SECȚIUNEA 5 Cerere nr. 29024/11 Sebastian BONO împotriva Franței introdusă la 14 aprilie 2011 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, dl Sebastian Bono, este un resortisant francez născut în 1974 și rezident la Paris. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul D. Bouthors, avocat în Consiliul de Stat și în Curtea de Casație. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este avocat în baroul din Paris. El a fost apărător al S.A., acuzat penal de infracțiuni legate de terorism în sensul articolului Õ-1 din Codul Penal. S.A. a fost arestat la Damasc la 12 iulie 2003, iar arestarea sa a fost adusă la cunoștința autorităților franceze la 18 iulie. Aprilie 2004, judecătorul însărcinat cu ancheta va elibera autorităților militare siriene o comisie de recurs în scopul audierii celui din urmă. În timpul interogatoriului său, S.A. a fost torturat. El a fost extrădat în Franța ca urmare a emiterii unui mandat de arestare internațional la data de 11 mai 2004. Prin hotărârea din 14 iunie 2006, Tribunalul de Mare Instanță din Paris a condamnat S.A. la o sentință de nouă ani de închisoare. Instanța a înlăturat înscrisurile de execuție ale comisiei de recurs menționate anterior, în conformitate cu concluziile prezentate în acest sens de către reclamant. Tribunalul a luat în considerare că a fost Probabil că declarațiile făcute de S.A. în Siria, în Secțiunea Palestina, au fost supuse torturii și că mărturisirea sa a fost obținută prin această metodă. El a precizat, de asemenea, că magistratul francez nu a fost în măsură să exercite un control real asupra condițiilor de audiere a S.A. în Siria, chiar dacă a fost încarcerat în secțiunea Palestina. Potrivit martorilor, pentru a fi o secțiune foarte dură în cazul în care au fost identificate numeroase cazuri de tortură. Instanța a concluzionat că a fost destul de sigur că mărturisirea sau mai puțin de S.A. [au fost obținute sub tortură și că ar trebui să le excludă ca elemente de probă care îl privesc Prin hotărârea din 22 mai 2007, Curtea de Apel din Paris a conchis excluderea înscrisurilor de executare în litigiu (pe parcursul audierii S.A. întocmite în Siria, confesiuni scrise și rapoarte ale serviciilor secrete siriene) pe motiv că declarațiile pârâtului, astfel cum au fost primite în Siria, au fost incluse în documente a căror formă nu permitea asigurarea regularității în raport cu normele procedurii franceze și ale convenției. De asemenea, aceasta a confirmat declarația de vinovăție a S.A. și a fost condamnat la 10 ani de închisoare. Cu toate acestea, a explicat în motivele sale, în ceea ce privește partea din concluziile depuse de reclamant cu privire la faptul că avea obligația de a respinge monedele obținute sub tortura S.A. de către militarii serviciilor secrete siriene în executarea comisiei internaționale de Regatorie, după cum urmează: Președintele a invitat consiliul inculpatului să-și măsoare vorbele în privința magistraților instructori francezi, în special în ceea ce privește complicitatea lor în utilizarea torturii împotriva clientului său din Siria de către militarii serviciilor secrete. La pagina 68 și următoarele din concluziile sale scrise, aceste afirmații lipsite de orice temei erau în mod evident infaminante și depășeau libertatea cuvântului apărării. (...) Cu privire la concluziile Consiliului inculpatului privind complicitatea actelor de tortură (...) Curtea le respinge ca fiind atacatoare la demnitatea magistraților instructori și lipsite de temei și de măsură Prin scrisoarea din 17 ianuarie 2008, procurorul general a informat procurorul general, care l-a sesizat prin trimiterea unei copii a concluziilor reclamantului, pe care nu intenționa să le dea în judecată. Prin actul de sesizare și de deschidere a instanței disciplinare din data de 4 În februarie 2008, procurorul general aproape de tribunalul judecătoresc din Paris, în conformitate cu art. 188 alineatul (1) din Decretul din 27 noiembrie 1991 privind profesia de avocat (a se vedea dreptul intern de mai jos), a adresat autorităților orgale d mai jos un proces disciplinar împotriva reclamantului, pe baza conținutului înscrisurilor depuse pentru clientul său, care poate constitui încălcări ale principiilor esențiale de onoare, de delicatețe și de moderație care reglementează profesia de avocat în temeiul articolului 1 El a selectat mai multe pasaje din concluzii în fața instanței de apel: Pagina 25: mai exact, în această oarbă, magistrații instructori n-au vrut să evite tortura pe care o suferea domnul [S.A.] în mâinile serviciilor secrete siriene din Damasc. Pagina 47 : mai întâi, instructorii francezi au lăsat fără control serviciile secrete siriene să-l tortureze pe domnul [S.A.] și se poate chiar demonstra că au favorizat tortura, ceea ce este relocalizarea judiciară a torturii. La pagina 68, paragraful intitulat: mai precis, complicitatea instructorilor francezi în utilizarea torturii împotriva domnului [S.A.] în Siria de către militarii serviciilor secrete. La pagina 69 : Or, magistrații instructori care au estimat încă de la începutul procedurii că aceaceasta ar trebui să vizeze domnul [S.A.] au permis să se folosească împotriva sa tortura de către militarii serviciilor secrete siriene (...). Ei au ales să accepte relocalizarea torturii Pagina 70 : mai întâi, comisia internațională de Rogatorie acordată de magistrații instructori francezi dă militarilor serviciilor secrete siriene răspunsurile la întrebările care trebuie adresate: încurajează tortura. Prin decizia din 30 septembrie 2008, Consiliul de Disciplina al Avocaților din Paris l-a trimis înapoi pe reclamant pentru toate scopurile urmăririi penale. Având în vedere că obiectivul urmărit de dl Sebastian Bono era să obțină de la Curte că documentele care figurează în procedura instruită de domnii B. și R., provenind de la autoritățile siriene, sunt înlăturate de la dezbateri, Că [S.A.] a fost arestat la Damasc la 12 iulie 2003 (...) că, potrivit apărării, magistrații instructori au avut cunoștință de arestarea acestuia la 18 iulie 2003, În măsura în care practica torturii de către serviciile secrete siriene este de notorietate publică, judecătorii au abținut de la eliberarea imediată a unui mandat de arestare internațional și, dimpotrivă, au așteptat data de 1 aprilie 2004 pentru a elibera o comisie oficială autorităților militare siriene, care a fost, de altfel, executată cu o diligență surprinzătoare, conform recomandărilor domnului [S.A.], [...] Întrucât imunitatea instituită prin art. 41 din Legea din 29 iulie 1881 este destinată să garanteze libera exprimare a dreptului de a acționa sau de a apăra în justiție, se aplică scrierile produse și declarațiilor ținute în fața oricărei instanțe pe care această normă o primește excepție numai în cazurile în care scrierile scandaloase sunt străine cauzei (Cass. Crim. 11 oct 2005), (...) Având în vedere, de asemenea, că art. 10 din Convenție (...) protejează, în aceleași limite, libertatea de exprimare a avocatului în instanță, luând în considerare faptul că prima Camera civilă a Curții de Casație a prezentat, într-o hotărâre din 28 martie 2008, cu privire la aplicarea articolului 10 din respectiva convenție, motivul pentru care cuvintele au fost adresate și au manifestat, exclusiv, o animozitate personală, fără a traduce o idee, o opinie sau o informație care ar putea da naștere unei reflecții sau unei dezbateri de interes general; Având în vedere că instrucțiunile introduse nu pot decât să constate că cuvintele reproșate dlui Sebastien Bono nu constituiau atacuri personale împotriva magistraților instructori, ci aveau tendința de a pune sub semnul întrebării modul în care au condus procedura pe care o dețineau; ținând cont că aceste cuvinte nu erau în mod clar străine faptelor cauzei; Având în vedere că dl Sebastian Bono a avut, în plus, motive întemeiate să creadă că procesul-verbal dezvoltat de el, pe baza comportamentului procedural al magistraților instructori, nu a fost lipsit de influență asupra deciziei de primă instanță a dezbaterilor privind procesele-verbale emise de Siria și că, din acest motiv, a fost întemeiat, indiferent de violență, să le reia în fața Curții, La 3 octombrie 2008, procurorul general a formulat o acțiune împotriva deciziei de relaxare. Prin hotărârea din 25 iunie 2009, Tribunalul de Primă Instanță din Paris a infirmat decizia din 30 septembrie 2008 și a pronunțat o sancțiune disciplinară a condamnării și o pedeapsă suplimentară din neeligibilitate în fața organismelor profesionale pe o perioadă de cinci ani. Instanța de apel a declarat că dispozițiile articolelor 41 și 65 din Legea din 29 iulie 1881 (a se vedea dreptul intern relevant de mai jos) nu erau aplicabile în materie disciplinară. Reamintind că libertatea de exprimare a avocaților nu a fost absolută, ea a constatat că vorbele nu au fost pur și simplu pentru a critica conduita procedurii de informare și pentru a contesta valoarea declarațiilor făcute de S.A. în timpul interogatoriilor sale, ci pentru a pune personal sub semnul întrebării integritatea morală a magistraților instructori. Ea a considerat că această acuzație era inutilă în ceea ce privește interesele clientului și gratuită, deoarece acești magistrați declaraseră într-un raport de misiune dificultățile întâmpinate cu autoritățile siriene care le împiedicaseră să participe la interogatorii. Recurentul a formulat un recurs în casație. Ciorapul din lanul de avocați din Paris a făcut același lucru. În mijlocul său de casare, reclamantul a susținut că tribunalul judecătoresc, hotărând în materie disciplinară, nu putea intra în calea unei condamnări fără a ignora prezumția de nevinovăție, întrucât hotărârea corecțională a acestei curți din 22 mai 2007 a luat parte la caracterul infam al Scripturilor. El a invocat, de asemenea, articolele 6 și 10 din convenție pentru a susține că imunitatea prevăzută la art. 41 din Legea din 1881 ar trebui să se aplice în materie de urmărire disciplinară. În cele din urmă, a susținut că interzicerea torturii fiind absolută, scrierile sale nu au fost o eroare disciplinară și că condamnarea sa era contrară articolelor 6 și 10 din convenție. Prin hotărârea din 14 octombrie 2010, Curtea de Casație a declarat inadmisibil recursul ciorapului, deoarece acesta nu era parte la procedură. În ceea ce privește recursul reclamantului, aceasta l-a respins, susținând pe o parte că mai exact, la pronunțarea hotărârii arată că dispozițiile articolelor 41 și 65 din Legea din 29 iulie 1881 nu sunt aplicabile în materie disciplinară Pe de altă parte, având în vedere că instanța de apel, prin [motivele] sale care nu manifestă nici un fel de părtinire și în absența oricărei încălcări a principiului prezumției de nevinovăție, și-a justificat în mod legal decizia. Dreptul intern relevant Legea din 29 iulie 1881 privind libertatea presei art. 41 (...) Nu vor da naștere la nici o acțiune de calomnie, insultă sau insultă, nici un raport fidel al dezbaterilor judiciare, nici discursurile rostite sau scrierile făcute în fața instanțelor. Cu toate acestea, judecătorii, prinși de cauză și care acționează pe fond, vor putea pronunța eliminarea discursurilor injuriose, jignitoare sau calomniatoare și vor condamna cine va aparține unor daune-interese. Cu toate acestea, vor putea faptele de calomnie străine cauzei să dea deschis, fie în mod public, fie la acțiunea civilă a părților, atunci când aceste acțiuni le vor fi fost rezervate de instanțe și, în orice caz, acțiunii civile a terților art. 65 Acțiunea publică și acțiunea civilă care rezultă din infracțiunile, infracțiunile și amenzile prevăzute de prezenta lege vor avea loc după trei luni de la data la care au fost comise sau din ziua ultimului act de punere în aplicare sau de urmărire penală a acestora. (...) Declar din 27 noiembrie 1991 privind profesia de avocat art. 183 Orice amendă la legile și reglementările, orice încălcare a normelor profesionale, orice încălcare a probității, a onoarei sau a delicateței, chiar și în legătură cu fapte extraprofesionale, îl expune pe avocat care este răspunzător de sancțiunile disciplinare enumerate la art. 184 Răzbunarea disciplinară este: Avertizare; Acuzarea; Limită temporară, care nu poate depăși trei ani; radierea tabloului de avocați, sau retragerea de Honoriat. Avertizarea, condamnarea și interdicția temporară pot include privarea, prin decizia care pronunță pedeapsa disciplinară, de dreptul de a face parte din consiliul de ordine, al Consiliului Național al Barourilor, al altor organisme sau consilii profesionale, precum și de funcțiile de băț pentru o perioadă de maximum 10 ani. (...) art. 188 În cazurile prevăzute în art. 183, direct sau după investigația deontologică, ciorapul de care aparține avocatul pus în discuție sau procurorul general informează în prealabil autoritatea care nu este la inițiativa acțiunii disciplinare. (...) Legea din 31 decembrie 1971 privind reformarea anumitor profesii judiciare și juridice. art. 25 Orice instanță care consideră că un avocat a săvârșit în mod direct o încălcare a obligațiilor care îi revin în temeiul juriului său poate sesiza procurorul general în vederea urmăririi acestui avocat în fața instanței disciplinare de care aparține. Procurorul general poate sesiza instanța disciplinară care trebuie să se pronunțe în termen de 15 zile de la sesizare. Dacă nu s-a luat o hotărâre în acest termen, instanța disciplinară este considerată a fi respins cererea și procurorul general poate interjecta recursul. Instanța de apel nu poate pronunța o sancțiune disciplinară decât după ce l-a invitat pe bățar sau pe reprezentantul său să-și prezinte observațiile. (...) GRIEF Invocând art. 10 din Convenție, reclamantul susține că urmărirea disciplinară i-a afectat libertatea de exprimare în exercitarea dreptului la apărare. Din punct de vedere al acestui punct de vedere, această apărare constă în a exclude de la dezbatere interogările din timpul torturii, sarcină aproape imposibilă din moment ce lucrarea pregătitoare era considerată ca fiind purgită de toate viciile sale, întrucât camera de e-mail nu a fost confiscată de această dificultate. Prin urmare, apărarea trebuia să se bazeze pe caracterul absolut al prohibiției torturii. Reclamantul susține că vigoarea concluziilor apărării cu privire la această chestiune a permis caracterul cunoscut al practicii torturii de către serviciile siriene, în special în materie de terorism. El reamintește că pasajele incriminate, provenite din procedura scrisă, nu citau numele magistraților instructori și s-au referit într-o critică sistemică a unei disfuncții judiciare care nu a fost adusă în afara jurisdicției. Întrebări cu privire la părți A fost afectată libertatea de exprimare a reclamantului în sensul art. 10 alin. (1) din Convenție ? În cazul în care această atingere a fost prevăzută de lege, a urmărit un scop legitim și a fost necesară, în sensul art. 10 alin. (2)
Requête n
o
29024/11
Sébastien BONO
contre la France
introduite le 14 avril 2011
Le requérant, M. Sébastien Bono, est un ressortissant français né en 1974 et résidant à Paris. Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant est avocat au barreau de Paris. Il fut le défenseur de S.A., pénalement poursuivi pour des infractions en lien avec le terrorisme au sens de l’article 421-1 du code pénal.
S.A. fut arrêté à Damas le 12 juillet 2003 et son arrestation portée à la connaissance des autorités françaises le 18 juillet suivant. Le 1
er
avril 2004, le juge d’instruction en charge du dossier délivra une commission rogatoire aux autorités militaires syriennes aux fins d’audition de l’intéressé. Lors de son interrogatoire, S.A. aurait été torturé. Il fut extradé en France à la suite de l’émission d’un mandat d’arrêt international daté du 11
mai 2004.
Par un jugement du 14 juin 2006, le tribunal de grande instance de Paris condamna S.A. à une peine de neuf ans d’emprisonnement. Le tribunal écarta les pièces d’exécution de la commission rogatoire précitée conformément aux conclusions déposées en ce sens par le requérant. Le tribunal considéra qu’il était «
vraisemblable que les déclarations effectuées par S.A. en Syrie, à la Section Palestine, l’aient été sous la torture, et que ses aveux aient été obtenus par cette méthode
». Il précisa également que «
le magistrat instructeur français n’avait pas été en mesure d’exercer un réel contrôle sur les conditions d’audition de S.A. en Syrie, alors même qu’il était incarcéré à la «
Section Palestine
» réputée, selon les témoins, pour être une section très dure où de nombreux cas de torture avaient été recensés
». Le tribunal en conclut qu’il était «
presque certain que les aveux ou la «
confession
» de S.A. [avaient] été obtenus sous la torture et [qu’il convenait] de les exclure comme éléments de preuve le concernant
».
Par un arrêt du 22 mai 2007, la cour d’appel de Paris confirma l’éviction des pièces d’exécution litigieuses (procès-verbaux d’audition de S.A. établis en Syrie, confession écrite et rapport des services secrets syriens) au motif que les déclarations du prévenu telles qu’elles avaient été reçues en Syrie figuraient dans des documents dont la forme ne permettait pas de s’assurer de la régularité au regard des règles de la procédure française et de la Convention. Elle confirma également la déclaration de culpabilité de S.A. et porta sa peine à dix ans d’emprisonnement. Elle exposa toutefois dans ses motifs, en ce qui concerne la partie des conclusions déposées par le requérant relative «
à l’obligation de rejeter les pièces obtenues sous la torture de S.A. par les militaires des services secrets syriens en exécution de la commission rogatoire internationale
», ce qui suit
:
«
Le président a invité le conseil du prévenu à mesurer ses propos s’agissant des magistrats instructeurs français et notamment sur «
leur complicité dans l’utilisation de la torture pratiquée à l’encontre de son client en Syrie par les militaires des services secrets
» tels qu’ils apparaissaient en page 68 et suivantes de ses conclusions écrites, ces affirmations dénuées de tout fondement étant manifestement infamantes et dépassant la liberté de la parole de la défense. (...)
Sur les conclusions du conseil du prévenu relatives à la complicité d’actes de torture (...) la cour les rejette comme étant attentatoires à la dignité des magistrats instructeurs et dépourvues de tout fondement et de mesure
».
Par courrier du 17 janvier 2008, le bâtonnier de l’Ordre des avocats au barreau de Paris fit connaître au procureur général, qui l’avait saisi en lui envoyant la copie des conclusions du requérant, qu’il n’entendait pas donner suite à cette affaire. Par acte de saisine et d’ouverture de l’instance disciplinaire en date du 4
février 2008, le procureur général près la cour d’appel de Paris, en vertu de l’article 188 alinéa 1 du décret du 27 novembre 1991 organisant la profession d’avocat (voir droit interne ci-dessous), demanda aux autorités ordinales d’engager une poursuite disciplinaire contre le requérant à raison du contenu des écritures déposées pour son client, fait susceptible de constituer des manquements aux principes essentiels d’honneur, de délicatesse et de modération régissant la profession d’avocat au termes de l’article 1
er
du règlement intérieur national de la profession d’avocat. Il sélectionna plusieurs passages des conclusions devant la cour d’appel :
«
Page 25 : « c’est dans cet aveuglement que les magistrats instructeurs n’ont pas voulu chercher à éviter la torture que subissait Monsieur [S.A.] entre les mains des services secrets syriens à Damas ».
Page 47 : « les magistrats instructeurs français ont laissé sans contrôle les services secrets syriens torturer Monsieur [S.A.] et il peut même être démontré qu’ils ont favorisé la torture, c’est la délocalisation judicaire de la torture ».
Page 68, paragraphe intitulé : « la complicité des magistrats instructeurs français dans l’utilisation de la torture pratiquée à l’encontre de Monsieur [S.A.] en Syrie par les militaires des services secrets ».
Page 69 : « Or, les magistrats instructeurs qui avaient estimé dès le début de la procédure que cette dernière devait viser Monsieur [S.A.] ont laissé utiliser contre lui la torture par les militaires des services secrets syriens (...). Ils ont choisi d’accepter la délocalisation de la torture ».
Page 70 : « la commission rogatoire internationale décernée par les magistrats instructeurs français donne aux militaires des services secrets syriens les réponses à obtenir aux questions à poser : elle encourage la torture ».
Par une décision du 30 septembre 2008, le conseil de discipline de l’Ordre des avocats de Paris renvoya le requérant de toutes les fins de la poursuite
:
«
Considérant que l’objectif poursuivi par Monsieur Sébastien Bono était d’obtenir de la Cour que les pièces figurant dans la procédure instruite par Messieurs B. et R., émanant des autorités syriennes, soient écartées des débats,
Que [S.A.] avait, en effet, été arrêté à Damas le 12 juillet 2003 (...) que selon la défense, les magistrats instructeurs ont eu connaissance de l’arrestation de ce dernier le 18 juillet 2003,
Que pour autant et bien que la pratique de la torture par les services secrets syriens soit de notoriété publique, les juges d’instruction se sont abstenus de délivrer immédiatement un mandat d’arrêt international, et ont, bien au contraire, attendu le 1
er
avril 2004 pour délivrer une commission rogatoire aux autorités militaires syriennes qui a d’ailleurs été, selon les conseils de Monsieur [S.A.], exécutée avec une surprenante diligence,
(...)
Considérant que l’immunité instituée par l’article 41 de la loi du 29 juillet 1881 est destinée à garantir la libre expression du droit d’agir ou de défendre en justice, est applicable aux écrits produits et aux propos tenus devant toute juridiction
;
Que cette règle ne reçoit exception que dans les cas où les écrits outrageants sont étrangers à la cause (Cass. Crim. 11 oct 2005),
(...)
Considérant de surcroît que l’article 10 de la Convention (...) protège, dans les mêmes limites, la liberté de parole de l’avocat à l’audience,
Considérant que si la 1
ère
chambre civile de la Cour de cassation a, dans un arrêt du 28 mars 2008, écarté l’application de l’article 10 de ladite Convention, c’est au motif que les propos avaient été adressés « ad hominem » et manifestaient, exclusivement, une animosité personnelle, sans traduire une idée, une opinion ou une information susceptible d’alimenter une réflexion ou un débat d’intérêt général ;
Considérant que la formation saisie ne peut que constater que les propos reprochés à Monsieur Sébastien Bono ne constituaient pas des attaques personnelles contre les magistrats instructeurs, mais tendaient à mettre en cause la manière dont ils avaient conduit la procédure dont ils avaient la charge ;
Considérant que ces propos n’étaient à l’évidence, pas étrangers aux faits de la cause;
Considérant que Monsieur Sébastien Bono était, de surcroît, fondé à penser que l’argumentation développée par lui, sur le comportement procédural des magistrats instructeurs, n’avait pas été sans influence sur la décision de première instance d’écarter des débats les procès-verbaux émanant de la Syrie, et qu’il était, de ce fait, fondé, quelle qu’en soit la violence, à les reprendre devant la Cour,
Qu’il en allait d’autant plus ainsi que la mise en cause des magistrats instructeurs devant le tribunal n’avait pas amené de réaction du Parquet (...)
».
Le 3 octobre 2008, le procureur général forma un recours contre la décision de relaxe.
Par un arrêt du 25 juin 2009, la cour d’appel de Paris infirma la décision du 30 septembre 2008 et prononça à l’encontre du requérant la sanction disciplinaire du blâme et la peine complémentaire d’inéligibilité aux instances professionnelles pendant une durée de cinq ans. La cour d’appel énonça que les dispositions des articles 41 et 65 de la loi du 29 juillet 1881 (voir droit interne pertinent ci-dessous) n’étaient pas applicables en matière disciplinaire. Rappelant que la liberté d’expression des avocats n’était pas absolue, elle constata que les propos litigieux n’avaient pas simplement pour objet de critiquer la conduite de la procédure d’instruction et de contester la valeur des déclarations faites par S.A. au cours de ses interrogatoires mais mettait personnellement en cause l’intégrité morale des magistrats instructeurs. Elle jugea que cette accusation était inutile au regard des intérêts du client et gratuite puisque ces magistrats avaient relaté dans un compte rendu de mission les difficultés rencontrées avec les autorités syriennes qui les avaient empêchés d’assister aux interrogatoires. La cour d’appel conclut que les propos litigieux constituaient un manquement à l’honneur et à la délicatesse.
Le requérant forma un pourvoi en cassation. Le bâtonnier de l’Ordre des avocats de Paris fit de même. Dans son moyen de cassation, le requérant fit valoir que la cour d’appel, statuant en matière disciplinaire, ne pouvait entrer en voie de condamnation sans méconnaître la présomption d’innocence puisque l’arrêt correctionnel de cette cour du 22 mai 2007 avait pris parti sur le caractère infâmant des écritures. Il invoqua également les articles 6 et 10 de la Convention pour soutenir que l’immunité prévue par l’article 41 de la loi de 1881 devait être applicable en matière de poursuite disciplinaire. Il soutint enfin que la prohibition de la torture étant absolue, ses écrits n’étaient pas une faute disciplinaire et que sa condamnation était contraire aux articles 6 et 10 de la Convention.
Par un arrêt du 14 octobre 2010, la Cour de cassation déclara irrecevable le pourvoi du bâtonnier car il n’était pas partie à la procédure. Quant au pourvoi du requérant, elle le rejeta en faisant valoir d’une part que «
l’arrêt énonce exactement que les dispositions des articles 41 et 65 de la loi du 29
juillet 1881 ne sont pas applicables en matière disciplinaire
» et en considérant d’autre part que la cour d’appel, «
par [ses] motifs qui ne manifestent aucune partialité et en l’absence de toute violation du principe de la présomption d’innocence
», a légalement justifié sa décision.
B.
Le droit interne pertinent
1.
Loi du 29 juillet 1881 sur la liberté de la presse
Article 41
«
(...)
Ne donneront lieu à aucune action en diffamation, injure ou outrage, ni le compte rendu fidèle fait de bonne foi des débats judiciaires, ni les discours prononcés ou les écrits produits devant les tribunaux.
Pourront néanmoins les juges, saisis de la cause et statuant sur le fond, prononcer la suppression des discours injurieux, outrageants ou diffamatoires, et condamner qui il appartiendra à des dommages-intérêts.
Pourront toutefois les faits diffamatoires étrangers à la cause donner ouverture, soit à l’action publique, soit à l’action civile des parties, lorsque ces actions leur auront été réservées par les tribunaux, et, dans tous les cas, à l’action civile des tiers
».
Article 65
«
L’action publique et l’action civile résultant des crimes, délits et contraventions prévus par la présente loi se prescriront après trois mois révolus, à compter du jour où ils auront été commis ou du jour du dernier acte d’instruction ou de poursuite s’il en a été fait.
(...)
».
2.
Décret du 27 novembre 1991 organisant la profession d’avocat
Article 183
«
Toute contravention aux lois et règlements, toute infraction aux règles professionnelles, tout manquement à la probité, à l’honneur ou à la délicatesse, même se rapportant à des faits extraprofessionnels, expose l’avocat qui en est l’auteur aux sanctions disciplinaires énumérées à l’article 184
».
Article 184
«
Les peines disciplinaires sont :
1
o
L’avertissement ;
2
o
Le blâme ;
3
o
L’interdiction temporaire, qui ne peut excéder trois années ;
4
o
La radiation du tableau des avocats, ou le retrait de l’honorariat.
L’avertissement, le blâme et l’interdiction temporaire peuvent comporter la privation, par la décision qui prononce la peine disciplinaire, du droit de faire partie du conseil de l’ordre, du Conseil national des barreaux, des autres organismes ou conseils professionnels ainsi que des fonctions de bâtonnier pendant une durée n’excédant pas dix ans.
(...)
»
Article 188
«
Dans les cas prévus à l’article 183, directement ou après enquête déontologique, le bâtonnier dont relève l’avocat mis en cause ou le procureur général saisit l’instance disciplinaire par un acte motivé. Il en informe au préalable l’autorité qui n’est pas à l’initiative de l’action disciplinaire.
(...)
»
3.
Loi du 31 décembre 1971 portant réforme de certaines professions judiciaires et juridiques
Article 25
«
Toute juridiction qui estime qu’un avocat a commis à l’audience un manquement aux obligations que lui impose son serment, peut saisir le procureur général en vue de poursuivre cet avocat devant l’instance disciplinaire dont il relève.
Le procureur général peut saisir l’instance disciplinaire qui doit statuer dans le délai de quinze jours à compter de la saisine. Faute d’avoir statué dans ce délai, l’instance disciplinaire est réputée avoir rejeté la demande et le procureur général peut interjeter appel. La cour d’appel ne peut prononcer de sanction disciplinaire qu’après avoir invité le bâtonnier ou son représentant à formuler ses observations. (...)
»
GRIEF
Invoquant l’article 10 de la Convention, le requérant soutient que les poursuites disciplinaires ont porté atteinte à sa liberté d’expression dans l’exercice des droits de la défense. D’un point de vue processuel, cette défense consistait à écarter du débat les interrogatoires passés sous la torture, tâche quasi impossible puisque l’instruction préparatoire était réputée purgée de tous ses vices, la chambre d’instruction n’ayant pas été saisie de cette difficulté. Dès lors, la défense devait prendre appui sur le caractère absolu de la prohibition de la torture. Le requérant soutient que la vigueur des conclusions de la défense sur ce point s’autorisait du caractère notoire de la pratique de la torture par les services syriens en particulier en matière de terrorisme. Il rappelle que les passages incriminés, issus de la procédure écrite, ne citaient pas le nom des magistrats instructeurs et s’inscrivaient dans une critique systémique d’un dysfonctionnement judiciaire qui n’a pas été portée hors de l’enceinte de l’audience.
Y a-t-il eu atteinte à la liberté d’expression du requérant au sens de l’article 10 § 1 de la Convention
? Dans l’affirmative, cette atteinte était-elle prévue par la loi, poursuivait-elle un but légitime, et était-elle nécessaire, au sens de l’article 10 § 2
?