CUARTA DECIZIE DECIZIE NR. 22897/09 și 37369/12 Vusumzi Lee MBUISA împotriva Regatului Unit Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Quarta Secțiune), care așeză la 10 septembrie 2013 în calitate de Cameră compusă din: Ineta Ziemele, Președintele David Thór Björgvinsson, George Nicolaou, Ledi Bianku, Zdravka Kalaydjieva, Vincent A. De Gaetano, Paul Mahoney, judecători și Françoise Elens-Passos, Grefierul secțiunii, având în vedere cererile depuse la 1 aprilie 2009 și, respectiv, la 26 mai 2012, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Acest caz se referă la două cereri formulate de dl Vusumzi Lee Mbuisa, un național sud-african, născut în 1969 și locuiește în Huddersfield. Ele se referă la diferite, dar aferente procedurilor de imigrare în Regatul Unit. În prima sa cerere (n. 22897/09) dl Mbuisa a fost reprezentat în fața Curții de către Ison Harrison Sollicitors, Leeds. El s-a reprezentat în a doua cerere (n. 37369/12). Guvernul Regatului Unit („Guvernul”) a primit avizul despre prima, dar nu a doua cerere și, în ceea ce privește această primă cerere, au fost reprezentate de agentul lor, dl J. Grainger al Oficiului Extern și al Commonwealth. Faptele primei cereri, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost student în Regatul Unit din 2004. În martie 2007, el a vizitat familia sa în Africa de Sud. El s-a întors în Regatul Unit la 17 martie 2007, însoțit de soția sa, XN și fiul său. La sosirea la aeroportul Manchester, familia a fost interogat de ofițeri de imigrație. Soția și fiul reclamantului au fost acordate admitere temporară cu condiția ca soția sa să raporteze unui ofițer de imigrare pentru interviu la 21 martie 2007. La 21 martie 2007, soția și fiul său au fost refuzate să intre pe baza că ei căutau intrarea în calitate de persoane dependente ale reclamantului, că au intenționat să rămână cu el în Regatul Unit până la finalizarea studiilor sale și că nu au avut clearance-ul de intrare anterior valabil pentru acest scop. Soția reclamantului a apelat împotriva refuzului de concediu de intrare. Ea a susținut că a avut intenția de a rămâne cu reclamantul doar timp de două luni și, ca națională sudafricană, nu a solicitat autorizarea de intrare anterioară pentru o astfel de vizită. Ea a susținut în continuare că refuzul de concediu de intrare a încălcat drepturile omului și este discriminatoriu. La 1 noiembrie 2007, Tribunalul de Azil și Immigrație a permis apelul. Judecătorul de Imigrație a acceptat că soția reclamantului ar fi putut să nu-și fi clarificat intențiile atunci când a sosit în Regatul Unit. Cu toate acestea, judecătorul pentru imigrație a remarcat că reprezentanții ei legali au confirmat că ea și fiul său au intenția de a rămâne doar două luni în Regatul Unit într-o scrisoare din 20 martie 2007. În plus, reclamantul a fost intervievat la 21 martie 2007 și interviul a declarat în mod clar că soția și fiul său vor rămâne doar două luni ca vizitatori. Prin urmare, judecătorul de imigrație a fost convins că soția reclamantului intenționează să intre în Regatul Unit pentru o perioadă de două luni. Prin urmare, nu ar fi trebuit să refuze permisiunea de a intra pe motivul că nu are autorizarea de intrare anterioară. În sfârșit, judecătorul de imigrație a remarcat că nu au fost furnizate dovezi care să demonstreze că decizia este discriminatorie. După cererea secretarului de stat, a fost făcută o ordonanță de reconsiderare. În ceea ce privește reconsiderarea, Tribunalul de azil și imigrație a constatat că judecătorul de imigrație a comis o eroare semnificativă a dreptului. În conformitate cu articolele 82, 84 și 89 din Legea privind naționalitatea, imigrația și azilul din 2002 (a se vedea punctele 23 și 24 de mai jos), o persoană care nu a avut autorizația de intrare la sosire în Regatul Unit nu a putut face apel decât împotriva refuzului de concediu pentru a intra pe baza faptului că decizia a fost ilegală din cauza articolului 19B din Legea privind relațiile raciale, că este ilegală în temeiul articolului 6 din Legea privind drepturile omului, sau că ar încălca obligațiile Regatul Unit în temeiul Convenției privind refugiații. În consecință, judecătorul de imigrare nu a avut competența de a permite apelul soției reclamanților din cauza faptului că a făcut-o și acest aspect al hotărârii ei trebuie să fie anulat. Totuși, Tribunalul a remarcat că soția reclamantului a ridicat, de asemenea, drepturile omului și discriminarea rasei drept motive de recurs. Deoarece judecătorul de imigrare nu a luat nicio decizie cu privire la drepturile omului și a respins reclamația de discriminare racială fără a da motive, Tribunalul a trebuit să ajungă la propriile concluzii în ceea ce privește aceste chestiuni, susținând că nu a existat niciun comportament necorespunzător care să constituie discriminarea rasei împotriva soției sau copilului reclamantului. Prin urmare, Tribunalul a înlocuit o proaspătă decizie care a respins recursul soției reclamante. La 14 noiembrie 2008, Curtea de Apel a refuzat cererea soției reclamantei de a face apel și a pronunțat o pronunță interzicând-o să solicite o ședință orală. La 1 aprilie 2009, reclamantul și-a depus prima cerere, nr. 22897/09, cu această Curte, plângând, printre altele, , faptul că refuzul permisului soției sale de a intra în vigoare și-a încălcat dreptul de a respecta viața sa privată și de familie în temeiul articolului 8 din Convenție. La 7 iunie 2010, președintele Camerei la care a fost alocată cazul, a hotărât să anunțe cererea guvernului contestat și să solicite observațiile lor scrise cu privire la admisibilitatea și meritele cauzei. Reclamantul și Guvernul au fost informați cu privire la această decizie prin scrisoarea din 14 iunie 2010. Observațiile inițiale ale Guvernului au fost prezentate la 29 septembrie 2010; reclamantul a depus observații în răspuns la 17 Noiembrie 2010 și 14 februarie 2011. În primul set de observații (acele din 17 noiembrie 2010), el a informat Curtea că el și XN nu mai sunt împreună. Observațiile finale ale Guvernului au fost primite la 22 martie 2011. Faptele celei de-a doua cereri 10. La 13 octombrie 2011, reclamantul a solicitat să își modifice concediul pentru a rămâne în Regatul Unit, de data aceasta cerând permisiunea de a rămâne ca partener necăsătorit al BC, un național britanic. 11. Secretarul de stat a refuzat această cerere la 15 decembrie 2011 din cauza faptului că reclamantul nu a furnizat dovezi documentare care să arate locuirea cu BC timp de doi ani, după cum prevede normele privind imigrația (a se vedea punctul 25 de mai jos). 12. Reclamantul a apelat împotriva deciziei în favoarea Tribunalului din Primul Tier (Camera de Immigrație și de Azil) depusă, printre altele, , de la art. 8 din Convenție. El a susținut, de asemenea, că secretarul de stat, în a lua decizia ei, a fost influențat în mod necorespunzător de cererea pe care a făcut-o el, reclamantul acesteia și că decizia secretarului de stat a fost motivată de discriminare rasială. 13. În dovezile sale adresate Tribunalului (în audierea din 20 martie 2012), reclamantul a declarat că s-a întâlnit cu BC în februarie 2008, iar relația lor a început în aprilie 2008 și a devenit gravă în august 2008. Pentru o perioadă de timp au trăit o săptămână în Huddersfield și o săptămână în Middlesbrough, apoi au început să trăiască împreună în aprilie 2010. 14. Reclamantul a prezentat, de asemenea, dovezi ale cererii pe care le-a formulat acestei Curte în ceea ce privește refuzul de concediu al soției sale pentru a intra în Regatul Unit. Când a cerut să dea detalii despre aceasta, el a declarat că are legătură cu un fost partener în Africa de Sud și că relația s-a încheiat din cauza discordurilor. El a afirmat, de asemenea, că au fost împreună din 1997 până în 2007. El a fost apoi interogat de către reprezentantul Secretarului de Stat, un ofițer al Oficiului de Stat, care a întrebat dacă reclamantul își continua încă cererea la această Curte. Reclamantul a fost apoi întrebat ce va face dacă soția sa vine să-l viziteze din Africa de Sud la care reclamantul a răspuns că acest lucru nu face parte din cerere și că este o cerere monetară. El a afirmat, de asemenea, că cererea a fost în numele soției sale și a declarat că, deși relația s-a descompunet în iulie 2007, el a dorit să continue procedura de recurs intern și, după aceea, cererea sa în favoarea Curții pentru daune. 15. Apelul reclamantului a fost respins într-o hotărâre scrisă pronunțată la 20 martie 2012. Judecătorul imigrației a constatat că, deși există dovezi pentru a demonstra că reclamantul și CN trăiau împreună din aprilie 2011, nu există dovezi suficiente pentru a demonstra că trăiau împreună timp de doi ani. 16. În ceea ce privește afirmația că secretarul de stat care a fost influențat necorespunzător de cererea făcută la această Curte, judecătorul de imigrație a concluzionat: „Sucâte dovezi în fața mea [în ceea ce privește prima cerere, nr. 22897/09] este un document din pachetul [Secretarului de stat] al acestuia, care solicită reclamantului [de reclamantul] să prezinte observații scrise în ceea ce privește cererea sa împotriva Regatului Unit. În această scrisoare nu există detalii în ceea ce privește baza cererii sale, și nici nu există alte documente care au fost depuse în legătură cu această cerere. Prin urmare, nu pot face o constatare a bazei acestei afirmații pe care se dau de fapt lipsa unor dovezi documentare cu privire la aceasta. Cu toate acestea, după examinarea scrisorii de refuz emise de către contestator, constat că nu există nici o trimitere la o cerere făcută de dl Mbuisa sau soția sa. Refuzul prezintă un istoric cronologic al statutului de imigrație al apelantului în Regatul Unit, oferind detalii despre sosirea sa în Regatul Unit și cererile sale de studiu. Nu există niciun recurs privind soția sau orice procedură care a avut loc în fața Tribunalului de Azil și imigrare, rezultatul unei astfel de proceduri sau al unei decizii ulterioare luate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Acesta nu a jucat niciun rol în procesul decizional. În consecință, nu constat că Apelantul a putut demonstra în ceea ce privește balanța probabilităților că secretarul de stat sau un oficial care acționează în numele ei a acționat în orice mod discriminatoriu...” 17. În ceea ce privește art. 8, judecătorul imigrației a acceptat că reclamantul a avut viața privată și de familie cu BC și cei patru copii săi. Nu a fost rezonabil să se aștepte CB și copiii ei să părăsească Regatul Unit și să trăiască în Africa de Sud cu reclamantul: toate acestea au fost cetățeni britanici și doi au avut contact cu tații lor naturale, care au fost în Regatul Unit. Cu toate acestea, reclamantul și CB și-au început relația în timp ce știau că reclamantul a avut doar permisiunea temporară de a rămâne în Regatul Unit. În timp ce efectul practic al reclamantului părăsind țara ar fi faptul că el ar fi separat de BC și de copiii ei, acest lucru ar fi probabil pe termen scurt, și nu a existat nici o dovadă că orice cerere de reintrare în Regatul Unit ar implica un proces lung. Nu există dovezi privind orice grad specific de dependență de CB sau copiii ei asupra reclamantului. Copiii erau adolescenți și, fără îndoială, adeptați la utilizarea unor mijloace moderne de comunicare, pe care le-ar putea folosi pentru a rămâne în contact cu reclamantul pentru timpul pe care îl va petrece în Africa de Sud. Ingerența implicată în părăsirea Regatului Unit și reaplicarea permisiunii de intrare era, prin urmare, proporțională și nu în încălcarea art. 8. Această cerere a fost refuzată de Tribunalul de Primă Instanță la 13 aprilie 2012, care a constatat că judecătorul de imigrare a avut dreptul să găsească așa cum a făcut-o și că nu a existat nici o eroare a dreptului în hotărârea ei. Reclamantul a solicitat apoi permisiunea de a face recurs de la Tribunalul Superior care, la 11 mai 2012, a refuzat permisiunea, constatând că, atunci când se ocupă de cazul în temeiul articolului 8, judecătorul imigrației s-a îndreptat corect asupra chestiunilor juridice și, la luarea în considerare proporționalitatea, a evaluat în mod corespunzător factorii relevante. 19. În urma hotărârii Tribunalului Superior, la 26 mai 2012, reclamantul și-a depus cea de-a doua cerere Curții, nr. 37369/12, plângând că refuzul de concediu să rămână ca partener al BC a încălcat, printre altele, dreptul său de a respecta viața sa privată și de familie, astfel cum este garantat de art. 8 din Convenție. 20. Se pare că, după depunerea cererii, reclamantul a solicitat din nou secretarului de stat să rămână în calitate de partener al BC. Secretarul de stat a refuzat cererea la 8 aprilie 2013. Înainte de 1 iulie 2009, resortisanții sud-africani erau clasificați ca „ resortisanți nevisuali” și, ca atare, nu aveau nevoie de autorizarea de intrare pentru a veni în Regatul Unit pentru mai puțin de șase luni, cu excepția cazului în care aceasta era o cerință a categoriei de imigrație în temeiul cărora au intrat. 22. În conformitate cu alineatul (7) din Regulamentul privind imigrația HC 395 (modificat): „O persoană care nu este nici un cetățean britanic, nici un cetățean al Commonwealth cu dreptul de locuință, nici o persoană care are dreptul de a intra sau de a rămâne în Regatul Unit în temeiul dispozițiilor Regulamentelor privind SEE din 2006 necesită permisiunea de a intra în Regatul Unit.” În temeiul articolului 82 alineatul (2) litera (a) din Legea de naționalitate, imigrație și azil 2002, o persoană poate apela la un arbitrar împotriva refuzului de concediu pentru a intra în Regatul Unit. Secțiunea 84 alineatul (1) din Legea de 2002 prevede că un astfel de recurs trebuie inițiat pe unul dintre următoarele motive: „a) că decizia nu este în conformitate cu normele privind imigrația; (b) că decizia este ilegală în temeiul articolului 19B din Legea privind relațiile raciale din 1976 (c. 74) (discriminare de către autoritățile publice); (c) că decizia este ilegală în temeiul articolului 6 din Legea privind drepturile omului din 1998 (c. 42) (autoritatea publică care nu acționează contrar Convenției privind drepturile drepturilor omului) ca fiind incompatibilă cu drepturile recurentei; (d) că recurentul este un național al SEE sau un membru al familiei unui național al SEE și decizia încălcă drepturile recurentei în temeiul tratatelor comunitare în ceea ce privește intrarea sau reședința în Regatul Unit; (e) faptul că decizia nu este în conformitate cu legea; (f) că persoana care ia această decizie ar trebui să fi exercitat în mod diferit o discreție conferită de normele privind imigrația; (g) faptul că eliminarea recurentei din Regatul Unit în urma deciziei de imigrare ar încălca obligațiile Regatului Unit în temeiul Convenției privind refugiații sau ar fi ilegală în temeiul articolului 6 din Legea privind drepturile omului din 1998 ca fiind incompatibilă cu drepturile Convenției recurente.” Cu toate acestea, art. 89 din Legea de 2002 prevede că o persoană care nu are autorizarea de intrare la momentul refuzului concediului de intrare poate face apel numai împotriva refuzului concediului de intrare pe motivele (b), (c) și (g). Partenerul sexual al unei persoane prezente și stabilite în Regatul Unit este reglementat de punctul 295 din Regulamentul privind imigrația. Alineatul 295F prevede că o astfel de concediu trebuie refuzat dacă secretarul de stat nu este mulțumit că fiecare dintre cerințele de la punctul 295D este îndeplinită. 295D(vi) prevede că o astfel de cerință este că părțile trăiesc împreună într-o relație similară cu căsătoria sau parteneriatul civil care a susținut timp de doi ani sau mai mult. COMPLAINTE 26. În prima cerere, reclamantul s-a plâns că, refuzând permisiunea soției sale de a intra în Regatul Unit, guvernul contestat și-a încălcat dreptul de a respecta viața sa de familie și viața privată și dreptul său de a găsi o familie, astfel cum sunt garantate de articolele 8 și 12 din Convenție. De asemenea, reclamantul se plângea că, hotărând să refuze concediul de intrare, procedurile corecte nu au fost respectate deoarece soția sa nu a fost intervievată. De asemenea, a afirmat că concluziile Tribunalului cu privire la lipsa competenței sunt ilegale și că reclamantul și familia sa au fost discriminate din motive de rasă. 27. Guvernul a contestat aceste argumente. 28. În cea de-a doua cerere, reclamantul s-a plâns că refuzul de a-și varia concediul de a intra ca partener necăsătorit al BC a încălcat, de asemenea, drepturile sale în temeiul articolelor 8 și 12 din Convenție. Invocând art. 6 din Convenție, el s-a plâns, de asemenea, că procedurile dinaintea Tribunalului din Primul Tir au fost nedreptate ca BC, care a suferit recent un avort, nu au fost în măsură să asista la audiere și, prin urmare, nu a fost auzită ca martor. 29. După cum se menționează la alineatul (2) mai sus, guvernul contestat nu a primit avizul asupra celei de-a doua cereri și, prin urmare, nu au fost formulate nicio observație în ceea ce privește admisibilitatea și meritul plângerilor reclamantului. „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... fiecare are dreptul la o audiere echitabilă ... de către un tribunal independent și imparțial instituit prin lege ... art. 8 prevede: „1. Oricine are dreptul de a respecta viața sa privată și de familie, casa sa și corespondența sa. Nu va exista nici o interferență de către o autoritate publică în exercitarea acestui drept, cu excepția celor în conformitate cu legea și este necesară într-o societate democratică în interesul securității naționale, al siguranței publice sau al bunăstanței economice a țării, al prevenirii tulburărilor sau al criminalității, al protecției sănătății sau morale sau al protecției drepturilor și libertăților altora.” Și art. 12 prevede: „Bărbații și femeile în vârstă căsătoribilă au dreptul de a se căsători și de a găsi o familie, conform legilor naționale care reglementează exercitarea acestui drept.” 31. Este necesar ca aceste cereri să fie alăturate (consemnând reglementării). 42 § 1 din Regulamentul Curții) și este necesar ca Curtea să înceapă examinarea lor prin abordarea faptului că cele două cereri au fost invocate pe baze de fapt foarte diferite și că, după depunerea primei cereri, au început noi proceduri interne care au dus în cele din urmă la depunerea celei de-a doua cereri. 32. În primul rând, există o contradicție aparentă între bazele de fapt ale fiecărei cereri: prima cerere susține că autoritățile interne au refuzat în mod necorespunzător soția sudafricană a reclamantului, XN, să permită intrarea în Regatul Unit. Atât procedura internă care a contestat refuzul, cât și cererea care a urmat în favoarea acestei Curte (înlocuită la 1 aprilie 2009) au fost puse pe baza faptului că XN era încă soția reclamantului. Acesta a rămas poziția după notificarea guvernului. Nu a fost până în noiembrie 2010 că reclamantul a informat Curtea că el și XN nu mai au avut o relație. Cea de-a doua cerere susține că, refuzând să acorde reclamantului permisiunea de a rămâne în calitate de soț al BC, un resortisantă al Regatului Unit, autoritățile interne nu au avut în vedere faptul că el și BC au avut o relație din 2008, adică, cândva înainte de a depune cererea la Curte în ceea ce privește soția sa sudafricană, XN. 33. În al doilea rând, procedurile interne proaspete care fac obiectul celei de-a doua cereri ale reclamantului au fost efectuate fără ca Curtea să fie informată de acestea. Aceste proceduri interne au fost de asemenea efectuate fără ca instanța internă să fie deplin informată cu privire la natura primei cereri depuse de reclamant la această instanță. Acest lucru a fost în pofida argumentului reclamantului în acele proceduri interne pronunțate că secretarul de stat a fost influențat în mod necorespunzător de această primă cerere. Curtea consideră că nu se poate face nicio critică la judecătorul de imigrare în cadrul acestor proceduri interne pronunțate sau decizia ei de a exclude din considerația ei faptul că procedurile similare au fost în așteptare în fața acestei instanțe. Cu toate acestea, este clar că ea nu a fost furnizată cu toate documentele referitoare la prima cerere la această Curte. Dacă ar fi fost ea, ar fi fost evident că prima cerere nu a fost una pe care reclamantul a adus-o în numele soției sale, ci una pe care o depune reclamantul însuși; că el a fost singurul solicitant în acest caz; și că, până în noiembrie 2010, acesta a fost argumentat de către el pe baza faptului că există o substanță în viață de familie între el și soția sa. 34. În orice caz, Curtea consideră că nu este necesar să se ia în considerare dacă, având în vedere aceste aspecte nesatisfăcătoare, ambele cereri constituie un abuz al dreptului de cerere individuală în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din Convenție, deoarece, din motivele care urmează, Curtea este convinsă că ambele cereri sunt manifestement nefondate. 35. În ceea ce privește prima cerere, Curtea consideră că faptele menționate în a doua cerere – inclusiv afirmația reclamantului de a fi avut o relație cu BC din 2008 – oferă motive ample pentru a susține concluzia atinsă de Tribunalul de azil și imigrație că refuzul de concediu de a intra la soția sa, XN, nu a dus la o interferență acționabilă cu art. 8 din convenție. Acesta consideră, de asemenea, că nu apare nicio problemă separată în ceea ce privește plângerea formulată în temeiul articolului 12 din Convenție. 36. În ceea ce privește cea de-a doua cerere, nu există niciun motiv pentru a pune în îndoială concluzia instanțelor interne că refuzul reclamantului să permită să rămână în calitate de partener necăsătorit al BC și să-l impună să facă orice cereri viitoare din Africa de Sud a fost o interferență proporțională cu viața privată și de familie pe care o bucură reclamantul cu CB și copiii ei. Motivele complete pentru atingerea acestei concluzii au fost furnizate de instanțe interne, în special de judecătorul imigrației în hotărârea sa din 20 mai 2012, care a luat în considerare deplină și anxioasă atât faptele cazului reclamantului, cât și jurisprudența relevantă a acestei instanțe și de instanțe interne privind art. 8 în cadrul procedurilor de imigrare. În cele din urmă, în măsura în care, în cea de-a doua cerere, reclamantul se bazează pe art. 6 din Convenția pentru a contesta echitatea procedurii interne de imigrare, această plângere este incompatibilă cu dispozițiile Convenției ( Din motivele de mai sus, ambele cereri trebuie respinse în conformitate cu art. 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să se alăture cererilor; declară că cererile sunt inadmisibile.
Applications nos. 22897/09 and 37369/12
Vusumzi Lee MBUISA
against the United Kingdom
The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 10
September 2013 as a Chamber composed of:
Ineta Ziemele,
President
,
David Thór Björgvinsson,
George Nicolaou,
Ledi Bianku,
Zdravka Kalaydjieva,
Vincent A. De Gaetano,
Paul Mahoney,
judges,
and Françoise Elens-Passos,
Section Registrar,
Having regard to the above applications lodged on 1 April 2009 and 26
May 2012 respectively,
Having deliberated, decides as follows:
1.
This case concerns two applications brought by Mr Vusumzi Lee Mbuisa, a South African national, who was born in 1969 and lives in Huddersfield. They concern different but related sets of immigration proceedings in the United Kingdom. In his first application (no. 22897/09) Mr Mbuisa was represented before the Court by Ison Harrison Solicitors, Leeds. He represented himself in the second application (no. 37369/12).
2
.
The United Kingdom Government (“the Government”) were given notice of the first but not the second application and, in respect of that first application, they were represented by their Agent, Mr J. Grainger of the Foreign and Commonwealth Office.
A.
The circumstances of the case
1.
The facts of the first application
3.
The facts of the first application, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
4.
The applicant has been a student in the United Kingdom since 2004. In March 2007 he visited his family in South Africa. He returned to the United Kingdom on 17 March 2007, accompanied by his wife, XN, and his son. On arriving at Manchester airport, the family was questioned by immigration officers. The applicant’s wife and son were granted temporary admission on condition that his wife report to an immigration officer for interview on 21 March 2007. The applicant was subsequently interviewed but his wife was not. On 21 March 2007 his wife and son were refused leave to enter on the basis that they were seeking entry as dependants of the applicant, that they intended to remain with him in the United Kingdom until his studies were completed, and that they did not have prior entry clearance valid for this purpose. They were removed to South Africa on 25
March 2007.
5.
The applicant’s wife appealed against the refusal of leave to enter. She submitted that she had only ever intended to stay with the applicant for two months and, as a South African national, she did not require prior entry clearance for such a visit. She further submitted that the refusal of leave to enter violated her human rights and was discriminatory.
6.
On 1 November 2007 the then Asylum and Immigration Tribunal allowed the appeal. The Immigration Judge accepted that the applicant’s wife might not have made her intentions clear when she arrived in the United Kingdom. However, the Immigration Judge noted that her legal representatives had confirmed that she and her son only intended to remain in the United Kingdom for two months in a letter dated 20 March 2007. Moreover, the applicant was interviewed on 21 March 2007 and the interview record clearly stated that his wife and son would only stay for two months as visitors. The Immigration Judge was therefore satisfied that the applicant’s wife was intending to enter the United Kingdom for a period of two months. Consequently, she should not have been refused leave to enter on the ground that she did not have prior entry clearance. Finally, the Immigration Judge noted that no evidence had been provided to demonstrate that the decision was discriminatory.
7.
Following an application by the Secretary of State, an order for reconsideration was made. On reconsideration, the Asylum and Immigration Tribunal found that the Immigration Judge had made a material error of law. Pursuant to sections 82, 84 and 89 of the Nationality, Immigration and Asylum Act 2002 (see paragraphs 23 and 24 below), a person who did not have entry clearance on arrival in the United Kingdom could only appeal against the refusal of leave to enter on the ground that the decision was unlawful by reason of section 19B of the Race Relations Act, that it was unlawful under section 6 of the Human Rights Act, or that it would breach the United Kingdom’s obligations under the Refugee Convention. Consequently, the Immigration Judge had no jurisdiction to allow the applicant’s wife’s appeal on the ground that she did and this aspect of her determination had to be quashed. The Tribunal noted, however, that the applicant’s wife had also raised human rights and race discrimination as grounds of appeal. As the Immigration Judge had made no decision concerning human rights and had dismissed the race discrimination claim without giving reasons, the Tribunal had to reach its own conclusions in respect of these matters. It held that there had been no inappropriate behaviour amounting to race discrimination against the applicant’s wife or child. It further held that the refusal of leave to enter did not constitute any real interference with the applicant’s wife’s rights under Article 8 of the Convention but, even if it had, the interference did not have consequences of such gravity as potentially to engage the operation of Article 8. The Tribunal therefore substituted a fresh determination dismissing the applicant’s wife’s appeal.
8.
On 14 November 2008 the Court of Appeal refused the applicant’s wife’s application for permission to appeal and made an order prohibiting her from requesting an oral hearing.
9.
On 1 April 2009 the applicant lodged his first application, no.
22897/09, with this Court, complaining¸
inter alia
, that refusing his wife leave to enter breached his right to respect for his private and family life under Article 8 of the Convention. On 7 June 2010 the President of the Chamber to which the case had been allocated decided to give notice of the application to the respondent Government and to request their written observations on the admissibility and merits of the case. The applicant and the Government were informed of this decision by letter dated 14 June 2010. The Government’s initial observations were submitted on 29
September 2010; the applicant filed observations in reply on 17
November 2010 and 14 February 2011. In the first set of observations (those of 17 November 2010), he informed the Court that he and XN were no longer together. The Government’s final observations were received on 22 March 2011.
2.
The facts of the second application
10.
On 13 October 2011 the applicant applied to vary his leave to remain in the United Kingdom, this time seeking leave to remain as the unmarried partner of CB, a British national.
11.
The Secretary of State refused that application on 15 December 2011 on the grounds that the applicant had failed to provide documentary evidence to show co-habitation with CB for two years, as required by the Immigration Rules (see paragraph 25 below).
12.
The applicant appealed against that decision to the First-tier Tribunal (Immigration and Asylum Chamber) relying,
inter alia
, on Article 8 of the Convention. He also alleged that the Secretary of State, in reaching her decision, had been improperly influenced by the application which he, the applicant, had made to this Court and that the Secretary of State’s decision was motivated by racial discrimination.
13.
In his evidence to the Tribunal (at a hearing on 20 March 2012) the applicant stated that he had met CB in February 2008 and their relationship began in April 2008 and became serious in August 2008. For a while they lived one week in Huddersfield and one week in Middlesbrough, then started living together in April 2010.
14.
The applicant also gave evidence of the application he had made to this Court in respect of his wife’s refusal of leave to enter the United Kingdom. When asked to give details of it, he stated that it related to an ex
‑
partner in South Africa and that the relationship had ended because of disagreements. He further stated that they had been together from 1997 to 2007. He was then cross-examined by the Secretary of State’s representative, a Home Office Presenting Officer, who asked if the applicant was still pursuing his application to this Court. The applicant was then asked what he would do if his wife came to visit him from South Africa to which the applicant replied that this was not now part of the application and it was a monetary claim. He also stated that the application was on behalf of his wife. He also stated that, although the relationship had broken down in July 2007, he had wanted to continue the domestic appeal proceedings and, thereafter, his application to this Court for damages.
15.
The applicant’s appeal was dismissed in a written determination promulgated on 20 March 2012. The Immigration Judge found that, although there was evidence to show that the applicant and CN had been living together since April 2011, there was insufficient evidence to show that they had been living together for the required two years.
16.
As regard the allegation that the Secretary of State that been improperly influenced by the application made to this Court, the Immigration Judge concluded:
“The only evidence before me [in relation to the first application, no. 22897/09] is a document in the respondent’s [the Secretary of State’s] bundle which is asking the Appellant [the applicant] to submit written observations in relation to his claim against the United Kingdom. There are no details in that letter as to the basis of his claim, nor are there any other documents that have been submitted concerning that claim. I am therefore not able to make a finding as to what the basis of that claim actually is given the lack of documentary evidence concerning it. However, having considered the letter of refusal issued by the Respondent, I find that there is no reference made of any kind to an application made by Mr Mbuisa or his wife. The refusal sets out a chronological history of the Appellant’s immigration status in the United Kingdom, giving details of his arrival in the UK and his applications made to study. There is no recitation of any appeal relating to his wife or any proceedings that took place before the Asylum and Immigration Tribunal, the result of any such proceedings or any subsequent decision made by the European Court of Human Rights. It has played no part in the decision-making process. Consequently I do not find that the Appellant has been able to demonstrate on the balance of probabilities that the Secretary of State or an official acting on her behalf has acted in any way that is discriminatory...”
17.
As regards Article 8, the Immigration Judge accepted that the applicant had private and family life with CB and her four children. It was not reasonable to expect CB and her children to leave the United Kingdom and live in South Africa with the applicant: they were all British citizens and two of them had contact with their natural fathers, who were in the United Kingdom. However, the applicant and CB had begun their relationship while knowing that the applicant had only temporary leave to remain in the United Kingdom. While the practical effect of the applicant leaving the country would be that he would be separated from CB and her children, this was likely to be short term, and there was no evidence that any application to re-enter the United Kingdom would involve a lengthy process. There was no evidence as to any particular degree of dependency by CB or her children on the applicant. The children were teenagers and no doubt adept at using modern means of communication, which they could use to remain in contact with the applicant for the time he would spend in South Africa. The interference involved in leaving the United Kingdom and re-applying for leave to enter was therefore proportionate and not in violation of Article 8.
18.
The applicant sought permission to appeal. That application was refused by the First-tier Tribunal on 13 April 2012, which found that the Immigration Judge had been entitled to find as she did and that there was no error of law in her determination. The applicant then sought permission to appeal from the Upper Tribunal which, on 11 May 2012, refused permission, finding that, when dealing with the case under Article 8, the Immigration Judge had correctly directed herself on the legal issues and, when considering proportionality, had properly weighed the relevant factors.
19.
Following the Upper Tribunal’s decision, on 26 May 2012 the applicant lodged his second application with the Court, no. 37369/12, complaining that the refusal of leave to remain as the partner of CB violated inter alia his right to respect for his private and family life, as guaranteed by Article 8 of the Convention.
20.
It appears that, after lodging that application, the applicant applied again to the Secretary of State for leave to remain as CB’s partner. The Secretary of State refused the application on 8 April 2013.
B.
Relevant domestic law and practice
1.
Entry clearance
21.
Prior to 1 July 2009, South African nationals were classified as “non-visa nationals” and, as such, they did not need entry clearance to come to the United Kingdom for less than six months unless it was a requirement of the immigration category under which they were entering.
22.
Pursuant to paragraph 7 of the Immigration Rules HC 395 (as amended):
“A person who is neither a British citizen nor a Commonwealth citizen with the right of abode nor a person who is entitled to enter or remain in the United Kingdom by virtue of the provisions of the 2006 EEA Regulations requires leave to enter the United Kingdom.”
23
.
Under section 82(2)(a) of the Nationality, Immigration and Asylum Act 2002, a person may appeal to an adjudicator against the refusal of leave to enter the United Kingdom. Section 84(1) of the 2002 Act provides that such an appeal must be brought on one of the following grounds:
“(a) that the decision is not in accordance with immigration rules;
(b) that the decision is unlawful by virtue of section 19B of the Race Relations Act 1976 (c. 74) (discrimination by public authorities);
(c) that the decision is unlawful under section 6 of the Human Rights Act
1998 (c.
42)
(public authority not to act contrary to Human Rights Convention) as being incompatible with the appellant’s Convention rights;
(d) that the appellant is an EEA national or a member of the family of an EEA national and the decision breaches the appellant’s rights under the Community Treaties in respect of entry to or residence in the United Kingdom;
(e) that the decision is otherwise not in accordance with the law;
(f) that the person taking the decision should have exercised differently a discretion conferred by immigration rules;
(g) that removal of the appellant from the United Kingdom in consequence of the immigration decision would breach the United Kingdom’s obligations under the Refugee Convention or would be unlawful under section 6 of the Human Rights Act 1998 as being incompatible with the appellant’s Convention rights.”
24
.
However, section 89 of the 2002 Act provides that a person who does not have entry clearance at the time of the refusal of leave to enter may only appeal against the refusal of leave to enter on grounds (b), (c) and (g).
2.
Leave to remain as an unmarried partner
25
.
Leave to remain in the United Kingdom as the unmarried or same
‑
sex partner of a person present and settled in the United Kingdom is regulated by paragraph 295 of the Immigration Rules. Paragraph 295F provides that such leave is to be refused if the Secretary of State is not satisfied that each of the requirements of paragraph 295D is met. Paragraph
295D(vi) provides that one such requirement is that the parties have been living together in a relationship akin to marriage or civil partnership which has subsisted for two years or more.
26.
In the first application, the applicant complained that, in refusing his wife leave to enter the United Kingdom, the respondent Government had violated his right to respect for his family and private life and his right to found a family, as guaranteed by Articles 8 and 12 of the Convention. The applicant also complained that, in deciding to refuse leave to enter, the correct procedures had not been followed as his wife had not been interviewed. He also alleged that the Tribunal’s findings as to lack of jurisdiction were unlawful and that the applicant and his family had been discriminated on grounds of race.
27.
The Government contested those arguments.
28.
In the second application, the applicant complained that the refusal to vary his leave to enter as the unmarried partner of CB also violated his rights under Articles 8 and 12 of the Convention. Invoking Article 6 of the Convention, he also complained that the proceedings before the First-tier Tribunal were unfair as CB, having recently suffered a miscarriage, had been unable to attend the hearing, and thus was not heard as a witness.
29.
As stated at paragraph 2 above, the respondent Government were not given notice of the second application and so no submissions have been made by them in respect of the admissibility and merits of the applicant’s complaints.
30.
Article 6, where relevant, provides as follows::
“In the determination of his civil rights and obligations ... everyone is entitled to a fair ... hearing ... by an independent and impartial tribunal established by law...
Article 8 provides:
“1.
Everyone has the right to respect for his private and family life, his home and his correspondence.
2.
There shall be no interference by a public authority with the exercise of this right except such as is in accordance with the law and is necessary in a democratic society in the interests of national security, public safety or the economic well-being of the country, for the prevention of disorder or crime, for the protection of health or morals, or for the protection of the rights and freedoms of others.”
And Article 12 provides:
“Men and women of marriageable age have the right to marry and to found a family, according to the national laws governing the exercise of this right.”
31.
It is appropriate for these applications to be joined (pursuant to Rule
42 § 1 of the Rules of Court) and it is necessary for the Court to begin its examination of them by addressing the fact that the two applications have been pleaded on very different factual bases and that, after the first application was lodged, new domestic proceedings began which ultimately led to the lodging of the second application. There are two particular aspects of these applications which are unsatisfactory.
32.
First, there is an apparent contradiction between the factual bases of each application: the first application alleges that the domestic authorities improperly refused the applicant’s South African wife, XN, leave to enter the United Kingdom. Both the domestic proceedings challenging that refusal and the ensuing application to this Court (lodged on 1 April 2009) were put on the basis that XN was still the applicant’s wife. That remained the position after notice was given to the Government. It was not until November 2010 that the applicant informed the Court that he and XN were no longer in a relationship. The second application alleges that, in refusing to give the applicant leave to remain as the spouse of CB, a United Kingdom national, the domestic authorities failed to have regard for the fact that he and CB had been in a relationship since 2008, that is, sometime before he lodged his application with the Court in respect of his South African wife, XN.
33.
Second, the fresh domestic proceedings which form the subject of the applicant’s second application were conducted without the Court being informed of them. Those domestic proceedings were also conducted without the domestic courts being fully informed of the nature of the first application which the applicant had lodged with this Court. This was despite the applicant’s allegation in those fresh domestic proceedings that the Secretary of State had been improperly influenced by that first application. The Court considers that no criticism can be made of the Immigration Judge in those fresh domestic proceedings or her decision to exclude from her consideration the fact that similar proceedings were pending before this Court. However, it is clear that she was not provided with all of the documents relating to the first application to this Court. Had she been, it would have been apparent that the first application was not one that the applicant had brought on his wife’s behalf but one that the applicant had lodged himself; that he was the only applicant in the case; and that, until November 2010, it was being argued by him on the basis that there was subsisting family life between him and his wife.
34.
In any event, the Court considers it unnecessary to consider whether, given those unsatisfactory aspects, both applications amount to an abuse of the right of individual application within the meaning of Article 35 § 3(a) of the Convention since, for the reasons which follow, the Court is satisfied that both applications are manifestly ill-founded.
35.
In respect of the first application, the Court considers that the facts as stated in the second application – including the applicant’s claim to have been in a relationship with CB since 2008 – provide ample grounds to support the conclusion reached by the Asylum and Immigration Tribunal that the refusal of leave to enter to his wife, XN, did not give rise to an actionable interference with Article 8 of the Convention. It also considers that no separate issue arises in respect of the complaint made under Article
12 of the Convention.
36.
As regards the second application, there is no reason to cast doubt on the domestic courts’ conclusion that refusing the applicant leave to remain as the unmarried partner of CB and requiring him to make any future applications from South Africa was a proportionate interference with the private and family life the applicant enjoyed with CB and her children. Full reasons for reaching that conclusion were furnished by the domestic courts, particularly by the Immigration Judge in her determination of 20 May 2012, which gave full and anxious consideration both to the facts of the applicant’s case and to the relevant case-law of this Court and the domestic courts on Article 8 in immigration proceedings. Again, the Court considers that no separate issue arises in respect of the complaint made under Article
12 of the Convention.
37.
Finally, to the extent that, in the second application, the applicant relies on Article 6 of the Convention in challenging the fairness of the domestic immigration proceedings, this complaint is incompatible
ratione materiae
with the provisions of the Convention (
Maaouia v. France
[GC], no. 39652/98, § 40, ECHR 2000-X).
38.
For the above reasons, both applications must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3(a) and 4 of the Convention.
For these reasons, the Court unanimously
Decides
to join the applications;
Declares
the applications inadmissible.
Françoise Elens-Passos
Ineta Ziemele
Registrar
President