SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE Cerere n 25403/07 Ciprian VÂRLAN împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 17 septembrie 2013 într-un comitet compus din Ján Šikuta, președintele Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, judecători și Marialena Tsirli, asistentă de secțiune, având în vedere cererea formulată mai sus la 9 iunie 2007, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, dl Ciprian Vârlan, este un cetățean român născut în 1978 și rezident în Târgu Ocna. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl Popa, avocat la Bacău. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.
La 30 octombrie 2006, R.G. a sesizat Parchetul împotriva Corupției din Baja (inclusiv Parchetul de Stat) cu o plângere penală împotriva reclamantului și l-a acuzat pe reclamant, polițist la locul faptei, că i-a cerut suma de 2 000 de euro pentru a o da responsabilului cu resursele umane ale poliției și pentru a-i ușura obținerea unui loc de muncă. Printr-o rezoluție a Parchetului din 18 decembrie 2006, reclamantul a fost reținut. La 19 decembrie 2006, procurorul a solicitat instanței judecătorești din Bac … În aceeași zi, reclamantul s-a declarat nevinovat în prezența avocatului său și a susținut că a împrumutat efectiv bani de la R.G., care era prietenul său, dar cu o sumă mai mică. Printr-o decizie înainte de a spune dreptul din aceeași zi, instanța de apel a decis să-l pună în detenție provizorie pentru o perioadă de douăzeci și nouă de zile, având în vedere gravitatea pedepsei pe care o suporta și impactul social al acțiunilor sale.
Pentru a justifica decizia sa, instanța de apel a luat în considerare elemente concrete, cum ar fi calitatea de polițist al reclamantului, valoarea sumei în cauză și relația de prietenie cu victima. Reclamantul nu a precizat dacă a formulat un recurs împotriva acestei decizii. Printr-o decizie înainte de a declara drept din 15 ianuarie 2007, instanța de apel, în persoana E.E., în calitate de judecător unic, a prelungit detenția provizorie a reclamantului, pe motiv că motivele care au justificat plasarea în arest provizoriu au persistat.
Recursul în recurs al reclamantului a fost respins printr-o decizie din 22 ianuarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție ( printr-o decizie înainte de a pronunța dreptul din 30 ianuarie 2007, instanța de apel, în persoana E.E., în calitate de judecător unic, a revocat detenția provizorie a reclamantului, pe motiv că aceasta nu mai era justificată, deoarece toți martorii fuseseră audiați și că a existat un risc mai mare ca acestea să fie influențate de solicitant. Prin hotărârea din 2 februarie În 2007, Înalta Curte a respins recursul în recurs la Parchet. Reclamantul a fost eliberat în aceeași zi. Campania de presă în decembrie 2006 și în ianuarie 2007, mai multe ziare locale și naționale au publicat articole referitoare la arestarea reclamantului.
Unele menționau că reclamantul a solicitat și a primit o sumă de 2 000 de euro de la un reclamant pentru a-i facilita intrarea în poliție, altele decât mai mult decât mai multe decât ar fi cerut și a primit această sumă. Un articol a dat ca sursă de informații un comunicat de presă al Parchetului ; ceilalți nu au luat legătura cu sursa lor. La 22 ianuarie 2007, cotidianul Adevuul de Vaslui În acest articol, reclamantul a fost acuzat, de asemenea, de faptul că, în calitate de polițist responsabil de acest caz, a sufocat o anchetă privind decesul unei tinere.
Procedura de fond pentru trafic de influență La 14 noiembrie 2006, Parchetul a solicitat instanței de apel permisiunea de a intercepta convorbirile telefonice ale reclamantului, precum și punerea sub ascultare a conversațiilor sale în persoană ( Printr-o rechiziționare din 11 ianuarie 2007, Parchetul l-a trimis pe reclamant înapoi în fața instanței șefului traficului de influență, în special pe baza declarațiilor de la R.G. și a transcrierilor conversațiilor reclamantului. 11. La cauza a fost înregistrată de Curtea de apel și a fost atribuită, în mod aleatoriu, judecătorului E.E. Reclamantul susține că a solicitat, în conformitate cu dreptul intern, recuzarea judecătorului E.E. și că cererea sa a fost respinsă ca nefondată.
Cu toate acestea, el nu a depus la dosar nici copia cererii sale, nici copia hotărârii judecătorești. 12. Prin hotărârea din 12 aprilie 2007, instanța de apel l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de doi ani și șase luni cu suspendare pentru trafic de influență. Curtea de apel s-a bazat pe declarațiile reclamantului și ale R.G., precum și pe transcrierile convorbirilor reclamantului. E.A. care se pronunță în calitate de judecător unic. 13. Recurentul a formulat un recurs în recurs și a susținut, printre altele, că tribunalul de apel se baza exclusiv pe transcrierile conversațiilor sale care fuseseră redactate de Parchet, fără a fi examinat în mod direct și integral aceste transcrieri.
14. Printr-o hotărâre din 16 octombrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție și-a pronunțat recursul, a pronunțat sentința de condamnare a instanței judecătorești și i-a retrimis cauza, pe motiv că nu a examinat direct înregistrarea convorbirilor reclamantului, ceea ce acesta solicitase în mod constant în primă instanță 15. Instanța de apel: din nou pe reclamant, R.G. și mai mulți martori. 16. Prin o decizie înainte de a spune dreptul din 14 februarie 2008, instana de apel autorisa accesul reclamantului la înregistrarea conversaiilor sale. Pe 6 martie 2008, reclamantul s-a prezentat la sediul instanței de judecată, însoțit de avocatul său, pentru a auzi înregistrarea în întregime. Cu toate acestea, el nu a înțeles că o parte în prezența judecătorului cauzei și a procurorului ; cu această ocazie, avocatul său a declarat audierea în audiență publică, precum și o copie completă a înregistrărilor.
Reclamantul nu a precizat dacă a primit o copie. 17. Prin o decizie înainte de a spune dreptul din 16 octombrie 2008, instanța de apel La 20 noiembrie 2008, instanța de apel, ca răspuns la cererile institutului, a prezentat cele șase CD-uri care conțineau înregistrările în întregime și a reținut zece fișiere ca eșantioane pentru expertiză. La 29 decembrie 2008, institutul și-a prezentat raportul de expertiză și a ajuns la concluzia că vocea expertă era, în orice caz, Prin hotărârea din 6 februarie 2009, Tribunalul de apel l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de doi ani cu suspendare pentru trafic de influență. După ce a luat notă de concluziile raportului de competență, instanța de apel s-a bazat pe transcrierile convorbirilor reclamantului.
20. În recursul în recurs al reclamantului, Înalta Curte și-a confirmat condamnarea, printr-o hotărâre din 11 mai 2009. În timpul procedurii penale împotriva sa, reclamantul a fost reprezentat de avocați. Dreptul intern relevant 22. Dispozițiile relevante din Codul de procedură penală privind lacul convorbirilor telefonice, așa cum sunt definite de legile nr. 281/2003 și 356/2006, în vigoare în momentul faptelor, sunt rezumate în cauza Dumitru Popescu c. România (n În conformitate cu articolele 47 și 48 din Codul de procedură penală, judecătorul care, printre altele, a decis o prelungire a detenției provizorii nu poate sta pe fondul cauzei. În conformitate cu art. 51, orice parte la procedură poate solicita recuzarea unui judecător de îndată ce a aflat că există un caz de incompatibilitate GRIFS 24. Invocând art. 5 alin. (1) lit. (c) din Convenție, reclamantul se plânge că nu a avut motive să-l pună în detenție provizorie.
25. Citând la art. 6 alin. (1) din Convenție, a redus lipsa de echitate a procedurii penale împotriva sa, din cauza utilizării ca mijloc de probă a înregistrărilor convorbirilor sale telefonice. Încă din perspectiva aceluiași articol, acesta se plânge de lipsa de imparțialitate a judecătorului E.E., care este pronunțat, cu încălcarea dreptului intern, atât cu privire la menținerea sa în detenție provizorie, cât și cu privire la fondul procedurii penale împotriva sa. 26. Invocând art. 6 alin. (2) și (8) din Convenție, el susține că articolele publicate de presă ca urmare a plasării sale în arest provizoriu au afectat grav imaginea și reputația sa.
5 alin. (1) lit. (c) din Convenție, astfel: Orice persoană are dreptul la libertate și securitate; nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepția cazurilor următoare și conform căilor legale (...) (c) dacă a fost arestat și deținut pentru a fi condus în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive plauzibile de interdicție pe care a comis-o sau că există motive întemeiate de a crede în necesitatea de a împiedica comiterea unei infracțiuni sau de a nu comite o infracțiune după executarea acesteia (...) 28. Curtea reamintește că termenii În conformitate cu căile legale din art. 5 alin. (1) din Convenție se referă în principal la legislația națională și consacră obligația de a respecta normele de fond ca procedură.
Prin urmare, orice decizie luată de instanțele interne în domeniul de aplicare al articolului 5 trebuie să fie conformă cu cerințele procedurale și de fond stabilite de o lege existentă.
Aceasta revine în primul rând autorităților naționale, în special instanțelor, instanțelor, instanțelor de judecată și instanțelor de aplicare a legislației naționale în conformitate cu art. 5 alin. (1) lit. (g) pct. (n) pct. În speță, presupunând că recurentul a epuizat căile de atac (punctul 4 de mai sus), Curtea constată că reclamantul a fost pus în detenție provizorie printr-o decizie înainte de a declara drept din 19 decembrie 2006 a instanței judecătorești din Bacău, care și-a justificat decizia prin elemente concrete specifice persoanei reclamante (împotriva Lauruc c. România, 34236/03, § 65, 23 aprilie 2013).În plus, Curtea nu a conchis nici o înălțare în decizia instanței judecătorești (a contrao Riccardi c. România, n 3048/04, § 55, 3 aprilie 2012). 31. Prin urmare, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins, în conformitate cu art. 35 § 3 a) și 4 din Convenție.
Recurentul se plânge de lipsa de echitate a procedurii penale împotriva sa, din cauza utilizării ca mijloc de probă a transcrierii conversațiilor sale și a faptului că instanța E.E. este pronunțată atât asupra detenției provizorii, cât și asupra fondului cauzei. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către o instanță (...) care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei. 33. Curtea constată că cauza recurentului are două ramuri distincte, pe care o va examina separat. Curtea reamintește că Convenția nu reglementează eligibilitatea probelor ca atare, materie care se încadrează în primul șef al dreptului intern. Comisia a avut deja ocazia să declare că nu este de competența sa să se pronunțe, în principiu, asupra admisibilității anumitor tipuri de probe, de exemplu, a elementelor obținute în mod ilegal sau asupra vinovăției reclamantului.
Este necesar să se examineze dacă procedura, inclusiv modul în care au fost obținute elementele de probă, a fost echitabilă în ansamblul său, ceea ce implică examinarea unei astfel de proceduri și, în cazurile în care se află în discuție încălcarea unui alt drept protejat prin convenție, natura acestei încălcări ( Khan c. Regatul Unit, n 35394/97, § 34, CEDH 2000 P.G. și J.H. c. Regatul Unit, nr. 44787/98, § 76, CEDH 2001 IX. 35. Îndreptându-se spre faptele din speță, Curtea constată că … Curtea ia notă de faptul că, în cursul primului ciclu procedural, recurentul a invocat ca argument lipsa de examinare directă de către instana judecătorească din Bacău a înregistrărilor în cauză și că Înalta Curte de Casație și de Justiie și-a pronunțat recursul și a retrimis cauza în instană din cauza acestui motiv (punctul 14 de mai sus).
În al doilea rând, în timpul celui de-al doilea ciclu procedural, instanța de apel a lui Bacău a efectuat audierea integrală a înregistrărilor în cauză și a solicitat din oficiu o expertiză a acestor înregistrări (punctul 17 de mai sus). 37. Curtea constată că reclamantul nu contestă, de altfel, conținutul sau autenticitatea înregistrărilor convorbirilor sale (Schenk c. Elveția , 12 iulie 1988, § 47, seria A n 140 și Dumitru Popescu (n citată anterior, § 109) și faptul că competența solicitată de instanța de apel a Bacău a concluzionat că vocea pe înregistrări era, după toate probabilitățile, cea a reclamantului (punctul 18 de mai sus). 38. În plus, reclamantului i se oferă accesul, în prezența avocatului său, la înregistrările în cauză în întregime, dar nu a informat Curtea dacă a beneficiat de acestea și, în caz contrar, din ce motive (punctul 16 de mai sus).
Reclamantul nu se plânge nici în fața instanțelor naționale de la … În aceste împrejurări, Curtea nu are motive să pună sub semnul întrebării utilizarea înregistrărilor convorbirilor reclamantului ca mijloc de probă. Neajunsul instanței E.E. 40. Curtea va examina această ramură a cauzei în lumina principiilor enunțate în jurisprudența sa în materie ( Lindon, Otchakovsky-Laurens și July c. Franța [GC], n 21279/02 și 36448/02, § 75, CEDO 2007 IV și Micallef c. Malta [GC], n 17056/06, §§ 93-96, CEDO 2009). 41. De primă dată, presupunând că reclamantul a epuizat căile de atac interne (punctul 11 de mai sus), Curtea nu are niciun motiv să pună sub semnul întrebării prezumția de imparțialitate subiectivă a judecătorului E.E.
Prin urmare, aceasta va examina condiția de imparțialitate obiectivă (Pullar c. Regatul Unit, 10 iunie 1996, § 32, Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1996 III). 42. În speță, temerile reclamantului provin din faptul că, în cursul primului ciclu procedural, judecătorul E.E. s. este pronunțat atât cu privire la prelungirea detenției provizorii, cât și cu privire la fondul cauzei, ceea ce era contrar dreptului intern. În această privință, Curtea amintește totuși că simplul fapt că un judecător a luat decizii înainte de proces, în special în ceea ce privește arestarea provizorie, nu poate justifica în sine, cu excepția unor circumstanțe excepționale, temeri cu privire la imparțialitatea sa (Sfânta Maria c. Franța, 16 decembrie 1992, § 32, seria A n 253 A și Alony Kate c. Spania, n 5612/08, § 52, 17 ianuarie 2012). 43. Curtea nu percepe astfel de circumstanțe excepționale în prezenta cauză.
Întradevăr, judecătorul E.E. nu a decis plasarea reclamantului în detenție provizorie, ci a acordat doar prelungirea detenției provizorii (a contrario Alony Kate , citată anterior, punctul 54). În acest sens, instanța E.E. sine se limitează la a constata că motivele care au justificat luarea măsurii persistă și nu a făcut în nici un fel cunoscut eventuala sa convingere că, în speță, existau motive de a crede în vinovăția reclamantului (a opuso Pellon c. Spania, nr. 45238/99, § 50, 25 iulie 2002 și Alony Kate citată anterior, § 56). 44. Prin urmare, Curtea este de părere că temerile reclamantului cu privire la lipsa de imparțialitate a judecătorului E.E. nu pot fi considerate justificate în mod obiectiv.
45. Din aceste motive, Curtea consideră că cele două ramuri ale cauzei sunt vădit nefondate și că cauza trebuie respinsă, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Argumentul întemeiat pe articolele 6 alineatul (2) și 8 din Convenția 46. Reclamantul se plânge că articolele publicate ca urmare a detenției sale provizorii au afectat grav imaginea și reputația sa și invocă articolele 6 alineatul (2) și 8 din Convenție. Având în vedere jurisprudența bine stabilită în această privință ( Allenet de Ribemont c. Franța, 10 februarie 1995, §§ 32-37, seria A n 308 și Viorel Burzo c. România , n 75109/01 și 12639/02, § 156, 30 iunie 2009), Curtea va examina această cauză numai din punctul de vedere al articolului 6 alineatul (2) din Convenție, astfel de formulare Orice persoană acuzată de o încălcare a dreptului comunitar este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale legale.
47. Curtea amintește că principiul prezumției de nevinovăție consacrat de alineatul (2) din art. 6 prevede că Õ nici un reprezentant al statului nu declară decât o persoană este vinovată de o infracțiune înainte de stabilirea vinovăției sale de către o instanță ( Allenet de Ribemont c. Franța , citată anterior, §§ 35-36. O încălcare a prezumției de nevinovăție poate fi adusă nu numai de un judecător sau de un tribunal, ci și de alte autorități publice (Daktaras c. Lituania, nr 42095/95, § 41 42, CEDH 2000-X). 48. Curtea recunoaște că art. 6 alin. (2) nu poate împiedica, în temeiul art. 10 din Convenție, autoritățile să informeze publicul cu privire la investigațiile penale în curs, dar solicită ca acestea să facă acest lucru cu discreție și rezervă ( Allenet de Ribemont).
, citată anterior, punctul 38. În anumite cazuri, o campanie de presă virulentă poate afecta echitatea procesului, influențând opinia publică (a se vedea Akay c. Turcia (dec.), n 34501/97, 19 februarie 2002 și Priebke c. Italia (dec.), n 4899/99, 5 aprilie 2001). 49. Îndreptându-se spre faptele din speță, Curtea ia notă de prima de la început că reclamantul nu a pretins că a sesizat instanțele naționale cu o acțiune în răspundere împotriva zilei în cauză.
50. În orice caz, Curtea consideră că profesia reclamantului justifica interesul atât al autorităților naționale, cât și al publicului larg pentru desfășurarea procesului său penal, în special în contextul luptei împotriva corupției ( mutatis mutandis Viorel Burzo, citată anterior, § 160 și Jiga c. România, nr 14352/04, § 93, 16 martie 2010). 51. Comisia observă apoi că articolele depuse la dosar au fost publicate în etapa inițială a procedurii, după arestarea reclamantului, probabil ca urmare a unui comunicat de presă al Parchetului Național Anticorupție (punctul 7 de mai sus). În lipsa acestui comunicat de presă, Curtea nu poate specula nici asupra conținutului său, nici asupra termenilor folosiți de reprezentanții statului.
În măsura în care reclamantul se plânge numai de conținutul articolelor prezentate în presă, Curtea amintește că autoritățile naționale nu pot fi considerate răspunzătoare de actele presei ( mutatis mutandis Y.B. și alte c. Turcia, nr. 48173/99 și 48319/99, § 48, 28 octombrie 2004 și Viorel Burzo, citată anterior, § 165. 52. În cele din urmă, Curtea este de părere că articolele în cauză nu constituiau o campanie mass-media virulentă care ar fi influențat sau ar fi fost susceptibilă de a afecta formarea de către judecători, profesioniști formați în mod corespunzător sau la sfârșitul deliberării (Mirca c. România, 41250/02, § 75, 29 martie 2007 și Jiga , citată anterior, §§ 94 95). 53. Prin urmare, rezultă că această cauză este vădit nefondată și trebuie respinsă, în temeiul articolului 35 § 3 litera (a) și al articolului 4 din Convenție.
Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Marialena Tsirli Ján Šikuta Adjunct Președinte
DÉCISION Requête n o 25403/07 Ciprian VÂRLAN contre la Roumanie La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 17 septembre 2013 en un Comité composé de : Ján Šikuta, président , Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, juges , et de Marialena Tsirli, greffière adjointe de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 9 juin 2007, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT
1.Le requérant, M. Ciprian Vârlan, est un ressortissant roumain né en 1978 et résidant à Târgu Ocna. Il a été représenté devant la Cour par M e I. Popa, avocat à Bacău. A. Les circonstances de l’espèce
2.Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. 1. Le placement du requérant en détention provisoire
3.Le 30 octobre 2006, R.G. saisit le parquet anti-corruption de Bacău (« le parquet ») d’une plainte pénale contre le requérant. Il accusa le requérant, policier à l’époque des faits, de lui avoir demandé la somme de 2 000 euros pour la donner au responsable des ressources humaines de la police et lui faciliter l’obtention d’un emploi.
4.Par une résolution du parquet du 18 décembre 2006, le requérant fut placé en garde à vue. Le 19 décembre 2006, le parquet demanda à la cour d’appel de Bacău (« la cour d’appel ») de le placer en détention provisoire. Lors de l’audience du même jour, le requérant, en présence de son avocat, se déclara innocent et fit valoir qu’il avait effectivement emprunté de l’argent à R.G., qui était son ami, mais d’un montant moins important. Par une décision avant dire droit du même jour, la cour d’appel décida de son placement en détention provisoire pour une durée de vingt-neuf jours, en raison de la gravité de la peine qu’il encourait et de l’impact social de ses actions. Pour justifier sa décision, la cour d’appel prit en considération des éléments concrets, tel que la qualité de policier du requérant, le montant de la somme en question et la relation d’amitié avec la victime. Le requérant n’a pas précisé s’il a formé un pourvoi en recours contre cette décision.
5.Par une décision avant dire droit du 15 janvier 2007, la cour d’appel, en la personne de E.E., siégeant en qualité de juge unique, prolongea la détention provisoire du requérant, au motif que les raisons ayant justifié le placement en détention provisoire persistaient. Le pourvoi en recours du requérant fut rejeté par une décision du 22 janvier 2007 de la Haute Cour de cassation et de justice (« la Haute Cour »).
6.Par une décision avant dire droit du 30 janvier 2007, la cour d’appel, en la personne de E.E., siégeant en qualité de juge unique, révoqua la détention provisoire du requérant, au motif qu’elle n’était plus justifiée puisque tous les témoins avaient été entendus et qu’il n’y avait plus de risque qu’ils soient influencés par le requérant. Par un arrêt du 2 février 2007, la Haute Cour rejeta le pourvoi en recours du parquet. Le requérant fut remis en liberté le même jour. 2. La campagne de presse
7.En décembre 2006 et en janvier 2007, plusieurs quotidiens locaux et nationaux publièrent des articles relatifs à l’arrestation du requérant. Certains mentionnaient que le requérant « a(vait) demandé et reçu » une somme de 2 000 euros d’un plaignant pour lui faciliter l’entrée dans la police, d’autres qu’il « aurait demandé et reçu » cette somme. Un article donnait comme source d’information un communiqué de presse du parquet ; les autres n’indiquaient pas leur source.
8.Le 22 janvier 2007, le quotidien Adevărul de Vaslui publia un article sur le même sujet. Dans cet article, le requérant était également accusé d’avoir, en qualité de policier en charge de l’affaire, étouffé une enquête relative au décès d’une jeune femme. 3. La procédure au fond pour trafic d’influence
9.Le 14 novembre 2006, le parquet demanda à la cour d’appel l’autorisation d’intercepter les conversations téléphoniques du requérant, ainsi que la mise sous écoute de ses conversations en personne (« înregistrare în mediul ambiental ») avec R.G. et plusieurs autres individus. Par une décision avant dire droit du 16 novembre 2006, la cour d’appel autorisa l’interception.
10.Par un réquisitoire du 11 janvier 2007, le parquet renvoya le requérant en jugement du chef de trafic d’influence. Le parquet se fonda notamment sur les déclarations de R.G. et sur les transcriptions des conversations du requérant.
11.L’affaire fut enregistrée par la cour d’appel et fut attribuée, de manière aléatoire, à la juge E.E. Le requérant allègue avoir demandé, conformément au droit interne, la récusation de la juge E.E. et que sa demande a été rejetée comme mal fondée. Pourtant, il n’a versé au dossier ni la copie de sa demande, ni la copie de la décision judiciaire.
12.Par un jugement du 12 avril 2007, la cour d’appel condamna le requérant à une peine de deux ans et six mois avec sursis pour trafic d’influence. La cour d’appel se fonda sur les déclarations du requérant et de R.G. ainsi que sur les transcriptions des conversations du requérant. E.E. se prononça en qualité de juge unique.
13.Le requérant forma un pourvoi en recours et fit valoir, entre autres, que la cour d’appel s’était fondée exclusivement sur les transcriptions de ses conversations qui avaient été rédigées par le parquet, sans avoir examiné directement et en version intégrale ces transcriptions.
14.Par un arrêt du 16 octobre 2007, la Haute Cour de cassation et de justice fit droit à son pourvoi, cassa le jugement de condamnation de la cour d’appel et lui renvoya l’affaire, au motif qu’elle n’avait pas examiné directement l’enregistrement des conversations du requérant, ce que ce dernier avait constamment demandé en première instance.
15.La cour d’appel entendit de nouveau le requérant, R.G. et plusieurs témoins.
16.Par une décision avant dire droit du 14 février 2008, la cour d’appel autorisa l’accès du requérant à l’enregistrement de ses conversations. Le 6 mars 2008, le requérant se présenta au siège de la cour d’appel, accompagné de son avocat, pour entendre l’enregistrement dans son intégralité. Toutefois, il n’entendit qu’une partie en présence du juge de l’affaire et du procureur ; à cette occasion, son avocat demanda l’audition en audience publique, ainsi qu’une copie intégrale des enregistrements. Le requérant n’a pas précisé s’il a bien reçu une copie.
17.Par une décision avant dire droit du 16 octobre 2008, la cour d’appel demanda d’office à l’Institut national d’expertises criminalistiques (« l’institut ») une expertise scientifique des enregistrements en cause. Lors de l’audience du 20 novembre 2008, la cour d’appel, en réponse aux demandes de l’institut, procéda à l’audition des six CD comportant les enregistrements dans leur intégralité et en retint dix fichiers comme échantillons pour l’expertise.
18.Le 29 décembre 2008, l’institut rendit son rapport d’expertise et conclut que la voix expertisée était « selon toute probabilité » celle du requérant.
19.Par un jugement du 6 février 2009, la cour d’appel condamna le requérant à une peine de deux ans avec sursis pour trafic d’influence. Après avoir pris note des conclusions du rapport d’expertise, la cour d’appel se fonda sur les transcriptions des conversations du requérant.
20.Sur pourvoi en recours du requérant, la Haute Cour confirma sa condamnation, par un arrêt du 11 mai 2009.
21.Pendant la procédure pénale à son encontre, le requérant a été représenté par des avocats. B. Le droit interne pertinent
22.Les dispositions pertinentes du Code de procédure pénale relatives à l’interception des conversations téléphoniques, tel qu’amendées par les lois n os 281/2003 et 356/2006, en vigueur au moment des faits, sont résumées dans l’affaire Dumitru Popescu c. Roumanie (n o 2) (n o 71525/01, §§ 45-46, 26 avril 2007).
23.Selon les articles 47 et 48 du Code de procédure pénale le juge qui, entre autres, a décidé d’une prolongation de la détention provisoire ne peut pas siéger sur le fond de l’affaire. Selon l’article 51, toute partie à la procédure peut demander la récusation d’un juge « dès qu’elle a appris qu’il y avait un cas d’incompatibilité ». GRIEFS
24.Invoquant l’article 5 § 1 c) de la Convention, le requérant se plaint qu’il n’y avait pas de raisons justifiant son placement en détention provisoire.
25.Citant l’article 6 § 1 de la Convention, il allègue le défaut d’équité de la procédure pénale en son encontre, en raison de l’utilisation comme moyen de preuve des enregistrements de ses conversations téléphoniques. Toujours sous l’angle du même article, il se plaint du défaut d’impartialité de la juge E.E. qui s’est prononcée, en violation du droit interne, tant sur son maintien en détention provisoire, que sur le fond de la procédure pénale à son encontre.
26.Invoquant les articles 6 § 2 et 8 de la Convention, il fait valoir que les articles publiés par la presse à la suite de son placement en détention provisoire ont gravement nui à son image et à sa réputation. EN DROIT A. Le grief tiré de l’article 5 § 1 c) de la Convention
27.Le requérant se plaint qu’il n’y avait pas de raisons justifiant son placement en détention provisoire. Il invoque l’article 5 § 1 c) de la Convention, ainsi libellé : « 1. Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales : (...) c) s’il a été arrêté et détenu en vue d’être conduit devant l’autorité judiciaire compétente, lorsqu’il y a des raisons plausibles de soupçonner qu’il a commis une infraction ou qu’il y a des motifs raisonnables de croire à la nécessité de l’empêcher de commettre une infraction ou de s’enfuir après l’accomplissement de celle-ci (...) »
28.La Cour rappelle que les termes « régulièrement » et « selon les voies légales » qui figurent à l’article 5 § 1 de la Convention renvoient pour l’essentiel à la législation nationale et consacrent l’obligation d’en observer les normes de fond comme de procédure. L’article 5 § 1 exige de surcroît la conformité de toute privation de liberté au but de cet article : protéger l’individu contre l’arbitraire ( Amuur c. France , 25 juin 1996, § 50, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ III).
29.Dès lors, toute décision prise par les juridictions internes dans la sphère d’application de l’article 5 doit être conforme aux exigences procédurales et de fond fixées par une loi préexistante. S’il incombe au premier chef aux autorités nationales, notamment aux tribunaux, d’interpréter et d’appliquer le droit interne au regard de l’article 5 § 1, l’inobservation du droit interne entraîne un manquement à la Convention et la Cour peut et doit vérifier si ce droit a été respecté ( Assanidzé c. Géorgie [GC], n o 71503/01, § 171, CEDH 2004 ‑ II).
30.En l’espèce, à supposer que le requérant ait épuisé les voies de recours (paragraphe 4 ci-dessus), la Cour note que le requérant a été placé en détention provisoire par une décision avant dire droit du 19 décembre 2006 de la cour d’appel de Bacău qui a justifié sa décision par des éléments concrets propres à la personne du requérant ( a contrario , Lauruc c. Roumanie , n o 34236/03, § 65, 23 avril 2013). En outre, la Cour n’aperçoit pas d’indices d’arbitraire dans la décision de la cour d’appel ( a contrario , Riccardi c. Roumanie , n o 3048/04, § 55, 3 avril 2012).
31.Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. B. Le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention
32.Le requérant se plaint du défaut d’équité de la procédure pénale à son encontre, en raison de l’utilisation comme moyen de preuve de la transcription de ses conversations et du fait que la juge E.E. s’est prononcée tant sur la détention provisoire que sur le fond de l’affaire. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention qui dispose dans ses parties pertinentes : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. »
33.La Cour note que le grief du requérant comporte deux branches distinctes, qu’elle examinera séparément. 1. L’utilisation des enregistrements des conversations téléphoniques
34.La Cour rappelle d’emblée que la Convention ne réglemente pas l’admissibilité des preuves en tant que telles, matière qui relève au premier chef du droit interne. Elle a déjà eu l’occasion de déclarer qu’il ne lui appartient pas de se prononcer, par principe, sur la recevabilité de certaines sortes d’éléments de preuve, par exemple des éléments obtenus de manière illégale, ou encore sur la culpabilité du requérant. Il y a lieu d’examiner si la procédure, y compris la manière dont les éléments de preuve ont été obtenus, fut équitable dans son ensemble, ce qui implique l’examen de « l’illégalité » en question et, dans les cas où se trouve en cause la violation d’un autre droit protégé par la Convention, de la nature de cette violation ( Khan c. Royaume-Uni , n o 35394/97, § 34, CEDH 2000 ‑ V et P.G. et J.H. c. Royaume-Uni , n o 44787/98, § 76, CEDH 2001 ‑ IX).
35.Se tournant vers les faits de l’espèce, la Cour note que l’interception des communications était autorisée par la loi afin d’obtenir des moyens de preuve et a été effectuée avec l’autorisation et sous le contrôle de la cour d’appel de Bacău, comme l’exigeait la loi (paragraphe 9 ci-dessus).
36.La Cour note que, lors du premier cycle procédural, le requérant a soulevé comme argument le défaut d’examen direct par la cour d’appel de Bacău des enregistrements en cause et que la Haute Cour de cassation et de justice a fait droit à son pourvoi et a renvoyé l’affaire à la cour d’appel pour ce motif (paragraphe 14 ci-dessus). Ensuite, lors du deuxième cycle procédural, la cour d’appel de Bacău a procédé à l’audition intégrale des enregistrements en cause et a demandé d’office une expertise de ces enregistrements (paragraphe 17 ci-dessus).
37.La Cour note que le requérant ne conteste d’ailleurs pas le contenu ou l’authenticité des enregistrements de ses conversations ( Schenk c. Suisse , 12 juillet 1988, § 47, série A n o 140 et Dumitru Popescu (n o 2) précité, § 109) et que l’expertise demandée par la cour d’appel de Bacău a conclu que la voix sur les enregistrements était, selon toute probabilité, celle du requérant (paragraphe 18 ci-dessus).
38.Qui plus est, le requérant s’est vu offrir l’accès, en la présence de son avocat, aux enregistrements en cause dans leur intégralité, mais n’a pas informé la Cour s’il en a profité et, dans la négative, pour quelles raisons (paragraphe 16 ci-dessus). Le requérant ne s’est pas non plus plaint devant les juridictions nationales de l’irrecevabilité comme moyen de preuve des enregistrements de ses conversations au motif que l’interception aurait été effectuée en violation de son droit au respect de sa vie privée et de sa correspondance.
39.Dans ces circonstances, la Cour n’aperçoit pas de raisons pour remettre en cause l’utilisation des enregistrements des conversations du requérant comme moyen de preuve. 2. Le défaut allégué d’impartialité de la juge E.E.
40.La Cour examinera cette branche du grief à la lumière des principes énoncés dans sa jurisprudence en la matière ( Lindon, Otchakovsky-Laurens et July c. France [GC], n os 21279/02 et 36448/02, § 75, CEDH 2007 ‑ IV et Micallef c. Malte [GC], n o 17056/06, §§ 93-96, CEDH 2009).
41.De prime abord, à supposer que le requérant ait épuisé les voies de recours internes (paragraphe 11 ci-dessus), la Cour n’aperçoit aucune raison pour remettre en cause la présomption d’impartialité subjective de la juge E.E. Elle examinera donc la condition d’impartialité objective ( Pullar c. Royaume ‑ Uni , 10 juin 1996, § 32, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ III).
42.En l’espèce, les craintes du requérant proviennent du fait que, lors du premier cycle procédural, la juge E.E s’est prononcée tant sur la prolongation de la détention provisoire, que sur le fond de l’affaire, ce qui était contraire au droit interne. À cet égard, la Cour rappelle toutefois que le simple fait qu’un juge ait pris des décisions avant le procès, notamment au sujet de la détention provisoire, ne peut justifier en soi, sauf circonstances exceptionnelles, des appréhensions quant à son impartialité ( Sainte-Marie c. France , 16 décembre 1992, § 32, série A n o 253 ‑ A et Alony Kate c. Espagne , n o 5612/08, § 52, 17 janvier 2012).
43.La Cour n’aperçoit pas de telles circonstances exceptionnelles dans la présente affaire. En effet, la juge E.E. n’a pas décidé du placement du requérant en détention provisoire, mais a seulement accordé la prolongation de la détention provisoire ( a contrario , Alony Kate , précité, § 54). Pour cela, la juge E.E. s’est limitée à constater que les raisons qui avaient justifié la prise de la mesure persistaient et n’a aucunement fait part de son éventuelle conviction qu’il y avait en l’espèce des raisons à croire à la culpabilité du requérant ( a contrario , Perote Pellon c. Espagne , n o 45238/99, § 50, 25 juillet 2002 et Alony Kate précité, § 56).
44.La Cour est donc d’avis que les appréhensions du requérant quant au défaut allégué d’impartialité de la juge E.E. ne peuvent pas passer pour objectivement justifiées.
45.Pour ces raisons, la Cour estime que les deux branches du grief sont manifestement mal fondées et que le grief doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. C. Le grief tiré des articles 6 § 2 et 8 de la Convention
46.Le requérant se plaint que les articles publiés à la suite de son placement en détention provisoire ont gravement nui à son image et à sa réputation et invoque les articles 6 § 2 et 8 de la Convention. Au vu de la jurisprudence bien-établie en la matière ( Allenet de Ribemont c. France , 10 février 1995, §§ 32-37, série A n o 308 et Viorel Burzo c. Roumanie , n os 75109/01 et 12639/02, § 156, 30 juin 2009), la Cour examinera ce grief sous le seul angle de l’article 6 § 2 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie. »
47.La Cour rappelle que le principe de la présomption d’innocence consacrée par le paragraphe 2 de l’article 6 exige qu’aucun représentant de l’État ne déclare qu’une personne est coupable d’une infraction avant que sa culpabilité ait été établie par un tribunal ( Allenet de Ribemont c. France , précité, §§ 35-36). Une atteinte à la présomption d’innocence peut émaner non seulement d’un juge ou d’un tribunal mais aussi d’autres autorités publiques ( Daktaras c. Lituanie , n o 42095/98, §§ 41 ‑ 42, CEDH 2000-X).
48.La Cour reconnaît que l’article 6 § 2 ne saurait empêcher, au regard de l’article 10 de la Convention, les autorités de renseigner le public sur des enquêtes pénales en cours, mais il requiert qu’elles le fassent avec discrétion et réserve ( Allenet de Ribemont , précité, § 38). Une campagne de presse virulente est dans certains cas susceptible de nuire à l’équité du procès, en influençant l’opinion publique (voir Akay c. Turquie (déc.), n o 34501/97, 19 février 2002 et Priebke c. Italie (déc.), n o 48799/99, 5 avril 2001).
49.Se tournant vers les faits de l’espèce, la Cour note de prime abord que le requérant n’a pas allégué avoir saisi les juridictions nationales d’une action en responsabilité contre les quotidiens en question.
50.En tout état de cause, la Cour estime que la profession du requérant justifiait l’intérêt tant des autorités nationales que du grand public pour le déroulement de son procès pénal, surtout dans le contexte de la lutte contre la corruption ( mutatis mutandis , Viorel Burzo , précité, § 160 et Jiga c. Roumanie , n o 14352/04, § 93, 16 mars 2010).
51.Elle note ensuite que les articles versés au dossier ont été publiés au cours de la phase initiale de la procédure, après l’arrestation du requérant, vraisemblablement à la suite d’un communiqué de presse du parquet national anti-corruption (paragraphe 7 ci-dessus). En l’absence de ce communiqué de presse, la Cour ne saurait spéculer ni sur son contenu, ni sur les termes employés par les représentants de l’État. Pour autant que le requérant se plaint uniquement du contenu des articles parus dans la presse, la Cour rappelle que les autorités nationales ne sauraient être tenues pour responsables des actes de la presse ( mutatis mutandis , Y.B. et autres c. Turquie , n os 48173/99 et 48319/99, § 48, 28 octobre 2004 et Viorel Burzo , précité, § 165).
52.Finalement, la Cour est d’avis que les articles en question ne constituaient pas une campagne médiatique virulente qui aurait influencé ou aurait été susceptible d’influencer la formation de l’opinion des juges, des professionnels dûment formés, ou l’issue du délibéré ( Mircea c. Roumanie , n o 41250/02, § 75, 29 mars 2007 et Jiga , précité, §§ 94 ‑ 95).
53.Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Marialena Tsirli Ján Šikuta Greffière adjointe Président