managerial director of one of the concerned companies, wrote a letter to the Salzburg Tax Office and requested that his income tax declaration for the year 1987 be corrected in that the losses declared therein be cancelled.
7.
Thereupon, the Salzburg Tax Office, on 27 December 1989, informed the applicant that he was suspected of tax evasion and invited him to submit his comments in writing. On 23 January 1990 it further informed the applicant that his letter of 20 December 1989 was considered as “self-accusation” (
Selbstanzeige
). On 16 February 1990 the applicant transferred the amount of 1,973.07 euros (EUR) for evaded taxes to the Tax Office.
8.
In the following years the Tax Office conducted extensive inspections into the WEB/IMMAG group together with the Tax Office for the Investigations of Large Enterprises in the course of which investigation reports were published and administrative criminal fiscal proceedings were instituted against a multitude of persons.
9.
On 19 August 1993 the Salzburg Tax Office heard the applicant. Subsequently, it submitted criminal information against the applicant to the Public Prosecutor's Office (
Staatsanwaltschaft
) concerning suspicions of tax evasion. The Public Prosecutor's Office received this information on 15
March
1994, together with criminal information against four other suspects related to the WEB/IMMAG group.
10.
Subsequently, on 4 May 1994 the investigating judge at the Salzburg Regional Court (
Landesgericht
) instituted criminal investigations (
Voruntersuchungen
) against the applicant and other accused. It further included these proceedings into already pending proceedings against other accused. This decision was confirmed by the Chamber (
Ratskammer
) of the Regional Court on 1 February 1995.
11.
Having received supplementary criminal information from the Tax Office, the investigating judge, in April 1995, summoned the applicant and the other accused to six hearings scheduled in May and June
1995 respectively. The applicant's request that the criminal investigations be stayed was dismissed. On 30 April 1996 the investigating judge forwarded the file to the Public Prosecutor's Office.
12.
On 13 January 1998 the Salzburg Public Prosecutor's Office preferred a bill of indictment against the applicant and three co-accused. It charged the applicant with evasion of income tax and participation in evasion of taxes of the WEB/IMMAG group in 1987 and 1988. Proceedings against other accused were separated from those of the applicant's. The applicant's appeals against these decisions remained unsuccessful.
13.
On 16 May, 4 July, 22 August and 3 October 2000 the Regional Court examined the case. At the end of 2000 the presiding judge of the chamber dealing with the applicant's case retired and a new presiding judge was appointed in July 2001.
14.
Having held further hearings on 18 and 19 February 2002, the Regional Court convicted the applicant pursuant to section 33 of the Code of Tax Offences (
Finanzstrafgesetz
) of income tax evasion in the amount of 1,973.07
EUR and partly attempted evasion of other taxes in the total amount of 1,074,891.60 EUR. It sentenced him to a fine of 300,000 EUR of which the payment of 200,000 EUR was suspended with a probation period. When fixing the sentence the court took into account the applicant's good conduct until the offences and since then, that the applicant had paid the evaded taxes, the fact that the offences had partly only been attempted and the length of the proceedings. The court noted that these circumstances as well as the scale of the unlawfulness of the offences justified that the sentence amounted only to one sixth of the maximum penalty (
Höchststrafe
). The court finally noted that the length of the proceedings and the other mitigating circumstances justified the suspension of part of the sentence.
15.
During the trial the applicant requested to hear N.G. as a witness due to the fact that, when assessing the losses relevant for his and others' income taxes, he had only followed a system which N.G. had developed and instructed him to use. The court rejected the request and noted
inter alia
that even assuming this to be correct, there was no reason why the applicant should not bear responsibility. Referring to the fact that the applicant had completed university studies it did not accept the applicant's arguments as to his limited knowledge in this matter.
16.
On 8 May 2002 the written version of the judgment was served on the applicant's counsel. The applicant thereupon, on 5 June 2002, filed a plea of nullity (
Nichtigkeitsbeschwerde
) with the Supreme Court (
Oberster Gerichtshof
). On 16 September 2003 the Public Prosecutor's Office submitted its observations. The applicant filed further comments on 9
October
2003.
17.
On 12 February 2004 the Supreme Court rejected the applicant's plea of nullity and transmitted the applicant's appeal to the Linz Court of Appeal. It confirmed
inter alia
the Regional Court's refusal to hear N.G. Having regard to all other evidence against the applicant obtained during the trial including his own statements, and the fact that N.G. had denied any concrete knowledge about the case at issue when heard as a suspect in his own criminal proceedings before absconding to Germany, it found that the applicant had not given any convincing reason why hearing N.G. again was relevant. This judgment was served on the applicant's counsel on 10
March
2004.
18.
On 19 August 2004 the Linz Court of Appeal rejected the applicant's appeal.
II.
19.
Section 91 of the Courts Act (
Gerichtsorganisationsgesetz
), which has been in force since 1 January 1990, provides as follows.
(1)
If a court is dilatory in taking any procedural step, such as announcing or holding a hearing, obtaining an expert's report, or preparing a decision, any party may submit a request to this court for the superior court to impose an appropriate time-limit for the taking of the particular procedural step; unless sub-section (2) of this section applies, the court is required to submit the request to the superior court, together with its comments, forthwith.
(2)
If the court takes all the procedural steps specified in the request within four weeks after receipt, and so informs the party concerned, the request is deemed withdrawn unless the party declares within two weeks after service of the notification that it wishes to maintain its request.
(3)
The request referred to in sub-section (1) shall be determined with special expedition by a chamber of the superior court consisting of three professional judges, one of whom shall preside; if the court has not been dilatory, the request shall be dismissed. This decision is not subject to appeal.
20.
Section 37 of the Public Prosecutor's Act (
Staatsanwaltschafts-gesetz
) reads as follows:
“(1)
Complaints against a public prosecutor challenging the performance of his duties, may be filed with any superior authority. Unless the complaint is filed with the authority directly superior to the public prosecutor, it shall, as a rule, be transmitted to that authority together with an order to submit a report, if necessary, for the purpose of taking further action.
(2)
The public prosecutor concerned shall be informed of all complaints that are not manifestly unfounded and he shall be ordered to remedy the complaint within a certain period and to report thereon or to disclose any existing obstacles thereto.”
I.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION ON ACCOUNT OF THE LENGTH OF THE PROCEEDINGS
21.
The applicant complained that the length of the proceedings had been incompatible with the “reasonable time” requirement, laid down in Article
6 § 1 of the Convention, which reads as follows:
“In the determination of ... any criminal charge against him, everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”
22.
The Government contested that argument.
23.
In the circumstances of this case the Court considers that the period to be taken into consideration began on 27 December 1989 when the Tax Office informed the applicant that he was suspected of tax evasion and ended on 19 August 2004 when the Court of Appeal dismissed the applicant's appeal. It thus lasted for 14 years and some 8 months before three levels of jurisdiction.
A.
Admissibility
24.
The Government pointed out that the long duration of the proceedings was taken into account by the court when fixing the sentence.
25.
The applicant did not comment on that issue.
26.
The Court recalls that an individual can no longer claim to be a victim of a violation of the Convention when the
national
authorities
have acknowledged, either expressly or in substance, the breach of the Convention and afforded redress (
Eckle v. Germany
, judgment of 15
July
1982, Series A no. 51, § 66; for the application of this principle in the context of Article 6, see
Lüdi v. Switzerland,
judgment of 15 June
1992, Series
A no. 238 at § 34 and
Schlader v. Austria
(dec.), no.
31093/96, 7
March 2000). In this regard the mitigation of a sentence on the ground of the excessive length of proceedings does not in principle deprive the individual concerned of his status as a victim within the meaning of Article
34 of the Convention. However, this general rule is subject to an exception when the national authorities have
acknowledged in a
sufficiently
clear
way the
failure to
observe the reasonable time requirement and have afforded redress by reducing the sentence in an express and measurable manner (see
Eckle v. Germany
, cited above, § 66,
Beck v.
Norway
, no.
26390/95, §
27, 26 June 2001 and
Cocchiarella v. Italy
[GC], no.
64886/01, §
27.
In the present case, while it is true that the Regional Court stated that it was taking into account the length of proceedings in reducing the sentence of the applicant, it is not apparent from its judgment what this reduction was in the applicant's case. On this point, the Court notes that the excessive length of the proceedings was taken into account amongst four other factors of mitigating circumstances. While it is true that the applicant's sentence was at the lower end of the scale of punishment authorised by the relevant penal provisions, it is not clear from court's reasoning that the time/delay element stood out as being the primary mitigating factor. The Court cannot find, therefore, that the reduction in sentence on account of the length factor was measurable in the present case, and had a decisive impact on the applicant's sentence. The applicant has, thus, not been afforded express and quantifiable redress for the alleged breach of the reasonable time requirement (see,
mutatis mutandis
,
Beck
v.
Norway
, cited above, §§
27-29; also
Jensen v. Denmark
(dec.), no.
48470/99, ECHR 2001-X). The applicant may, therefore, still claim to be a victim within the meaning of Article 34 of the Convention.
28.
Referring to the Court's case-law, the Government further argued that the applicant had not exhausted domestic remedies as he did not make use of the remedy under section 91 of the Courts' Act. They submitted that the applicant could have made use of this remedy as from 15 March
1994, when the Public Prosecutor's Office received the criminal information against him, until 19 August 2004, when the Court of Appeal dismissed his appeal, except for the insignificant periods between 15 March and 4
May
1994 and 30 April 1996 and 13 January 1998 respectively during which the Public Prosecutor was dealing with the case. Furthermore, during the latter periods the applicant could have filed a supervisory complaint under section 37 of the Public Prosecutor's Act which remedy he did not use.
29.
The applicant contested these arguments. He submitted that section
91 of the Courts' Act could not be regarded as an effective remedy in his case in particular because it was not available during a substantial period of time, namely from the beginning of the proceedings until 13
January
1998 when the competence of the judicial courts was finally established.
30.
The Court finds that the question of exhaustion of domestic remedies is inextricably linked to the merits of the applicant's further complaint under Article
13 of the Convention. Therefore, to avoid prejudging the latter, both questions should be examined together. Accordingly, the Court holds that the question of exhaustion of domestic remedies should be joined to the merits of that complaint.
31.
The Court notes that the complaint about the length of the proceedings under Article 6 § 1 of the Convention is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. It also notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.
B.
Merits
32.
The Government asserted that the length of the proceedings was reasonable. The proceedings were extremely complex as they were closely linked to the proceedings in the WEB/IMMAG case concerning a multitude of persons suspected of embezzlement, fraud, breach of trust and fraudulent bankruptcy, one of the biggest white-collar criminal proceedings ever conducted in Austria. While the courts dealt expeditiously with the case, the accused were responsible for some delay. In particular, the courts' decisions to separate the fiscal criminal proceedings from the main WEB proceedings in order to accelerate the proceedings were repeatedly challenged by various accused. Furthermore, the defence repeatedly submitted requests for the taking of evidence which obviously caused delay.
33.
The applicant maintained that the length of the proceedings breached the “reasonable time” requirement laid down in Article 6 § 1. He could not be held responsible for any delay which had incurred. He further contested that his case was complex and submitted in this regard that his proceedings concerning tax evasion had to be distinguished from the more complex WEB/IMMAG proceedings concerning fraud. He finally referred to the Court's judgments in the cases
Hennig v. Austria
(no.
41444/98, 2
October
2003) and
Rösslhuber v. Austria
(no.
32869/96, 28
November
2000).
34.
The Court reiterates that the reasonableness of the length of proceedings must be assessed in the light of the circumstances of the case and with reference to the following criteria: the complexity of the case, the conduct of the applicant and the relevant authorities and what was at stake for the applicant in the dispute (see, among many other authorities,
Frydlender
v.
France
[GC], no.
30979/96, §
35.
The Court acknowledges that the proceedings at issue were of a certain complexity. However, it finds that the present case which concerned merely tax evasion should be distinguished from the undoubtedly more complex investigations into the whole WEB group and its financial network. In any event, even a certain complexity of the proceedings does not in itself suffice to justify a substantial duration (see
mutatis mutandis
Hennig
v.
Austria
, § 33, cited above).
36.
As to the applicant's conduct, the applicant partly contributed to the length of the proceedings while they were pending before the court, namely by contesting the court's decision to separate his proceedings from those of other accused. However, as regards the conduct of the competent authorities, the Court notes that the case was for altogether more than six years before the investigating administrative authorities, namely from 27
December 1989 until 15 March 1994 before the Tax Office and between 15
March and 4 May 1994 and 30 April 1996 and 13 January 1998 before the Public Prosecutor. The Court finds that no sufficient explanation has been submitted for this period of time. Furthermore, while pending before the court the case was not dealt with from the end of 2000 until February
2002.
37.
Having regard to these delays and the overall length of the proceedings, the Court finds that the duration of the proceedings was excessive and failed to meet the “reasonable time” requirement.
38.
There has accordingly been a breach of Article 6 § 1 of the Convention.
II.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 13 OF THE CONVENTION
39.
The applicant further complained under Article 13 of the Convention of the lack of a remedy in respect of his complaint about the length of the proceedings. He submitted, in particular, that he should have been given the possibility to request his acquittal or the discontinuation of the proceedings because of the excessive length.
Article
13 of the Convention provides as follows:
“Everyone whose rights and freedoms as set forth in [the] Convention are violated shall have an effective remedy before a national authority notwithstanding that the violation has been committed by persons acting in an official capacity.”
A.
Admissibility
40.
The Court finds that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. It further finds that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.
B.
Merits
41.
The Government contested that there had been a violation of Article
13 of the Convention. They stressed that the applicant had at his disposal effective domestic remedies, namely the request under section
91 of the Courts' Act and the hierarchical complaint under section 37 of the Public Prosecution Act.
42.
The applicant did not file any further comments in this regard.
43.
The Court reiterates that Article 13 guarantees an effective remedy before a national authority for an alleged breach of the requirement under Article 6 § 1 to hear a case within a reasonable time (see
Kudła v.
Poland
[GC], no. 30210/96, § 156, ECHR 2000-XI).
44.
The Court notes that in the case of
Holzinger v. Austria
the Court found that a request under section 91 of the Austrian Courts Act is, in principle, an effective remedy which has to be used in respect of complaints about the length of court proceedings (no. 23459/94, §§ 24-25, ECHR 2001-I, relating to civil proceedings; see also
Talirz v. Austria
(dec.), no.
37323/97, 11 September 2001, relating to criminal proceedings). It stated, however, that the effectiveness of such a remedy may depend on whether it has a significant effect on the length of the proceedings as a whole (
ibid
., § 22). Thus, where proceedings include a substantial period during which the applicant has no remedy to expedite the proceedings at his/her disposal, a request under section 91 cannot be considered an effective remedy (see
mutatis mutandis,
Holzinger (no. 2) v.
Austria,
no.
45.
Turning to the present case, the Court notes that during the proceedings before the Regional Court the applicant could have made use of the section 91 request. However, when finding a violation of Article 6 of the Convention the Court had in particular regard to the substantial delays occurred before the Tax Office and the Public Prosecutor's Office. In this regard, the Court observes that while the case was pending before the Tax Office the applicant had no remedy at his disposal to speed up the proceedings. As to the subsequent proceedings before the Public Prosecutor's Office, the Government contended that during this period the applicant could have made use of a hierarchical complaint under section
37 of the Public Prosecutor's Act. The Court reiterates, however, that hierarchical appeals in the Austrian legal system are not to be considered as effective remedies as they do not grant to an individual the right to exercise supervisory powers, and any proceedings which do subsequently take place do not involve the participation of the individual who made the hierarchical appeal in the first place (see
Maier v. Austria
(dec.), no.
70579/01, 15
September 2003, with further references).
46.The Government have, therefore, not shown that any form of effective relief was available for the substantial delays caused by the domestic authorities. Accordingly, their objection as to the non-exhaustion of domestic remedies concerning the applicant's complaint under Article
6
§
1 of the Convention about the length of the proceedings fails. Furthermore, there has been a violation of Article 13 of the Convention in that the applicant had no domestic remedy whereby he could effectively enforce his right to a hearing within a reasonable time as guaranteed by Article
6
§
1 of the Convention.
III.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION ON ACCOUNT OF THE FAIRNESS OF THE PROCEEDINGS
A.
Admissibility
47.
The applicant complained under Article 6 § 3 d of the Convention about the Austrian courts' failure to hear N. G. as a witness.
48.
The Court recalls, however, that as a general rule it is for the national courts to assess the evidence before them, as well as the relevance of the evidence which the defendant seeks to adduce. More specifically, Article
6 § 3 (d), in principle, leaves to them the assessment whether it is appropriate to call witnesses, in the “autonomous” sense given to that word by the Convention. The Convention does not require the attendance and examination of every witness on the accused's behalf (
Bricmont v.
Belgium
judgment of 7 July 1989, Series A no. 158, p. 31, § 89;
Vidal v.
Belgium
judgment of 22 April 1992, Series A no. 235-B, pp. 32-33, § 33). In respect of witnesses on behalf of the accused, only exceptional circumstances could lead the Court to conclude that a refusal to hear such witnesses violated Article
6 of the Convention (
Bricmont v. Belgium
, loc. cit).
49.
The Court observes that the Regional Court rejected the applicant's request for evidence, explaining why such evidence was irrelevant. The Supreme Court, giving extensive reasons, found that the Regional Court had acted correctly in its refusal.
50.
Having regard to this, the Court finds no indication in the case-file that the refusal to take all the evidence requested by the applicant was incompatible with Article 6, or that thereby the applicant's defence rights were unduly restricted or the proceedings unfair (see
mutatis mutandis
Hennig
v. Austria
(dec.), no 41444/98, 4 September 2001).
51.
It follows that this complaint must be rejected as being manifestly ill-founded, pursuant to Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.
IV.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
52.
Article 41 of the Convention provides:
“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”
53.
The applicant did not submit a claim for just satisfaction within the set time-limit. Accordingly, the Court considers that there is no call to award him any sum on that account.
1.
Joins to the merits
the Government's objection that the applicant has not exhausted domestic remedies concerning the excessive length of the proceedings and rejects it;
2.
Declares
the complaints concerning the excessive length of the proceedings and the lack of an effective remedy admissible and the remainder of the application inadmissible;
3.
Holds
that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;
4.
Holds
that there has been a violation of Article 13 of the Convention;
5.
Holds
that there is no call to award just satisfaction.
Done in English, and notified in writing on 22 February 2007, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.
Søren
Nielsen
Christos
Rozakis
Registrar
President