Pascale împotriva României

Secțiunea a treia Cerere nr. 25658/03 Antonio PASCALE împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 29 ianuarie 2013 într-un comitet compus din Alvina Gyulumyan, președinte, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, judecători, și Marialena Tsirli, asistentă de secțiune, având în vedere cererea menționată anterior formulată la 15 februarie 2003, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT recurentul Antonio Pascale este un resortisant italian născut în 1971 și rezident în Santriano-Di-Lucania (Italia). El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul Corneliu Dorneanu, avocat la Timișoara.

Guvernul român ( guvernul italian, căruia i-a fost comunicată o copie a cererii de către Curte în conformitate cu art. 44 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul de procedură al Curții, nu a dorit să își prezinte punctul de vedere cu privire la cauza. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: La 7 august 2001, reclamantul și G.F. au fost arestați de polițiști pe stradă, au fost supuși unor săpături corporale. Polițiștii l-au găsit pe reclamant, o sumă de bani în lire italiene în bancnote. Polițiștii l-ar fi informat atunci că bancnotele găsite în posesia sa erau false.

La 8 august 2001, au fost reținuți provizoriu la cererea Parchetului, care a fost prelungită periodic de Tribunalul de Primă Instanță din Timișoara (attenționat de Tribunalul de Primă Instanță din Timișoara) După condamnarea reclamantului în primă instanță (punctul 11 de mai jos), măsura de detenție provizorie a fost menținută de instanță pentru o perioadă nedeterminată. La 7 august 2001, poliția i-a interogat pe martorii care au asistat la perchezițiile corporale ale reclamantului, care au semnat procesul verbal de constatare a infracțiunii. În urma unei percheziții la domiciliul G.F., poliția a găsit o sumă de bani în lire italiene în bancnote false. La 8 august 2001, reclamantul a fost interogat de Parchet, apoi confruntat cu G.F.

În septembrie 2001, reclamantul a fost interogat din nou de către Parchet, printr-un rechizitoriu din 1 octombrie 2001, Parchetul i-a trimis pe reclamant și pe G.F. în judecată în fața Tribunalului de Primă Instanță pentru deținerea de bancnote false în vederea punerii lor în circulație. 10. Tribunalul de Primă Instanță i-a interogat pe anumiți martori acuzați și cu descărcare de gestiune, precum și pe reclamant și pe G.F. Prin hotărârea din 20 mai 2002, Tribunalul de Primă Instanță l-a condamnat pe reclamant pentru posesie de bancnote false în vederea punerii lor în circulație, la o sentință de cinci ani de închisoare fermă. El i-a aplicat, de asemenea, pedepsele auxiliare prevăzute la articolele 64 și 71 din Codul penal ( 64 (a) și (b) din CP pentru o perioadă de cinci ani după executarea pedepsei cu închisoarea.

Tribunalul a dispus în sfârșit expulzarea reclamantului după executarea pedepsei. 12. Tribunalul de Primă Instanță și-a întemeiat hotărârea cu privire la proces verbal de constatare a flagrantului delict, în raportul de percheziție, pe rapoarte de expertiză care să ateste că atât bancnotele găsite asupra reclamantului, cât și cele găsite la G.F. au fost false, precum și pe declarațiile reclamantului și ale G.F. 13. El susținea că elementele constitutive ale dreptului reprovocat au fost demonstrate de dovezile cazului și că pedeapsa nu a fost stabilită corect, deoarece pedepsele auxiliare și complementare nu puteau suspenda drepturile civile conferite de statul italian. El a contestat legalitatea hotărârilor înainte de a pronunța dreptul.

14. Parchetul a fost, de asemenea, chemat, susținând că pedepsele suplimentare nu pot fi aplicate cetățenilor străini. 15. Instanța a solicitat instanței să interogheze martorul cu descărcare de gestiune P.M., cu sediul în Italia, printr-o comisie de recurs. Tribunalul a respins cererea sa, pe motiv că faptele cunoscute de acesta din urmă nu erau relevante pentru cauză și că aceasta ar întârzia procedura. 16. Printr-o decizie din 6 noiembrie 2002, tribunalul departamental a dat dreptul la recursul la Parchet și parțial la cel al reclamantului și a retras pedeapsa suplimentară.

Prin examinarea hotărârii contestate în lumina motivelor de recurs, trebuie să se constate că instanța de primă instanță, bazată pe dovezile colectate în cursul anchetei, urmărirea penală și judecata judiciară, a stabilit exact situația de fapt și de drept, pedeapsa aplicată fiecăruia dintre inculpați fiind stabilită corect în temeiul articolului 72 CP și în raport cu participarea acestora la realizarea faptelor reținute în sarcina lor. În recurs, tribunalul [departamental] a interogat martorul S.V., care a declarat că nu a avut cunoștință de faptele realizate de inculpati, precum și martorul S.G.V., care, în calitate de martor ocular, a prezentat modul în care acuzații au fost arestați în locul numit Ceasul Floral, în spatele magazinului Bega din Timișoara.

Trebuie să se constate că Tribunalul de Primă Instanță a aplicat acuzaților, cetățenilor italieni, pedeapsa suplimentară prevăzută la art. 64 lit. (a) și (b) din CP, pedeapsă care nu se aplică cetățenilor străini, în măsura în care Constituția nu le conferă drepturile suspendate de pedeapsa suplimentară. Prin urmare, din motivele menționate mai sus și în limitele specificate, tribunalul le dă dreptul la recurs și [parțial] celor care au fost acuzați, încalcă hotărârea contestată și, prin rejudecarea cauzei, elimină pedeapsa suplimentară. Tribunalul menține, pentru restul, judecata penală contestată. 17. Reclamantul a formulat o acțiune împotriva acestei hotărâri.

În memoriul său, acesta susținea că tribunalul departamental nu și-a motivat hotărârea, că instanțele inferioare nu erau pronunțate asupra anumitor cereri de probă, că elementele constitutive ale dreptului reproșat nu erau reunite în speță, că pedeapsa nu a fost stabilită în mod corect în măsura în care pedeapsa secundară a fost menținută și că hotărârea pronunțată în apel era contrară legii. 18. Printr-o hotărâre definitivă din 10 martie 2003, Curtea de apel din Timișoara a respins recursul reclamantului și a confirmat temeinicia hotărârii pronunțate în apel. Examinând hotărârea care face obiectul căii de atac atât în raport cu motivele invocate de inculpați, cât și din oficiu, în limita dispozițiilor legale, trebuie să se constate că instanța a reținut o situație de fapt care corespunde dovezilor prezentate, a stabilit în mod corect vinovăția persoanelor acuzate și a făcut o calificare juridică corectă a faptelor.

Inculpații nu au recunoscut faptele, au făcut declarații contradictorii prin faptul că au acuzat reciproc de deținerea de bancnote false și de intenția de a le pune în circulație. La inculpatul G.F. a recunoscut că el știa că bancnotele pe care le-am găsit pe Pascal [reclamantul] erau false, dar nu a putut explica prezența altor bancnote false în casa lui. Acuzatul Pascale [reclamantul] a susținut la început că a găsit bani la periferia orașului, apoi a recunoscut că banii i-au fost înmânați de către cealaltă persoană înfășurată în schimbul de valută, pentru a spune în cele din urmă că suma constituia un împrumut. Dintre toate dovezile prezentate, instanța a stabilit cu certitudine vinovăția inculpaților, condamnându-i pentru faptele reținute împotriva lor.

Cererea apărării de a rupe deciziile și de a retrimite cauza în instanță în fața instanței de primă instanță nu este justificată, nici o bază legală nu există în acest scop. De asemenea, cererea de achitare nu este justificată, ținând cont de dovezile prezentate și chiar de declarațiile inculpaților. În ceea ce privește pedepsele, trebuie să se constate că acestea sunt în limitele prevăzute de lege, instanța luând în considerare dispozițiile articolului 72 CP. Cu toate acestea, în măsura în care nu există niciun motiv de fapt sau de drept care ar putea conduce, în temeiul articolului 385/9 din Codul de procedură penală, la modificarea hotărârii, recursurile persoanelor acuzate ar trebui respinse ca fiind nefondate, în temeiul articolului 385/15 punctul 1 litera b din Codul de procedură penală 19. Din dosar reiese că, în timpul declarațiilor făcute în timpul urmăririi penale, precum și pe parcursul întregii proceduri, reclamantul a fost asistat de un interpret.

Dreptul și practica internă relevante 20. Dispozițiile legale relevante, și anume articolele 64 și 71 din Codul penal, așa cum este în vigoare la data faptelor, sunt prezentate în cauza Calmanovici c. România 42250/02, § 48 și 49, 1 iulie 2008). GRIFS 21. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, se plânge că instanțele naționale care acționează în recurs și în recurs nu vor examina toate mijloacele sale de recurs și recurs și nu și-au motivat deciziile. 22. Invocând art. 5 alin. (1) lit. (c), 3, 4 și 5 și 13 din Convenție, reclamantul se plânge că reținerea sa provizorie în urma condamnării sale în primă instanță era fără temei legal, că nu a fost adus imediat în fața unui magistrat abilitat să se pronunțe asupra binelui acestei măsuri, asupra duratei detenției sale provizorii, că instanțele naționale nu au constatat încetarea dreptului acestei măsuri și a dreptului la despăgubiri pentru detenție ilegală.

23. Citând articolele 6 alineatul (1), 2 și 3 litera (d) și 17 din Convenție, reclamantul se plânge de modul în care instanțele naționale au examinat dovezile, au apreciat faptele și au determinat pedepsele impuse, de faptul că nu a beneficiat de un interpret imparțial, de o încălcare a prezumției de nevinovăție din cauza menținerii sale în detenție provizorie după condamnarea în primă instanță, de posibilitatea de a interoga anumiți martori în cauză și de refuzul instanței de departamentale de a pune întrebări P.M. 24. Tot pe baza articolului 6 alineatul (1) menționat anterior, el se plânge de faptul că instanțele naționale i-au impus pedeapsa secundară d interdicția unora dintre drepturile sale civice, atunci când a fost cetățean străin.

Printr-o scrisoare din 4 iunie 2004, el și-a precizat gladiatoriul din art. 3 din Protocolul nr 1 la Convenție. Cu privire la cauza recurentului întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din convenție în ceea ce privește lipsa motivării hotărârilor pronunțate de instanțele naționale 25. Reclamantul se plânge de lipsa de echitate a procedurii și, în special, de faptul că instanțele naționale nu au examinat mijloacele sale de recurs și de recurs. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către o instanță (...), care va decide fie contestații cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, fie temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei (...) 26. Reclamantul se plânge că instanțele naționale nu au examinat motivele sale de recurs și de recurs.

El subliniază caracterul general și foarte scurt al motivării hotărârii pronunțate în recurs. Acesta arată că unul dintre motivele sale de recurs viza în mod expres lipsa motivării hotărârii pronunțate în apel. În ceea ce privește pedeapsa secundară, el arată că aceasta era decăzută automat la momentul faptelor. 27. Guvernul consideră că instanțele naționale și-au motivat deciziile și au furnizat explicații detaliate, bazate pe dovezi solide. În ceea ce privește aplicarea de către instanțele naționale a pedepsei auxiliare reclamantului, Guvernul indică faptul că, la momentul faptelor, aplicarea acestor pedepse era obligatorie atunci când o pedeapsă cu închisoarea era impusă.

28. Curtea reamintește că, dacă art. 6 alineatul (1) obligă instanțele să-și motiveze deciziile, nu se poate înțelege ca solicitând un răspuns detaliat la fiecare argument ( Van de Hurk c. Țările de Jos, 19 aprilie 1994, § 61, seria A n 288). Cu toate acestea, noțiunea de proces echitabil impune ca o instanță internă care și-a motivat pe scurt decizia, indiferent dacă a inclus motivele reținute de o instanță inferioară sau de altă natură, să fi examinat într-adevăr aspectele esențiale care i-au fost adresate și să nu se mulțumească să deterioreze pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare ( Curtea ia notă de faptul că reclamantul denunță faptul că instanțele naționale responsabile de cauza sa în apel și recurs nu au examinat toate mijloacele sale de recurs și de recurs și nu au emis hotărâri motivate.

În cazul în care, în urma unei cereri din partea unei părți terțe, se consideră că nu există motive întemeiate să se considere că nu există motive întemeiate pentru a se considera că nu există motive întemeiate pentru a se considera că nu există motive întemeiate pentru a se considera că nu există motive întemeiate pentru a se considera că nu există motive întemeiate pentru a se considera că nu există motive întemeiate să se considere că nu există motive întemeiate pentru a se considera că nu există motive întemeiate pentru a se considera că nu există motive întemeiate pentru a se considera că nu există motive întemeiate pentru a se considera că nu există motive întemeiate pentru a se considera că nu există motive întemeiate pentru a se considera că nu există motive întemeiate pentru a se considera că nu s-ar considera că nu s-ar considera că nu s-ar fi acordat ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) litera (c) din TFUE, Comisia ar trebui să se ia în considerare, de asemenea, că nu s-ar putea considera că nu s-ar fi luat în considerare niciun motiv pentru a se considera că nu s-ar fi acordat un ajutor de stat membru în sensul articolului 107 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul (CE) din Tratatul (CE) din Tratatul (CE) nu s-ar (CE).

În ceea ce privește impactul asupra reclamantului de aplicare a pedepselor auxiliare, Curtea arată că a fost interogat cu privire la calitatea sa de victimă ca urmare a aplicării acestor pedepse, în scrisoarea sa din 4 iunie 2004, în scrisoarea sa din 4 iunie 2004, în care s-au dezvoltat doar consecințele acestei pedepse asupra dreptului său de vot și de a candida. Prin urmare, acest singur aspect va trebui să fie luat în considerare. 30. În acest caz, Curtea constată că, printr-o hotărâre din 20 mai 2002, Tribunalul de Primă Instană din Timișoara l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă cu închisoarea și la pedepse auxiliare și complementare, după ce a stabilit faptele și după ce a considerat că elementele intenionale și materiale care fac obiectul dreptului de proprietate, în vederea punerii lor în circulaie, erau reunite în speță.

Reclamantul a contestat hotărârea pronunțată în primă instanță, susținând printre altele că nici elementul juridic, nici elementul material al infracțiunii reproșate nu au fost demonstrate de dovezile prezentate și că pedepsele auxiliare și complementare nu ar trebui să îi fie impuse în măsura în care drepturile civice în cauză îi fuseseră conferite de statul italian. 31. În ceea ce privește motivul de recurs și de recurs al reclamantului cu privire la fondul cauzei, în hotărârea sa tribunalul județean a remarcat că, pe baza dovezilor dosarului, instanța de primă instanță stabilise în mod corect situația de fapt și de drept și că pedeapsa aplicată fiecăruia dintre inculpați fusese stabilită în mod legal în raport cu participarea lor la realizarea faptelor reținute în sarcina lor.

Prin urmare, se poate considera că tribunalul județean a făcut o motivare prin care a inclus motivele Tribunalului de Primă Instanță în ceea ce privește elementele constitutive ale infracțiunii (Helle , citată anterior, § 56). Referirile Tribunalului departamental la martorii audiați în cursul procedurii de recurs, confirmă această concluzie, cu atât mai mult cu cât obligația de a-și motiva deciziile, pe care art. 6 § 1 le impune instanțelor, nu se poate înțelege ca solicitând un răspuns detaliat la fiecare argument (Hiro Balani c. Spania, 9 decembrie 1994, § 27, seria A n 303 B). În plus, sesizat pe cale de atac de către reclamant, instanța de apel din Timișoara a reexaminat acest motiv de recurs în cazul ui … În ceea ce privește examinarea de către instanțele naționale a motivului privind aplicarea pedepsei auxiliare și complementare, Curtea constată că, la citirea hotărârii pronunțate în apel, nu se poate susține că instanța departamentală a ignorat argumentul reclamantului, în măsura în care l-a primit parțial.

Într-adevăr, el a retras aplicarea pedepsei complementare, pe motiv că aceasta nu se referea la drepturile conferite în mod legal de dreptul intern. Cu toate acestea, este adevărat că instanța de judecată a lui Timișoara, acționând pe cale de atac, nu a răspuns la recursul reclamantului întemeiat pe aplicarea pedepsei auxiliare, în timp ce pedepsele suplimentare fuseseră înlăturate. 33. Cu toate acestea, în această privință, Curtea arată că dreptul românesc nu conferă reclamantului, cetățean străin, un drept de vot sau de a candida la alegeri în România. Prin urmare, pedeapsa secundară impusă de hotărârea de condamnare în temeiul articolului 64 litera (a) nu era decât teoretică. În ceea ce privește dreptul de vot al reclamantului în Italia, trebuie să se constate că imposibilitatea acestuia de a-și exercita dreptul de vot ar fi rezultatul deținerii sale, și nu consecința oricărei interdicții impuse de către statul român.

Pe de altă parte, reclamantul nu a informat Curtea cu privire la nicio interdicție formală care i-ar fi fost opusă de autoritățile române sau italiene de a-și exercita dreptul de vot în Italia. 34. Prin urmare, ținând cont de cele menționate anterior, Curtea consideră că această interdicție este în mod evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 3 lit. (a) și 4 din Convenție. Cu privire la celelalte obiecții ale reclamantului 35. Reclamantul ridică, de asemenea, mai multe obiecțiuni întemeiate pe articolele § 1, 3, 4 și 5, 6 §1, 2, 3 d) și (e), 13 și 17 din Convenția nr. 3 și 3 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Ținând cont de toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de protocoalele sale.

În consecință, aceste obiecții sunt inadmisibile și trebuie respinse în conformitate cu art. §§ 3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Marialena Tsirli Alvina Gyulumyan Grefier Adjunct Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION Requête n o 25658/03 Antonio PASCALE contre la Roumanie La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 29 janvier 2013 en un comité composé de : Alvina Gyulumyan, présidente, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, juges, et de Marialena Tsirli, greffière adjointe de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 15 février 2003, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT