Secțiunea a treia Cerere nr. 52936/09 Vasile Mihai MUREȘAN împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 26 noiembrie 2013 într-un comitet compus din Alvina Gyulumyan, președinte, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, judecători, și Marialena Tsirli, asistentă de secțiune, având în vedere cererea sus-menționată formulată la 25 septembrie 2009, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie, în calitate de reclamant, dl Vasile Mihai Mureșan, este un cetățean român născut în 1969 și rezident la Baia Mare. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl A.P. David, avocat la București. Circumstanțele din acest caz Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Detenția provizorie a reclamantului La 24 În februarie 2009, reclamantul a fost reținut pe motiv că a fost reținut pentru că a comis infracțiuni de trafic de persoane și de persoane false și, în special, i s-a reproșat că a încheiat contracte false de muncă cu tinerele femei din România pe care le-a transferat ulterior în Cipru unde, privându-le de libertate și de violență, le exploata sexual. Prin hotărârea din 24 februarie 2009, în temeiul articolului 148 litera (f) din Codul de procedură penală, tribunalul județean din Maramures ( (d) prin care reclamantul se află în detenție provizorie pentru o perioadă de douăzeci și nouă de zile, pe motiv că a comis infracțiuni pentru care legea prevedea o pedeapsă mai mare de patru ani de închisoare și că există dovezi că menținerea sa în libertate reprezenta un pericol concret pentru ordinea publică. Instanța a considerat că pericolul public a implicat în speță natura activității infracționale, amploarea acesteia, perioada în care a fost comisă și impactul social negativ al unei astfel de acțiuni. Tribunalul a considerat că predarea reclamantului în libertate ar crea pentru public un puternic sentiment de nesiguranță și că interesul public ar trebui să primeze. Prelungirea detenției provizorii a recurentului prin hotărâri înainte de a se pronunța drept din 18 martie, 23 aprilie, 26 mai, 14 iulie, 8 septembrie, 6 și 29 octombrie și 3 și 19 noiembrie 2009, tribunalul departamental a prelungit detenția provizorie a recurentului, pe motiv că a continuat să aibă suspiciuni că a comis faptele reproșate. Instanța a menționat, de asemenea, că au existat indicii concrete că repunerea în libertate a celui care putea aduce atingere ordinii publice, pericolul care nu a scăzut în speță cu trecerea timpului. El a adăugat că, în scopul bunei desfășurări a procedurii, repunerea în libertate a reclamantului nu era de dorit. Instanța departamentală a respins, de asemenea, cererile reclamantului de a înlocui măsura de detenție provizorie cu interdicția de a părăsi țara, pe motiv că, în speță, măsura de detenție provizorie a fost justificată. Recursurile în recurs formulate de reclamant împotriva acestor hotărâri au fost respinse prin hotărâri definitive ale instanței de recurs a Cluj ( Prin trei hotărâri din 5 ianuarie, 2 februarie și 2 martie 2010, tribunalul județean a prelungit detenția provizorie a reclamantului, indicând că nu există pericolul concret pe care îl reprezenta repunerea în libertate a reclamantului pentru ordinea publică. În plus, instanța a considerat că măsura a continuat să fie oportună și că buna desfășurare a procesului depindea de menținerea reclamantului în detenție provizorie. În ceea ce privește aceste hotărâri, reclamantul a formulat recursuri care au fost respinse de instanța de judecată prin hotărâri definitive din 12 ianuarie, 11 februarie și 11 martie 2010. Într-una dintre hotărârile sale, Curtea de apel a declarat că a fost dovedită că partenera reclamantului a încercat să o facă pe una dintre părțile civile în procedură, ceea ce a dus la buna administrare a justiției. Prin hotărârea din 30 martie 2010, tribunalul departamental a prelungit arestarea provizorie a reclamantului pe motiv că această măsură era necesară pentru a asigura prezența ui la audieri. Prin hotărârea din 27 aprilie 2010, tribunalul departamental a acceptat cererea reclamantului și a înlocuit măsura de detenție provizorie cu interdicția de a părăsi localitatea. La recursul Parchetului, printr-o hotărâre definitivă din 4 mai 2010, Curtea de apel a încălcat hotărârea pronunțată în primă instanță și a decis să mențină măsura de detenție provizorie pe motiv că nu toate părțile vătămate au fost încă audiate și că pericolul pentru ordinea publică continuă să existe, având în vedere gravitatea faptelor investigate. 10. Prin două hotărâri anterioare datei de 25 mai și 22 iunie 2010, tribunalul departamental a dispus înlocuirea măsurii de detenție provizorie cu interdicția de a părăsi localitatea. La recursul Parchetului, prin hotărâri definitive din 1 iunie 2010 În iunie și 6 iulie 2010, Curtea de Apel a încălcat aceste hotărâri și a menținut măsura de detenție provizorie, considerând că aceasta era justificată, având în vedere gravitatea faptelor și modul în care a fost comisă. Măsura de plasare în detenție provizorie a fost considerată justificată, de asemenea, ținând seama de pericolul pentru ordinea publică și de gravitatea și complexitatea cauzei. 11. Prin hotărâri înainte de a spune dreptul din 17 august și 7 septembrie 2010, tribunalul județean a înlocuit măsura de detenție provizorie a reclamantului cu interdicția de a nu părăsi localitatea. La recursul Parchetului, prin hotărârile definitive din 25 august și 14 septembrie 2010, Curtea de apel a încălcat aceste hotărâri și a menținut măsura de detenție provizorie. Se consideră că au existat indicii că acuzatul a comis faptele, că pericolul pentru ordinea publică a apărut din natura și gravitatea faptelor și că durata detenției provizorii a fost rezonabilă, dat fiind că autoritățile m-au anchetat cu atenție. Repunerea în libertate a reclamantului 12. Prin hotărârea din 6 octombrie 2010, tribunalul departamental a respins recursul reclamantului la cererea sa de înlocuire a detenției provizorii cu interdicția de a părăsi localitatea. Prin hotărârea definitivă din 21 octombrie 2010, tribunalul departamental a respins recursul la Parchet, pe motiv că durata detenției provizorii depășește un an și șapte luni nu ar fi rezonabilă. 13. Printr-o scrisoare din 22 februarie 2011, reclamantul a informat Curtea cu privire la eliberarea sa. De la această dată, el nu a informat Curtea cu privire la evoluția procedurilor penale inițiate împotriva sa în fața instanțelor naționale. GRIFS 14. Invocând art. 5 alineatul (1), 2, 3 și 4 din Convenție, reclamantul se plânge de durata detenției sale provizorii și de lipsa justificării menținerii acestei măsuri de către instanțele interne 15. Citând art. 6 alin. (1) și (3) lit. (a), (b) și (d) și 13 din Convenție, CESE consideră că nu a beneficiat de o procedură echitabilă, ținând cont de modul în care au fost efectuate anumite acțiuni de urmărire, de refuzul instanței de interogare a martorilor, deoarece nu a fost informat cu privire la natura acuzațiilor aduse împotriva sa și nu a beneficiat de timpul necesar pentru pregătirea apărării sale. CU PRIVIRE LA JUSTIȚIA DE LA ARTICOLUL 5 ALINEATUL (3) DIN Convenția 16. Recurentul se plânge de durata detenției sale provizorii și de lipsa justificării menținerii acestei măsuri de către instanțele interne, prin necunoașterea art. 5 alin. (1), (2), (3) și (4) din Convenție. Curtea consideră că, ținând cont de conținutul afirmațiilor reclamantului, acest aspect trebuie examinat numai din unghiul art. 5 § 3 din Convenție, astfel cum este formulat în partea sa relevantă Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute în alin. (...) are dreptul să fie judecată într-un termen rezonabil, sau eliberată în timpul procedurii. Punerea în libertate poate fi condiționată de o garanție care asigură încuviințarea celui care a făcut-o în instanță 17. Curtea arată că, în prezenta cauză, perioada prevăzută la art. 5 alineatul (3) din Convenție a început la 24 februarie 2009, data la care reclamantul a fost arestat și s-a încheiat la 21 octombrie 2010, data la care a fost eliberat; prin urmare, această perioadă a durat aproximativ un an și opt luni. 18. Comisia reamintește că art. 5 alineatul (3) din convenție impune ca reținerea provizorie înainte de pronunțarea hotărârii să nu depășească un termen rezonabil și că autoritățile judiciare competente trebuie să examineze în mod regulat persistența unor motive relevante și suficient de justificate pentru privarea de libertate (assenov și alții c. Bulgaria, 28 octombrie 1998, § 154, Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1998-VIII. În jurisprudența sa, Curtea a dezvoltat patru motive fundamentale acceptabile pentru a decide plasarea sau menținerea în detenție provizorie a unui inculpat suspectat de comiterea unei infracțiuni : pericolul de evadare a acuzatului, riscul ca acuzatul, odată eliberat, să pună în pericol administrarea justiției sau să comită noi infracțiuni, sau riscul ca repunerea sa în libertate să tulbure ordinea publică. Comisia a considerat, de asemenea, că instanțele judecătorești care acționează cu privire la oportunitatea menținerii recurentului în detenție provizorie trebuie să se dea în judecată cu privire la un set de elemente relevante concrete, care să confirme necesitatea acestei măsuri (a se vedea, printre altele, Georgiou c. Grecia (dec.), nr 8710/08, 22 martie 2011 19. În primul rând, autoritățile judiciare naționale trebuie să se asigure că, într-un caz dat, detenția provizorie suferită de un În acest scop, ținând seama în mod corespunzător de principiul prezumției de nevinovăție, aceștia trebuie să examineze toate circumstanțele de natură să ateste sau să contrazică existența unei cerințe de interes public care justifică o derogare de la regula prevăzută la art. 5 și să prezinte un raport în deciziile lor privind cererile de extindere. C a avut în vedere motivele care figurează în aceste decizii și pe baza faptelor necontestate indicate de către Comisie în mijloacele sale pe care Curtea trebuie să le determine dacă a existat sau nu o încălcare a articolului 3 ( McKay c. Regatul Unit [GC], n 543/03, § 43, CEDH 2006 X și Erimescu c. România (dec.), 33762/05, 18 ianuarie 2011). 20. În speță, Curtea constată că decizia de a pune reclamantul în detenție provizorie a fost luată de instanță la 24 februarie 2010, după o examinare atentă a cererii de Parchet și a înscrisurilor din dosar. 21. Curtea observă apoi că, ulterior, instanțele interne au efectuat intervale regulate, fie din oficiu, fie la cererea reclamantului, pentru a controla legalitatea și oportunitatea menținerii sale în detenție. În această privință, Comisia constată că deciziile de prelungire a detenției au fost motivate în mod corespunzător și că autoritățile competente au efectuat o examinare concretă a situației și a personalității reclamantului. În cazul în care anumite hotărâri pronunțate în cauza au un raționament apropiat și se bazează pe aceleași motive, acest lucru s-ar putea explica prin timpul relativ limitat dintre aceste decizii și prin faptul că raționamentul reținut inițial nu și-a pierdut relevanța în acest interval (a se vedea, mutatis mutandis, Georgiou, (dec.), citată anterior 22. Curtea observă că, odată cu trecerea timpului, instanțele interne au justificat necesitatea de a menține reclamantul în detenție provizorie prin faptul că au existat indicii că, odată ce a fost eliberat, putea împiedica buna administrare a justiției. În această privință, s-a remarcat faptul că la ui a încercat în mod direct sau de către persoane implicate în procedură ( Rossi c. Franța, nr. 60468/08, § 81, 18 octombrie 2012). În opinia Curții, instanțele naționale au dat motive pertinente și suficiente pentru a justifica menținerea reclamantului în detenție provizorie. 23. În hotărârea sa din 21 octombrie 2010, evaluând din nou toate elementele dosarului, Tribunalul de apel al Cluj a concluzionat că este mai oportun să se mențină reclamantul în detenție. Această concluzie nu este în contradicție cu deciziile anterioare de menținere în detenție din moment ce, în fiecare moment al procedurii, autoritățile interne au dreptul de a evalua în mod liber elementele care justifică prelungirea detenției și caracterul relevant și suficient al motivelor de-a lungul timpului. 24. Având în vedere cele de mai sus, rezultă că această cauză este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din convenție. Cu privire la obiecțiunile întemeiate pe articolele 6 și 13 din Convenția 25. Citând articolele 6 și 13 din convenție, reclamantul denunță mai multe aspecte legate de echitatea procedurii penale inițiate împotriva sa. Cu toate acestea, Curtea constată că, în conformitate cu documentele din dosar, procedura penală este încă în curs de desfășurare în fața instanțelor naționale și că, începând cu 22 februarie 2011, reclamantul nu a informat Curtea cu privire la evoluția sa. Prin urmare, trebuie să se constate că aceste obiecțiuni sunt în prezent premature și să fie respinse pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Marialena Tsirli Alvina Gyulumyan Grefier Adjunct Președinte
Requête n
o
52936/09
Vasile Mihai MUREȘAN
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 26 novembre 2013 en un Comité composé de
:
Alvina Gyulumyan,
présidente,
Kristina Pardalos,
Johannes Silvis,
juges,
et de Marialena Tsirli,
greffière adjointe de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 25 septembre 2009,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Vasile Mihai Mureșan, est un ressortissant roumain né en 1969 et résidant à Baia Mare. Il a été représenté devant la Cour par M
e
A.P. David, avocat à Bucarest.
Les circonstances de l’espèce
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
1.
Le placement en détention provisoire du requérant
3.
Le 24
février 2009, le requérant fut placé en garde à vue au motif qu’il était soupçonné d’avoir commis les infractions de trafic de personnes et de faux. Plus particulièrement, il lui été reproché d’avoir conclu des faux contrats de travail avec des jeunes femmes de Roumanie qu’il transférait ensuite en Chypre où, en les privant de liberté et par la violence, il les exploitait sexuellement.
4.
Par un jugement avant dire droit du 24 février 2009, se fondant sur l’article 148 lettre f) du code de procédure pénale, le tribunal départemental de
Maramures («
le tribunal départemental
») ordonna le placement du requérant en détention provisoire pour une durée de vingt-neuf jours, au motif qu’il était soupçonné d’avoir commis des infractions pour lesquelles la loi prévoyait une peine de plus de quatre ans de prison et qu’il y avait des preuves indiquant que son maintien en liberté représentait un danger concret pour l’ordre public. Le tribunal jugea que le danger public résultait en l’espèce de la nature de l’activité infractionnelle, de son ampleur, de la période pendant laquelle elle avait été commise et de l’impact social négatif d’une telle action. Le tribunal considéra que la remise du requérant en liberté créerait pour l’opinion publique un fort sentiment d’insécurité et que l’intérêt public devait primer.
2.
La prolongation de la détention provisoire du requérant
5.
Par des jugements avant dire droit des 18 mars, 23 avril, 26
mai, 14
juillet, 8 septembre, 6 et 29 octobre et 3 et 19 novembre 2009, le tribunal départemental prolongea la détention provisoire du requérant, au motif qu’il continuait d’y avoir des soupçons qu’il avait commis les faits reprochés. Le tribunal nota également qu’il y avait des indices concrets que la remise en liberté de l’intéressé pouvait porter atteinte à l’ordre public, danger qui n’avait pas diminué en l’espèce avec le passage du temps. Il ajouta que pour les besoins du bon déroulement de la procédure, la remise en liberté du requérant n’était pas souhaitable. Le tribunal départemental rejeta également les demandes du requérant de voir remplacer la mesure de détention provisoire par l’interdiction de quitter le pays, au motif qu’en l’espèce, la mesure de détention provisoire était justifiée.
6.
Les pourvois en recours formés par le requérant contre ces jugements furent rejetés par des arrêts définitifs de la cour d’appel de Cluj («
la cour d’appel
»).
7.
Par trois jugements des 5 janvier, 2 février et 2 mars 2010, le tribunal départemental prolongea la détention provisoire du requérant en indiquant que l’écoulement du temps n’avait pas éliminé le danger concret que la remise en liberté du requérant représentait pour l’ordre public. En outre, le tribunal considéra que la mesure continuait à être opportune et que le bon déroulement du procès se dépendait du maintien du requérant en détention provisoire. À l’encontre de ces jugements, le requérant formula des pourvois qui furent rejetés par la cour d’appel par des arrêts définitifs des 12
janvier, 11
février et 11 mars 2010. Dans l’un de ses arrêts, la cour d’appel releva qu’il était prouvé que la compagne du requérant avait essayé d’influencer l’une des parties civiles dans la procédure, ce qui entravait la bonne administration de la justice.
8.
Par un jugement avant dire droit du 30 mars 2010, le tribunal départemental prolongea la détention provisoire du requérant au motif que cette mesure était nécessaire pour assurer la présence de l’intéressé aux audiences.
9.
Par un jugement avant dire droit du 27 avril 2010 le tribunal départemental admit la demande du requérant et remplaça la mesure de placement en détention provisoire par l’interdiction de quitter la localité. Sur recours du parquet, par un arrêt définitif du 4 mai 2010, la cour d’appel cassa le jugement rendu en première instance et décida de maintenir la mesure de détention provisoire au motif que toutes les parties lésées n’avaient pas encore été entendues et que le danger pour l’ordre public continuait de persister, étant donné la gravité des faits enquêtés.
10.
Par deux jugements avant dire droit des 25 mai et 22 juin
2010, le tribunal départemental ordonna le remplacement de la mesure de détention provisoire par l’interdiction de quitter la localité. Sur recours du parquet, par des arrêts définitifs des 1
er
juin et 6 juillet 2010, la cour d’appel cassa ces jugements et maintint la mesure de détention provisoire, en considérant qu’elle était justifiée, compte tenu de la gravité des faits et de la manière dont l’infraction avait été commise. Elle ajouta que l’accusé et des personnes qui lui étaient proches avaient essayé d’influencer des témoins et des parties lésées. La mesure de placement en détention provisoire fut considérée justifiée également en tenant compte du danger pour l’ordre public et de la gravité et la complexité de l’affaire.
11.
Par des jugements avant dire droit des 17 août et 7 septembre
2010, le tribunal départemental remplaça la mesure de détention provisoire du requérant par l’interdiction de ne pas quitter la localité. Sur recours du parquet, par des arrêts définitifs des 25 août et 14 septembre 2010, la cour d’appel cassa ces jugements et maintint la mesure de détention provisoire. Elle estima qu’il y avait des indices que l’accusé avait commis les faits, que le danger pour l’ordre public découlait de la nature et de la gravité des faits et que la durée du placement en détention provisoire était raisonnable étant donné que les autorités menaient l’enquête avec diligence.
3.
La remise en liberté du requérant
12.
Par un jugement avant dire droit du 6 octobre 2010, le tribunal départemental fit droit à la demande du requérant de remplacer la détention provisoire par l’interdiction de quitter la localité. Par un arrêt définitif du 21
octobre 2010, la cour d’appel rejeta le pourvoi du parquet, au motif que la durée de la détention provisoire au-delà d’un an et sept mois ne serait pas raisonnable.
13.
Par une lettre du 22 février 2011, le requérant informa la Cour de sa remise en liberté. Depuis cette date, il n’a pas informé la Cour de l’évolution de la procédure pénale engagée contre lui devant les juridictions nationales.
14.
Invoquant l’article 5 §§ 1, 2, 3 et 4 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de sa détention provisoire et du défaut de justification du maintien de cette mesure par les tribunaux internes.
15.
Citant les articles 6 §§ 1 et 3 a), b) et d) et 13 de la Convention, il estime ne pas avoir bénéficié d’une procédure équitable, compte tenu de la manière dont certains actes de poursuite ont été réalisés, du refus du tribunal d’interroger des témoins, du fait qu’il n’a pas été informé de la nature des accusations portées contre lui et n’a pas bénéficié du temps nécessaire pour préparer sa défense.
A.
Sur le grief tiré de l’article 5 § 3 de la Convention
16.
Le requérant se plaint de la durée de sa détention provisoire et du défaut de justification du maintien de cette mesure par les tribunaux internes, en méconnaissance de l’article 5 §§ 1, 2, 3 et 4 de la Convention. La Cour estime que, compte tenu du contenu des allégations du requérant, ce grief doit être examiné uniquement sous l’angle de l’article 5 §
3 de la Convention, ainsi libellé dans sa partie pertinente
:
«
Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe
1
c)
du présent article (...) a le droit d’être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une
garantie assurant la comparution de l’intéressé à l’audience.
».
17.
La Cour relève que, dans la présente affaire, la période visée par l’article 5 § 3 de la Convention a commencé le 24 février 2009, date de l’arrestation du requérant, et a pris fin le 21 octobre 2010, date de sa remise en liberté. Cette période a donc duré un an et huit mois environ.
18.
Elle rappelle que l’article 5 § 3 de la Convention exige que la détention provisoire avant jugement ne dépasse pas un délai raisonnable et que les autorités judiciaires compétentes examinent de manière régulière la persistance de raisons «
pertinentes
» et «
suffisantes
» censées légitimer la privation de liberté (
Assenov et autres c. Bulgarie
, 28 octobre 1998, §
154,
Recueil des arrêts et décisions
1998-VIII). Dans sa jurisprudence, la Cour a développé quatre raisons fondamentales acceptables pour décider le placement ou le maintien en détention provisoire d’un accusé suspecté d’avoir commis une infraction
: le danger de fuite de l’accusé, le risque que l’accusé, une fois remis en liberté, entrave l’administration de la justice ou commette de nouvelles infractions, ou le risque que sa remise en liberté trouble l’ordre public. Elle a également jugé que les juridictions statuant sur l’opportunité du maintien du requérant en détention provisoire doivent se livrer à l’examen d’un ensemble d’éléments pertinents concrets, propres à confirmer la nécessité de cette mesure (voir, entre autres
, Georgiou c. Grèce
(déc.), n
o
8710/08, 22
mars
2011).
19.
Il incombe en premier lieu aux autorités judiciaires nationales de veiller à ce que dans une affaire donnée la détention provisoire subie par un
accusé n’excède pas une durée raisonnable. À cet effet, il leur faut, en tenant dûment compte du principe de la présomption d’innocence, examiner toutes les circonstances de nature à attester ou à contredire l’existence d’une exigence d’intérêt public justifiant une dérogation à la règle fixée à l’article
5 et en rendre compte dans leurs décisions relatives aux demandes d’élargissement. C’est au vu des motifs figurant dans lesdites décisions et sur la base des faits non contestés indiqués par l’intéressé dans ses moyens que la Cour doit déterminer s’il y a eu ou non violation de l’article
5
§
3 (
McKay c. Royaume-Uni
[GC], n
o
‑
X et
Erimescu c.
Roumanie
(déc.), n
o
33762/05, 18 janvier 2011).
20.
En l’espèce, la Cour constate que la décision de placer le requérant en détention provisoire a été prise par le tribunal, le 24 février 2010, après un examen minutieux de la demande du parquet et des pièces du dossier.
21.
La Cour note ensuite que, ultérieurement, les tribunaux internes ont procédé à des intervalles réguliers, soit d’office, soit sur demande du requérant, au contrôle de la légalité et de l’opportunité de son maintien en détention. À cet égard, elle relève que les décisions de prolongation de la détention ont été dûment motivées et que les autorités compétentes se sont livrées à un examen concret de la situation et de la personnalité du requérant. Si certaines décisions rendues dans l’affaire ont un raisonnement proche et se fondent sur les mêmes motifs, cela pourrait s’expliquer par le laps de temps relativement restreint entre ces décisions et par le fait que le raisonnement initialement retenu n’avait pas perdu sa pertinence dans cet intervalle (voir,
mutatis mutandis, Georgiou,
(déc.), précitée).
22.
La Cour note qu’avec le passage du temps, les juridictions internes ont justifié la nécessité de maintenir le requérant en détention provisoire par le fait qu’il y avait des indices qu’une fois remis en liberté il pouvait entraver la bonne administration de la justice. A cet égard il fut noté que l’intéressé avait essayé d’influencer directement ou par de personnes interposées des participants à la procédure (
Rossi c. France
, n
o
60468/08, §
81, 18 octobre 2012). De l’avis de la Cour, les tribunaux nationaux ont donné des motifs pertinents et suffisants pour justifier le maintien du requérant en détention provisoire.
23.
Dans son arrêt du 21 octobre 2010, évaluant à nouveau tous les éléments du dossier, la cour d’appel de Cluj a conclu qu’il n’était plus opportun de maintenir le requérant en détention. Cette conclusion n’est pas en contradiction avec les précédentes décisions de maintien en détention dès lors qu’à chaque moment de la procédure les autorités internes ont le droit d’évaluer librement les éléments justifiant la prolongation de la détention et le caractère pertinent et suffisant des motifs au fil du temps.
24.
A la lumière de ce qui précède, il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article
35
§§
3 et 4 de la Convention.
B.
Sur les griefs tirés des articles 6 et 13 de la Convention
25.
Citant les articles 6 et 13 de la Convention, le requérant dénonce plusieurs aspects liés à l’équité de la procédure pénale engagée contre lui. Cependant, la Cour note que d’après les pièces du dossier, la procédure pénale est toujours pendante devant les juridictions nationales et que, depuis le 22 février 2011, le requérant n’a pas informé la Cour de son évolution. Dès lors, il convient de constater que ces griefs sont actuellement prématurés et de les rejeter pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35
§§
1 et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Marialena Tsirli
Alvina Gyulumyan
Greffière adjointe
Présidente