- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 17 septembrie 2013
- Stat pârât
- NLD
- Concluzia
- Scoasă de pe rol
Van Galen și alții împotriva Țărilor de Jos
Traducere în română Auto
Decizia nr. 13143/08 Robert Jan VAN GALEN și alții împotriva Țărilor de Jos, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care așezează la 17 septembrie 2013 ca Cameră compusă din: Josep Casadevall, Președinte, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Grițco, judecători și Marialena Tsirli, secretar adjunct al Secției având în vedere cererea depusă la 14 martie 2008, având în vedere declarația unilaterală prezentată de guvernul contestat și observațiile în răspunsul prezentat de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Primul reclamant, dl Robert Jan van Galen, este avocat practicant la Amsterdam. Ceilalți solicitanți, Interforce Holding B.V., Interforce Properties B.V.
și Interforce Property Development B.V. („societățile solicitante”), sunt companii de răspundere limitată (besloten vennootschappen s-au întâlnit cu beperkte aansprakelijheid , B.V.) cu personalitate juridică în temeiul dreptului Țărilor de Jos. Interforce Holding B.V. și Interforce Proprietăți B.V. au fost declarate falimente la 17 noiembrie 1992, precum și Interforce Property Development B.V. la 15 iunie 1993. Un receptor ( curator ) a fost numit; primul reclamant l-a succedat în această capacitate la 18 decembrie 1996. Reclamanții sunt reprezentați de dl G.J. Oosterhoff, un avocat practicant la Amsterdam. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează.
Contextul cazului Cele trei societăți solicitante au făcut parte dintr-un conglomerat, inclusiv, printre altele, alte patru societăți de răspundere limitată, și anume S. B.V., I. B.V., M. B.V. și W. B.V. Acțiunile și drepturile de vot din aceste ultime societăți au fost deținute, în mod divers, de una sau mai multe dintre societățile solicitante. În diferite date din 1989 și 1990, o bancă, S. (denumită în continuare „bancă”), a acordat împrumuturi societăților de conglomerat. Dificultățile financiare au condus Banca și diversele societăți ale conglomeratului să încheie un acord, numit Hotărârea de restructurare, în temeiul căruia diferitele datorii au fost renegoțiate în timp ce acțiunile din I. B.V.
și drepturile de vot din I. B.V., M. B.V. și W. B.V. au fost transferate diverse către Banca și către o entitate sub controlul sau. După ce au fost declarate falimente cele trei societăți solicitante, atunci receptorul a făcut o declarație care vizează anularea Hotărâreaui de restructurare pentru a împiedica îndepărtarea activelor lor în controlul Băncii. Inițiarea procedurii principale La 22 martie 1994, atunci primitorul celor trei solicitări corporative, susținând de asemenea să acționeze în numele I. B.V., M. B.V. și W. B.V., a convocat Banca (inclusiv entitatea sub controlul său) la Curtea Regională de Rotterdam ( arrondissementsrechtbank ) care solicită confirmarea nulității Hotărâreaui de restructurare și a daunelor.
10. Banca, care a luat poziția că a desemnat în mod valabil conducerea I. B.V., M. B.V. și W. B.V., a contestat aceste afirmații.Incidentul de procedură 11. A apărut o litigă cu privire la care parte ar putea solicita în mod valabil controlul asupra I. B.V., M. B.V. și W. B.V. și, prin urmare, dreptul de a-și desemna reprezentantul procedural sau procuratorul litis procureur ) în fața instanțelor civile. 12. La 13 iunie 1996, Curtea Regională a pronunțat hotărârea că receptorul nu a anulat în mod valabil Hotărârea de restructurare. 13. Receptorul – până în acest moment primul reclamant – a depus un recurs împotriva acestei hotărâri la Curtea de Apel ( Gerechtshof ) din Haga.
14. Curtea de Apel a pronunțat hotărâri interlocutorii la 10 ianuarie 2002, 20 septembrie 2007 și 10 iulie 2008. 15. La 29 decembrie 2009, Curtea de Apel și-a pronunțat hotărârea finală, în ceea ce privește cazul dinaintei Curții, că procurorul litis desemnat de către reclamanții nu a reprezentat în mod valabil I. B.V., M. B.V. și W. B.V., astfel încât acțiunile sale să fie nule și nule, dar că transferul anumitor acțiuni către Banca era invalid pentru alte motive. Această hotărâre a fost permisă să devină finală. Dezvoltarea ulterioră 16. O decontare a fost atinsă la 12 aprilie 2011 în cadrul căreia Banca a plătit o sumă de bani în proprietățile de faliment ale societăților solicitante. COMPLAINTES 17. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii.
De asemenea, în temeiul articolului 13 din Convenție, se plângea că nu exista niciun remediu preventiv sau compensatoriu care oferă perspective rezonabile de succes. HOTĂRÂREA Declarația unilaterală a Guvernului și răspunsul reclamanților 18. După eșecul încercărilor de a ajunge la o soluție prietenoasă, prin scrisoarea din 23 mai 2013, Guvernul a informat Curtea că au propus să facă o declarație unilaterală în vederea rezolvării problemelor planteate de cerere și a solicitat în continuare Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție.
19. Declarația unilaterală a Guvernului se menționează după cum urmează: „Deoarece reclamanții nu sunt pregătiți să accepte o soluție prietenoasă cu privire la termenele propuse de Curte și acceptate de Guvern, în prezent guvernul dorește să exprese – prin intermediul declarației unilaterale – recunoașterea sa că cerințele convenției au fost încălcate în ceea ce privește reclamantul [s]. În consecință, Guvernul este pregătit să plătească reclamantului o sumă de 26 000 EUR pentru orice prejudiciu material și moral, precum și o sumă de 4 000 EUR pentru costuri și cheltuieli, plus orice impozit care poate fi percepubil pentru solicitanți.” 20. La 14 iunie 2013, reclamanții au prezentat un răspuns în care au solicitat Curții să respingă declarația unilaterală a Guvernului și să procedeze la examinarea fondurilor cauzei.Decizia Curții 21. art. 37 din Convenție prevede că Curtea poate, în orice etapă a procedurii, să decidă să scoată o cerere din lista cazurilor în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile menționate la alineatul (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol.
art. 37 alineatul (1) litera (c) în special împuternicirea Curții să ia o situație din lista sa în cazul în care: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat continuarea examinării cererii.” 22. Curtea reiterează că, în anumite circumstanțe, aceasta poate elimina o cerere sau o parte a unei cereri în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (c) din Convenție pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului (a se vedea, ca o autoritate recentă printre multe altele, Tabagari c. Georgia (dec.), nr. 70820/10 și 60870/11, 18 iunie 2013). În acest scop, Curtea va examina cu atenție declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, CEDH 2003-VI; WAZA Spółka z.o.o.
c. Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwińska c. Polonia (dec.) nr. 28953/03, 18 septembrie 2007). 23. În ceea ce privește declarația Guvernului, Curtea constată că guvernul a recunoscut în mod explicit că cerințele Convenției au fost încălcate în ceea ce privește reclamanții. În acest sens, aceasta reiterează că există deja o abundență de caz bine stabilit Legea privind durata permisă a procedurii civile și măsurile juridice prevăzute de art. 13 care trebuie puse la dispoziția celor care pretind încălcări ale articolului 6 § 1 în acest sens (a se vedea, printre multe alte autorități, Scordino Italia (n. 1) [GC], n. 36813/97, §§ 177, 182-189 și 224, CEDO 2006 V). 24. În circumstanțele prezentului caz, Curtea este dispusă să accepte declarația unilaterală a Guvernului și constată că nu mai este justificat să continue examinarea cererii.
25. Sumele specificate în declarația guvernului se plătesc în termen de trei luni de la data notificării hotărârii Curții eliberate în conformitate cu art. 37 alineatul (1) din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În caz de nerespectare a acestei perioade, dobânzile simple se plătesc cu valoarea în cauză la o rată egală cu rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale.
26. În sfârșit, Curtea subliniază că, în cazul în care guvernul nu respectă termenii declarației lor unilaterale, cererea ar putea fi restaurată pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (a se vedea, printre altele, Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008, și Gordon c. Regatul Unit (dec.), nr. 10671/10, § 16, 26 martie 2013). Din aceste motive, Curtea ia act în unanimitate de termenele declarației guvernului contestat în ceea ce privește plângerile comunicate în temeiul articolelor 6 § 1 și 13 din convenție (în ceea ce privește durata procedurilor, precum și absența unui remediu intern eficace), precum și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectiva convenție; pentru a elimina cererea din lista de cazuri.
Marialena Tsirli Josep Casadevall Președintele adjunct al grefierului
THIRD SECTION
DECISION Application no. 13143/08 Robert Jan VAN GALEN and others against the Netherlands The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 17 September 2013 as a Chamber composed of: Josep Casadevall, President, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Grițco, judges, and Marialena Tsirli, Deputy Section Registrar , Having regard to the above application lodged on 14 March 2008, Having regard to the unilateral declaration submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicants, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS
The first applicant, Mr Robert Jan van Galen, is a lawyer practising in Amsterdam. The other applicants, Interforce Holding B.V., Interforce Properties B.V. and Interforce Property Development B.V. (“the applicant companies”), are limited liability companies ( besloten vennootschappen met beperkte aansprakelijkheid , “B.V.”) with legal personality under Netherlands law.
Interforce Holding B.V. and Interforce Properties B.V. were declared bankrupt on 17 November 1992, as was Interforce Property Development B.V. on 15 June 1993. A receiver ( curator ) was appointed; the first applicant succeeded him in that capacity on 18 December 1996.
The applicants are represented by Mr G.J. Oosterhoff, a lawyer practising in Amsterdam. A. The circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the applicants, may be summarised as follows. 1. Background to the case
The three applicant companies were part of a conglomerate also including, amongst others, four other limited liability companies, namely S. B.V., I. B.V., M. B.V. and W. B.V. The shares and voting rights in the latter companies were held, variously, by one or more of the applicant companies.
On various dates in 1989 and 1990 a bank, S. (hereafter “the Bank”), granted loans to companies of the conglomerate.
Financial difficulties led the Bank and the various companies of the conglomerate to enter into an agreement, called the Restructuring Agreement, under which the various debts were renegotiated whereas the shares in I. B.V. and the voting rights in I. B.V., M. B.V. and W. B.V. were transferred variously to the Bank and to an entity under its control.
After the three applicant companies were declared bankrupt, the then receiver made a statement aimed at reversing the Restructuring Agreement so as to prevent the removal of their assets into the control of the Bank. 2. Initiation of the main proceedings
On 22 March 1994 the then receiver of the three corporate applicants, claiming also to act in the name of I. B.V., M. B.V. and W. B.V., summoned the Bank (including the entity under its control) before the Rotterdam Regional Court ( arrondissementsrechtbank ) seeking confirmation of the nullity of the Restructuring Agreement and damages.
The Bank, which took the position that it had validly appointed the management of I. B.V., M. B.V. and W. B.V., contested these claims. 3. The incident of procedure
A dispute arose as to which party could validly claim control over I. B.V., M. B.V. and W. B.V. and hence the right to appoint their procedural representative or procurator litis ( procureur ) before the civil courts.
On 13 June 1996 the Regional Court gave judgment finding that the receiver had not validly annulled the Restructuring Agreement.
The receiver – by this time the first applicant – lodged an appeal against this judgment with the Court of Appeal ( gerechtshof ) of The Hague.
The Court of Appeal delivered interlocutory judgments on 10 January 2002, 20 September 2007 and 10 July 2008.
On 29 December 2009 the Court of Appeal handed down its final judgment. It held, as relevant to the case before the Court, that the procurator litis appointed by the applicants had not validly represented I. B.V., M. B.V. and W. B.V., so that his actions were null and void, but that the transfer of certain shares to the Bank was invalid on other grounds. This judgment was allowed to become final. 4. Subsequent developments
A settlement was reached on 12 April 2011 under which the Bank paid a sum of money into the bankruptcy estates of the applicant companies. COMPLAINTS
The applicants complained under Article 6 § 1 of the Convention about the length of the proceedings. They also complained under Article 13 of the Convention that there was no preventive or compensatory remedy which offered reasonable prospects of success. THE LAW A. The Government’s unilateral declaration and the applicants’ reply
After the failure of attempts to reach a friendly settlement, by a letter of 23 May 2013 the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issues raised by the application. They further requested the Court to strike out the application in accordance with Article 37 of the Convention.
The Government’s unilateral declaration reads as follows: “Since the applicants are not prepared to accept a friendly settlement on the terms proposed by the Court and accepted by the Government, the Government hereby wishes to express – by way of unilateral declaration – its acknowledgement that the requirements of the Convention were violated in respect of the applicant[s]. Consequently, the Government is prepared to pay the applicant[s] an amount of € 26,000 for any pecuniary and non-pecuniary damage incurred and an amount of € 4,000 for costs and expenses, plus any tax that may be chargeable to the applicants.”
On 14 June 2013 the applicants submitted a reply in which they requested the Court to reject the Government’s unilateral declaration and proceed to an examination of the merits of the case. B. The Court’s decision
Article 37 of the Convention provides that the Court may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article 37 § 1 (c) in particular empowers the Court to strike a case out of its list if: “for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application.”
The Court reiterates that, in certain circumstances, it may strike out an application or part of an application under Article 37 § 1 (c) of the Convention on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued (see, as a recent authority among many others, Tabagari v. Georgia (dec.), nos. 70820/10 and 60870/11, 18 June 2013). To this end, the Court will examine carefully the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the Tahsin Acar judgment ( Tahsin Acar v. Turkey [GC], no. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; WAZA Spółka z.o.o. v. Poland (dec.), no. 11602/02, 26 June 2007; and Sulwińska v. Poland (dec.) no. 28953/03, 18 September 2007).
Turning to the Government’s declaration, the Court notes that the Government have explicitly acknowledged that the requirements of the Convention were violated in respect of the applicants. In this connection, it reiterates that there already exists an abundance of well-established case ‑ law on the permissible length of civil proceedings and the legal remedies required by Article 13 to be made available to those claiming violations of Article 6 § 1 in this regard (see, among many other authorities, Scordino v. Italy (no. 1) [GC], no. 36813/97, §§ 177, 182-189 and 224, ECHR 2006 ‑ V).
In the circumstances of the present case, the Court is disposed to accept the Government’s unilateral declaration and find that it is no longer justified to continue the examination of the application.
The sums specified in the Government’s declaration shall be paid within three months from the date of notification of the Court’s decision issued in accordance with Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to settle within this period, simple interest shall be payable on the amount in question at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank plus three percentage points.
Finally, the Court emphasises that, should the Government fail to comply with the terms of their unilateral declaration, the application could be restored to the list in accordance with Article 37 § 2 of the Convention (see, among other authorities, Josipović v. Serbia (dec.), no. 18369/07, 4 March 2008, and Gordon v. the United Kingdom (dec.), no. 10671/10, § 16, 26 March 2013). For these reasons, the Court unanimously Takes note of the terms of the respondent Government’s declaration in respect of the complaints communicated under Articles 6 § 1 and 13 of the Convention (concerning the length of proceedings as well as the absence of an effective domestic remedy), and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein; Decides to strike the application out of its list of cases. Marialena Tsirli Josep Casadevall Deputy Registrar President