AFFAIRE WELSH ET SILVA CANHA c. PORTUGAL

La originea afacerii se găsește o cerere (nr. 16812/11) îndreptată împotriva Republicii Portugheze și pe care doi cetățeni ai acestui stat, Messieurs Eduardo Pedro Welsh și Gil da Silva Canha („reclamanți"), au sesizat Curtea la 4 martie 2011 în virtutea articolului 34 al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Reclamanții au fost reprezentați de dna F. Teixeira da Mota, avocat la Lisabona. Guvernul portughez („Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, dna M. F. Carvalho, procuror general adjunct.

Reclamanții susțin că condamnarea pentru defăimare de care au fost obiect încalcă dreptul lor la libertatea de exprimare.

La 28 noiembrie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. Cum permite art. 29 § 1 al Convenției, a fost de asemenea decis că camera se va pronunța în același timp pe recevabilitate și pe fond. ÎN FAPT

Garajau publicase, în 2004, un articol privind vicepreședintele Guvernului regiunii Maderei, C.S. Articolul privea cumpărarea unui teren de către C.S., prezența acestuia ca reprezentant al Guvernului regiunii la ședințele unei întreprinderi publice precum și participarea lui ca asociat la un cabinet de avocați. Articolul preciza că Garajau contactase serviciile lui C.S. pentru a obține versiunea sa a faptelor dar că acestea nu doriseră să răspundă. Un al doilea articol a fost publicat la 13 ianuarie 2006 pe același subiect și relatează faptul că C.S. depusese între timp o plângere penală împotriva Garajau, folosind în acest scop serviciile avocatului G.P., care ar fi fost plătit din fonduri publice și nu de C.S. Era precizat, o dată în plus, că persoanele menționate în articol nu doriseră să se exprime.

În ediția din 23 februarie 2007, Garajau publica pe copertă titlul „Avocatul diavolului". În subtitlu, ziarul enunța: „Poliția judiciară investighează vicepreședintele [C.S.] privind „trucurile" (maroscas) în scopul angajării milionare a [G.P.]".

Articolul la care se referea titlul în cauză se citi mai ales în felul următor: „Poliția judiciară (PJ) a investigat foarte recent modalitatea în care serviciile de consultanță juridică prestate [C.S.], vicepreședintele Guvernului regiunii, fuseseră adjudecate. Potrivit unor surse aproape vicepreședinției, PJ ceruse acestui departament toate documentele relative la contractele cu cabinetul de avocați [al G.P.]. Această investigație a avut loc ca urmare a publicării unui reportaj al Garajau, la 13 ianuarie 2006, în care denunțase o „truc" a vicepreședinției pentru a putea integra în bugetul anilor 2005/2006 fondurile necesare pentru plata onorariilor „milioane" privind două proceduri judiciare introduse de [C.S.] împotriva Garajau precum și o altă procedură privind o denunțare anonimă adresată Procurorului General al Republicii."

Ca urmare a unei denunțări anonime adresate Procurorului General al Republicii și căreia i se alăturase o copie a articolului Garajau din 13 ianuarie 2006, urmăriri fuseseră deschise împotriva X de procuratura din Lisabona. Funcționari ai Guvernului regiunii Maderei fuseseră audiați. La 1 februarie 2007, procurorul însărcinat cu afacerea renunță la urmărire printr-o ordonanță de clasare, care recunoscuse existența indiciilor unor elemente obiective constituind infracțiunea de falsificare a documentelor, fără a fi posibil a se stabili elementele subiective relevante. B. Procedura penală

La o dată neprecizată, C.S. depusese o plângere penală cu constituire de asistente (auxiliar al ministerului public) împotriva reclamanților în fața procuraturii din Funchal. Ministerul public acuzase ulterior reclamanții de defăimare.

Printr-o sentință din 17 martie 2010, tribunalul din Funchal achita reclamanții. Consideră că aceștia acționaseră în scopul unui interes legitim și în conformitate cu etica jurnalistică. Exceptio veritatis prevăzută la art. 180 § 2 al codului penal era deci aplicabilă, reclamanții exercitând dreptul lor la libertatea de exprimare.

C.S. apelase în fața curții de apel din Lisabona. Aceasta, printr-o hotărâre din 13 octombrie 2010, anulase decizia de primă instanță și găsise reclamanții vinovați de defăimare. Pentru curtea de apel, dreptul la libertatea de exprimare nu era absolut și, în prezenta cauză, dreptul la protecția reputației persoanei prejudiciate trebuia să primeze. Curtea de apel estimă la acest lucru că reclamanții nu reușiseră să dovedească veridicitatea faptelor pe care se bazaseră acuzațiile lor, excepția articolului 180 § 2 neputând deci să se aplice. Curtea de apel condamnă deci primul reclamant la pedeapsa de 140 zile-amendă la taxa zilnică de 7 euro (EUR) și pe al doilea reclamant la aceea de 220 zile-amendă la taxa zilnică de 12 EUR. Condamnă de asemenea reclamanții la plata a 5 000 EUR către C.S. cu titlu de daune și prejudicii și la plata cheltuielilor de justiție.

Potrivit articolului 183 § 2 al Codului penal, când infracțiunea este comisă prin intermediul unui organ de presă, pedeapsa ce se cuvine poate ajunge la doi ani de închisoare sau o sancțiune nu mai puțin de 120 zile-amendă.

Pe de altă parte, art. 184 al aceluiași Cod sporește pedepsele în cauză jumătate dacă victima este un ales al poporului. ÎN DREPT

Guvernul se opune acestei teze considerând că sentința era justificată în măsura în care viza să protejeze drepturile unui terț. A. Pe recevabilitate

Curtea constată că cererea nu este manifestă fără temei în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției. Ea constată de altfel că cererea nu se ciocnește cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să o declare admisibilă. B. Pe fond 1. Pozițiile părților

Reclamanții susțin că condamnarea penală a lor nu poate fi considerată ca fiind necesară într-o societate democratică. Potrivit lor, sentința de primă instanță, care se concluzionase printr-o absolvire, aplicase corect dreptul admițând exceptio veritatis prevăzută la art. 180 al Codului penal. Judecătorul de primă instanță considerase într-adevăr, pe de o parte, că faptele cărora li se consacraseră articolele în cauză revendicau un interes public și, pe de altă parte, că reclamanții, după ce conduseseră o investigație exhaustivă, erau sinceri convinși de veridicitatea faptelor pe care le reportau. Reclamanții subliniază, cum recunoscu sentința de primă instanță, faptul că fonduri publice fuseseră angajate pentru apărarea C.S. în cadrul unei proceduri vizând fapte anterioare preluării funcțiilor sale publice. Pe de altă parte, reclamanții consideră că sancțiunea penală ce li s-a impus și suma ridicată a daunelor și prejudiciilor pe care au fost condamnați să le plătească părții civile constituie un mijloc de presiune evident pe cetățeni în relațiile lor cu puterea politică.

Guvernul admite că a existat, în prezenta cauză, o ingerință în dreptul la libertatea de exprimare a reclamanților, ca jurnaliști, dar consideră că această ingerință era necesară, într-o societate democratică, în sensul alineatului 2 al articolului 10, pentru a păstra drepturile constituționale ale C.S. la protecția bunei sale feme și a reputației sale. Guvernul recunoaște că faptele imputate reclamanților fuseseră considerate ca fiind justificate de tribunalul de primă instanță cu titlu de exceptio veritatis dar reamintește că Curtea de apel din Lisabona inversase această sentință estimând că reclamanții nu acționaseră de bună credință și depășiseră limitele criticii rezonabile, chiar dacă faptele în cauză se încadrau în interesul public și că ele priveau un om politic C.S. bine cunoscut. Guvernul subliniază că decizia Curții de apel se încadrează în cadrul unei doctrine și jurisprudențe interne constante, după care exceptio veritatis nu trebuia analizată în funcție de convingerea subiectivă a reclamanților ci exclusiv în funcție de elemente obiective care, în prezenta cauză, lipseau. La acest lucru, Guvernul reamintește jurisprudența Curții potrivit căreia Curtea nu are sarcina, atunci când exercită controlul, de a substitui jurisdicțiile interne competente pentru ceea ce privește aprecierea probelor. Concluzionează prin urmare la absența încălcării articolului 10 al Convenției. 2. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței sale bine stabilite, libertatea de exprimare constituie una dintre fundamentele esențiale ale oricărei societăți democratice, una dintre condițiile primordiale ale progresului ei și al dezvoltării fiecăruia. Sub rezerva alineatului 2 al articolului 10, ea valoareaza nu doar pentru „informații" sau „idei" primite cu favoare sau considerate inofensive sau indiferente, ci și pentru acelea care rănesc, șochează sau îngrijorează. Astfel vrea pluralismul, toleranța și spiritul deschis, fără care nu există „societate democratică". Așa cum se găsește consacrată de art. 10 al Convenției, această libertate este supusă unor excepții, care trebuie totuși interpretate strict, necesitatea oricărei restricții trebuind a fi stabilită în mod convingător. Condiția de „necesitate într-o societate democratică" o obligă pe Curtă să determine dacă ingerința litigioasă corespundea unui „nevoie socială imperioasă". Statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a judeca existența unei asemenea nevoi, dar această marjă vine cu un control european privind atât legea cât și deciziile care o aplică, chiar și atunci când acestea emană dintr-o jurisdicție independentă (a se vedea, printre multe altele, Lopes Gomes da Silva c. Portugalia, nr. 37698/97, § 30, CEDH 2000-X; Colaço Mestre și SIC – Sociedade Independente de Comunicação, S.A. c. Portugalia, nr. 11182/03 și 11319/03, § 20, 26 aprilie 2007).

Pe de altă parte, trebuie să se sublinieze că presa joacă un rol eminent într-o societate democratică: dacă nu trebuie să depășească anumite limite, ținând mai ales la protecția drepturilor altora, îi revine totuși să comunice, în respectarea datoriilor și responsabilităților sale, informații și idei privind toate problemele de interes general. La funcția sa care constă în a disemina asemenea idei și informații, se adaugă dreptul publicului de a le primi. Dacă ar fi altfel, presa nu ar putea juca rolul insubstituibil de „câine de pază" (Thoma c. Luxemburg, nr. 38432/97, § 45, CEDH 2001-III). În același timp, trebuie să se reamintească că garanția pe care art. 10 o oferă jurnaliștilor, în ceea ce privește rapoartele asupra problemelor de interes general, este subordonată condiției că cei în cauză acționează de bună credință pe baza faptelor exacte și furnizează informații „fiabile și precise" în conformitate cu etica jurnalistică (a se vedea, de exemplu, Polanco Torres și Movilla Polanco c. Spania, nr. 34147/06, § 43, 21 septembrie 2010; Fressoz și Roire c. Franța [Marea Cameră], nr. 29183/95, § 54, CEDH 1999-I, și Pedersen și Baadsgaard c. Danemarca [Marea Cameră], nr. 49017/99, § 78, CEDH 2004-XI), al cărui control dobândește o importanță sporită (Stoll c. Elveția [Marea Cameră], nr. 69698/01, § 104, CEDH 2007-XIV). Astfel, trebuie să existe motive specifice pentru a putea releva media de obligația care o înconjoară în mod obișnuit de a verifica declarații factice defăimătoare privind particularii (a se vedea Pedersen și Baadsgaard, citat, § 78). La acest lucru, intră mai ales în joc natura și gradul defăimării în cauză și întrebarea dacă media poate în mod rezonabil considera sursele sale ca credibile pentru ceea ce privește acuzațiile (a se vedea, printre altele, McVicar c. Regatul Unit, citat, § 84, și Bladet Tromsø și Stensaas c. Norvegia [Marea Cameră], nr. 21980/93, § 66, CEDH 1999-III). Această din urmă întrebare trebuie gândită din perspectiva situației așa cum se prezenta jurnalistului la acea vreme și nu cu recul (a se vedea Polanco Torres și Movilla Polanco c. Spania, citat, § 43; Flux c. Moldova (nr. 6), nr. 22824/04, § 26, 29 iulie 2008).

Curtea reamintește în plus că art. 10 § 2 lasă puțin loc pentru restricții la libertatea de exprimare în domeniul discursului și dezbaterii politice – în care libertatea de exprimare are cea mai mare importanță – sau a problemelor de interes general. Limitele criticii admisibile sunt mai largi cu privire la un om politic, vizat în această calitate, decât cu privire la un simplu particular: spre deosebire de cel din urmă, cel din urmă se expune inevitabil și cu cunoștință la un control atent al faptelor și gesturilor sale atât de jurnaliști cât și de masa cetățenilor; trebuie, prin urmare, să arate o toleranță mai mare (Lingens c. Austria, 8 iulie 1986, § 42, seria A nr. 103; Vides Aizsardzības Klubs c. Letonia, nr. 57829/00, § 40, 27 mai 2004; Lopes Gomes da Silva c. Portugalia, nr. 37698/97, § 30, CEDH 2000-X; Eon c. Franța, nr. 26118/10, § 59, 14 martie 2013).

Pe de altă parte, în exercitarea puteri sale de control, Curtea trebuie să examineze ingerința litigioasă la lumina ansamblului afacerii, inclusiv conținutul cuvintelor imputate reclamanților și contextul în care le-au ținut. În particular, îi revine să determine dacă restricția adusă libertății de exprimare a reclamanților era „proporțională cu scopul legitim urmărit" și dacă motivele invocate de jurisdicțiile naționale pentru a o justifica erau „relevante și suficiente" (a se vedea, printre multe altele, Perna c. Italia [Marea Cameră], nr. 48898/99, § 39, CEDH 2003-V și Cumpănă și Mazăre c. România [Marea Cameră], nr. 33348/96, §§ 89-90, CEDH 2004-XI).

În prezenta cauză, reclamanții au fost condamnați din cauza unui articol cu privire la pretinse practici ilegale imputate C.S., publicat într-un jurnal satiric și găsit defăimător de Curtea de apel din Lisabona.

Curtea constată cu ușurință că nu este contestat faptul că sentința în cauză se analizează ca o ingerință în dreptul la libertatea de exprimare a reclamanților, că era prevăzută de lege și viza un scop legitim, și anume protecția reputației altora, în sensul articolului 10 § 2 al Convenției. În schimb, părțile nu se punjesc de acord asupra punctului dacă această ingerință era „necesară într-o societate democratică".

Ea observă apoi că, cum a subliniat în drept Guvernul și cum admisese Curtea de apel din Lisabona în hotărârea sa din 13 octombrie 2010, faptele relatate în articolele litigioase revendicau în mod evident interesul general (a se vedea §20 mai sus).

Convine de altfel să se observe că C.S. era un om politic relativ cunoscut și că prin urmare se expusese inevitabil și cu cunoștință la un control atent al faptelor și gesturilor sale atât de presă cât și de opinia publică în general (a se vedea §23 mai sus).

Pe de altă parte, reclamanții au fost condamnați în calitatea lor de jurnaliști pentru articole publicate într-un jurnal satiric. Or, Curtea subliniat în mai multe rânduri că satira este o formă de exprimare artistică și de comentariu social care, prin exagerarea și deformarea realității care o caracterizează, vizează firesc să provoace și să agite. De aceea trebuie examinată cu o atenție deosebită orice ingerință în dreptul unui artist – sau a oricărei alte persoane – să se exprime prin acest mijloc (Vereinigung Bildender Künstler c. Austria, nr. 8354/01, § 33, 25 ianuarie 2007; Alves da Silva c. Portugalia, nr. 41665/07, § 27, 20 octombrie 2009, și mutatis mutandis, Tușalp c. Turcia, nr. 32131/08 și 41617/08, § 48, 21 februarie 2012; Eon c. Franța, citat, § 60).

Marja de apreciere a statului în restricția dreptului la libertatea de exprimare a reclamanților se găsea prin urmare redusă.

În fine, în ceea ce privește conținutul articolelor litigioase, Curtea observă că nu este contestat faptul că fonduri publice fuseseră angajate pentru apărarea intereselor C.S. de către G.P. și că faptele relatate în articole privind sumele plătite și persoanele beneficiare erau adevărate și convinsese ministerul public să deschidă urmăriri împotriva X. Curtea subliniază de asemenea faptul că, în cursul investigației, se constatasseră indici ai unor elemente obiective constituind infracțiunea de falsificare a documentelor (a se vedea §9 mai sus) și că, în momentul publicării articolelor litigioase, nu existase încă o sentință definitivă de absolvire a vreunui suspect. Nu este de asemenea contestat faptul că reclamanții consultaseră documentele procedurii de adjudecare a serviciilor de apărare juridică și dăduse de două ori lui C.S. posibilitatea de a se exprima asupra subiectului, fără a obține răspuns. Această din urmă circumstanță fusese de altfel precizată în articolele din 2004 și 2006. Curtea nu împarte deci opinia Guvernului potrivit căreia reclamanții nu acționaseră de bună credință și consideră că în momentul publicării articolelor litigioase, modalitatea în care reclamanții trataseră afacerea nu era contrară normelor unui jurnalism responsabil (a se vedea, a contrario, Flux c. Moldova (nr. 6), citat, §§ 31-34).

Ținând cont de cele de mai sus, Curtea concluzionează că sentința reclamanților rompuse echilibrul just între protecția dreptului lor la libertatea de exprimare și aceluia al C.S. la protecția reputației sale. Pe deasupra, consideră că independent de severitatea sentinței infligite, existența chiar a unei sancțiuni penale în cadrul acestei afaceri este de natură să provoace un efect de descurajare asupra contribuției presei la dezbaterile de interes general și nu poate fi concepută fără motive în special serioase (Colaço Mestre și SIC – Sociedade Independente de Comunicação, S.A. c. Portugalia, nr. 11182/03 și 11319/03, § 31, 26 aprilie 2007).

Din cele de mai sus rezultă că sentința reclamanților nu era necesară într-o societate democratică și că, prin urmare, a existat o încălcare a articolului 10 al Convenției.

Reclamanții pretind suma de 10 123,48 euro (EUR). Această sumă se descompune în 5 123,48 EUR corespunzând sumei amenzii penale la care au fost condamnați plus cheltuielile de justiție relative la procedura internă, și 5 000 EUR corespunzând sumei daunelor și prejudiciilor pe care au fost condamnați să le plătească părții civile. Precizează că nu se achitaseră încă acestor sume dar că autoritățile naționale cereau deja o sechestru pe salariu a primului reclamant pentru un total de 1 842,98 EUR. Nu pretind nici o sumă cu titlu de daune morale.

Guvernul estimează că, în absența oricărui transfer patrimonial efectiv, statul portughez nu poate fi condamnat să verse reclamanților sumele pe care le pretind.

Curtea consideră că orice pretenție privind sume pe care reclamanții nu se achitasseră încă este prematură. Concluzionează deci că nu este cazul să le acorde nici o sumă cu titlu de daune materiale. B. Cheltuieli și drepturi

Reclamanții cer de asemenea 5 000 EUR pentru cheltuielile și drepturile angajate cu titlu al procedurii în fața Curții.

Guvernul se referă la jurisprudența Curții în materia aceasta.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și drepturilor decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În prezenta cauză și ținând seama de documentele în posesia sa și de jurisprudența sa, Curtea acordă reclamanților suma de 5 000 EUR pentru procedura în fața Curții. C. Interese de neplată

Curtea consideră potrivit de a alinia rata intereselor de neplată pe rata dobânzii facilitățile de împrumut marginal ale Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Zice că a existat o încălcare a articolului 10 al Convenției; 3. Zice, a) că statul pârât trebuie să verse reclamanților, în termen de trei luni de la ziua când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, 5 000 EUR (cinci mii euro), plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit de reclamanți, pentru cheltuieli și drepturi; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilitățile de împrumut marginal ale Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 17 septembrie 2013, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. Stanley Naismith Guido Raimondi Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 16812/11) dirigée contre la République portugaise et dont deux ressortissants de cet Etat, MM. Eduardo Pedro Welsh et Gil da Silva Canha (« les requérants »), ont saisi la Cour le 4 mars 2011 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants ont été représentés par M e F. Teixeira da Mota, avocat à Lisbonne. Le gouvernement portugais (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me M. F. Carvalho, procureur général adjoint.

Les requérants allèguent que la condamnation pour diffamation, dont ils ont fait l’objet, porte atteinte à leur droit à la liberté d’expression.

Le 28 novembre 2011, la requête a été communiquée au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Le Garajau avait publié, en 2004, un article concernant le vice-président du Gouvernement de la région de Madère, C.S. L’article concernait l’achat d’un terrain par C.S, la présence de ce dernier en tant que représentant du Gouvernement de la région aux réunions d’une entreprise publique ainsi que sa participation en tant qu’associé à un cabinet d’avocats. L’article précisait que le Garajau avait contacté les services de C.S. pour obtenir sa version des faits mais que ceux-ci n’avaient pas souhaité réagir. Un deuxième article fut publié le 13 janvier 2006 sur le même sujet et faisait état du fait que C.S. avait entre-temps déposé une plainte pénale contre le Garajau , utilisant, à cette fin, les services de l’avocat G.P., lequel aurait été payé par des fonds publics et non pas par C.S. Il y était précisé, une fois de plus, que les personnes citées dans l’article n’avaient pas souhaité s’exprimer.

Dans son édition du 23 février 2007, le Garajau publia en couverture la manchette « L’avocat du diable ». Dans le sous-titre, le journal énonça : « La police judiciaire enquête sur le vice-président [C.S.] à propos des « ruses » ( maroscas ) en vue de l’engagement millionnaire de [G.P.] ».

L’article auquel renvoyait la manchette en cause se lisait notamment ainsi : « La police judiciaire (PJ) a très récemment enquêté sur la manière dont les services de consultation juridique prêtés à [C.S.], vice-président du Gouvernement de la région, ont été adjugés. Selon des sources proches de la vice-présidence, la PJ a demandé à ce département tous les documents relatifs aux contrats avec le cabinet d’avocats [de G.P.]. Cette enquête eut lieu suite à la publication d’un reportage du Garajau , le 13 janvier 2006, dans lequel on a dénoncé une « ruse » de la vice-présidence afin de pouvoir intégrer dans le budget des années 2005/2006 les fonds nécessaires au paiement des honoraires « millionnaires » à l’égard de deux procédures judiciaires introduites par [C.S.] contre le Garajau ainsi qu’une autre procédure concernant une dénonciation anonyme adressée au Procureur général de la République. »

Suite à une dénonciation anonyme adressée au Procureur général de la République et à laquelle était jointe une copie de l’article du Garajau du 13 janvier 2006, des poursuites furent ouvertes contre X par le parquet de Lisbonne. Des fonctionnaires du Gouvernement de la région de Madère furent entendus. Le 1 er février 2007, le procureur chargé de l’affaire rendit une ordonnance de classement sans suite, qui reconnut l’existence d’indices d’éléments objectifs constituant le délit de falsification de documents, sans qu’il fût possible d’établir les éléments subjectifs pertinents. B. La procédure pénale

A une date non précisée, C.S. déposa une plainte pénale avec constitution d’ assistente (auxiliaire du ministère public) contre les requérants devant le parquet de Funchal. Le ministère public accusa par la suite les requérants du chef de diffamation.

Par un jugement du 17 mars 2010, le tribunal de Funchal acquitta les requérants. Il considéra que ceux-ci avaient agi en vue d’un intérêt légitime et dans le respect de la déontologie journalistique. L’ exceptio veritatis prévue à l’article 180 § 2 du code pénal était dès lors applicable, les requérants ayant exercé leur droit à la liberté d’expression.

C.S. fit appel devant la cour d’appel de Lisbonne. Celle-ci, par un arrêt du 13 octobre 2010, annula la décision de première instance et jugea les requérants coupables du chef de diffamation. Pour la cour d’appel, le droit à la liberté d’expression n’était pas absolu et, en l’espèce, le droit à la protection de la réputation de la personne lésée devait primer. La cour d’appel estima à cet égard que les requérants n’avaient pas réussi à prouver la véracité des faits sur lesquels se fondaient leurs accusations, l’exception de l’article 180 § 2 ne pouvant donc pas s’appliquer. La cour d’appel condamna ainsi le premier requérant à la peine de 140 jours-amende au taux journalier de 7 euros (EUR) et le deuxième requérant à celle de 220 jours-amende au taux journalier de 12 EUR. Elle condamna également les requérants au versement de 5 000 EUR à C.S. à titre de dommages et intérêts et au paiement des frais de justice. II.

Aux termes de l’article 183 § 2 du Code pénal, lorsque l’infraction est commise par l’intermédiaire d’un organe de presse, la peine encourue peut atteindre deux ans d’emprisonnement ou une sanction non inférieure à 120 jours-amende.

Par ailleurs, l’article 184 du même Code augmente les peines en cause de moitié si la victime est un élu du peuple. EN DROIT I.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse considérant que la condamnation était justifiée dans la mesure où elle visait à protéger les droits d’un tiers. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention. Elle relève par ailleurs que la requête ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Thèses des parties

Les requérants soutiennent que leur condamnation au pénal ne saurait être considérée comme nécessaire dans une société démocratique. Selon eux, le jugement de première instance, qui s’était conclu par un acquittement, avait fait une application correcte du droit en admettant l’ exceptio veritatis prévue à l’article 180 du Code pénal. Le juge de première instance avait en effet considéré, d’une part, que les faits auxquels avaient été consacrés les articles en question revêtaient un intérêt public et, d’autre part, que les requérants, après avoir mené une enquête exhaustive, étaient sincèrement convaincus de la véracité des faits qu’ils reportaient. Les requérants soulignent, comme le reconnut le jugement de première instance, le fait que des fonds publics avaient été engagés pour la défense de C.S. dans le cadre d’une procédure visant des faits antérieurs à sa prise de fonctions publiques. Par ailleurs, les requérants considèrent que la sanction pénale qui leur a été infligée et le montant élevé des dommages intérêts qu’ils ont été condamnés à verser à la partie civile constituent un moyen de pression évident sur les citoyens dans leurs rapports avec le pouvoir politique.

Le Gouvernement admet qu’il y a eu, en l’espèce, une ingérence dans le droit à la liberté d’expression des requérants, en tant que journalistes, mais il estime que cette ingérence était nécessaire, dans une société démocratique, au sens du paragraphe 2 de l’article 10, afin de préserver les droits constitutionnels de C.S. à la protection de son bon nom et de sa réputation. Le Gouvernement reconnaît que les faits reprochés aux requérants furent considérés comme justifiés par le tribunal de première instance au titre de l’ exceptio veritatis mais rappelle que la Cour d’appel de Lisbonne renversa ce jugement estimant que les requérants n’avaient pas agi de bonne foi et avaient dépassé les limites de la critique raisonnable, même si les faits en question relevaient de l’intérêt public et qu’ils concernaient un homme politique C.S. bien connu. Le Gouvernement souligne que la décision de la Cour d’appel s’inscrivait dans le cadre d’une doctrine et d’une jurisprudence interne constantes, suivant lesquelles l’ exceptio veritatis ne devait pas s’analyser en fonction de la conviction subjective des requérants mais uniquement en fonction d’éléments objectifs qui, en l’espèce, faisaient défaut. A cet égard, le Gouvernement rappelle la jurisprudence de la Cour selon laquelle la Cour n’a pas pour tâche, lorsqu’elle exerce son contrôle, de se substituer aux juridictions internes compétentes pour ce qui est de l’appréciation de la preuve. Il conclut par conséquent à l’absence de violation de l’article 10 de la Convention. 2. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence bien établie, la liberté d’expression constitue l’un des fondements essentiels de toute société démocratique, l’une des conditions primordiales de son progrès et de l’épanouissement de chacun. Sous réserve du paragraphe 2 de l’article 10, elle vaut non seulement pour les « informations » ou « idées » accueillies avec faveur ou considérées comme inoffensives ou indifférentes, mais aussi pour celles qui heurtent, choquent ou inquiètent. Ainsi le veulent le pluralisme, la tolérance et l’esprit d’ouverture, sans lesquels il n’est pas de « société démocratique ». Telle qu’elle se trouve consacrée par l’article 10 de la Convention, cette liberté est soumise à des exceptions, qu’il convient toutefois d’interpréter strictement, la nécessité de toute restriction devant être établie de manière convaincante. La condition de « nécessité dans une société démocratique » commande à la Cour de déterminer si l’ingérence litigieuse correspondait à un « besoin social impérieux ». Les Etats contractants jouissent d’une certaine marge d’appréciation pour juger de l’existence d’un tel besoin, mais cette marge va de pair avec un contrôle européen portant à la fois sur la loi et sur les décisions qui l’appliquent, même quand elles émanent d’une juridiction indépendante (voir, parmi beaucoup d’autres Lopes Gomes da Silva c. Portugal , n o 37698/97, § 30, CEDH 2000 ‑ X ; Colaço Mestre et SIC – Sociedade Independente de Comunicação, S.A. c. Portugal , n os 11182/03 et 11319/03, § 20, 26 avril 2007).

Par ailleurs, il convient de souligner que la presse joue un rôle éminent dans une société démocratique : si elle ne doit pas franchir certaines limites, tenant notamment à la protection des droits d’autrui, il lui incombe néanmoins de communiquer, dans le respect de ses devoirs et de ses responsabilités, des informations et des idées sur toutes les questions d’intérêt général. A sa fonction qui consiste à diffuser de telles idées et informations, s’ajoute le droit, pour le public, d’en recevoir. S’il en allait autrement, la presse ne pourrait jouer son rôle indispensable de « chien de garde » ( Thoma c. Luxembourg , n o 38432/97, § 45, CEDH 2001 ‑ III). En même temps, il y a lieu de rappeler que la garantie que l’article 10 offre aux journalistes, en ce qui concerne les comptes rendus sur des questions d’intérêt général, est subordonnée à la condition que les intéressés agissent de bonne foi sur la base de faits exacts et fournissent des informations « fiables et précises » dans le respect de la déontologie journalistique (voir, par exemple, Polanco Torres et Movilla Polanco c. Espagne , n o 34147/06, § 43, 21 septembre 2010 ; Fressoz et Roire c. France [GC], n o 29183/95, § 54, CEDH 1999 ‑ I, et Pedersen et Baadsgaard c. Danemark [GC], n o 49017/99, § 78, CEDH 2004 ‑ XI), dont le contrôle revêt une importance accrue ( Stoll c. Suisse [GC], n o 69698/01, § 104, CEDH 2007 ‑ XIV). Ainsi, il doit exister des motifs spécifiques pour pouvoir relever les médias de l’obligation qui leur incombe d’habitude de vérifier des déclarations factuelles diffamatoires à l’encontre de particuliers (voir Pedersen et Baadsgaard, précité, § 78). A cet égard, entrent spécialement en jeu la nature et le degré de la diffamation en cause et la question de savoir à quel point le média peut raisonnablement considérer ses sources comme crédibles pour ce qui est des allégations (voir, entre autres, McVicar c. Royaume-Uni , précité, § 84, et Bladet Tromsø et Stensaas c. Norvège [GC], n o 21980/93, § 66, CEDH 1999 ‑ III). Cette dernière question doit s’envisager sous l’angle de la situation telle qu’elle se présentait au journaliste à l’époque et non avec le recul (voir Polanco Torres et Movilla Polanco c. Espagne , précité, § 43 ; Flux c. Moldova (n o 6) , n o 22824/04, § 26, 29 juillet 2008).

La Cour rappelle en outre que l’article 10 § 2 ne laisse guère de place pour des restrictions à la liberté d’expression dans le domaine du discours et du débat politique – dans lequel la liberté d’expression revêt la plus haute importance – ou des questions d’intérêt général. Les limites de la critique admissible sont plus larges à l’égard d’un homme politique, visé en cette qualité, que d’un simple particulier : à la différence du second, le premier s’expose inévitablement et consciemment à un contrôle attentif de ses faits et gestes tant par les journalistes que par la masse des citoyens ; il doit, par conséquent, montrer une plus grande tolérance ( Lingens c. Autriche , 8 juillet 1986, § 42, série A n o 103 ; Vides Aizsardzības Klubs c. Lettonie , n o 57829/00, § 40, 27 mai 2004 ; Lopes Gomes da Silva c. Portugal , n o 37698/97, § 30, CEDH 2000 ‑ X ; Eon v. France , n o 26118/10, § 59, 14 mars 2013).

Par ailleurs, dans l’exercice de son pouvoir de contrôle, la Cour doit examiner l’ingérence litigieuse à la lumière de l’ensemble de l’affaire, y compris la teneur des propos reprochés aux requérants et le contexte dans lequel ceux-ci les ont tenus. En particulier, il lui incombe de déterminer si la restriction apportée à la liberté d’expression des requérants était « proportionnée au but légitime poursuivi » et si les motifs invoqués par les juridictions nationales pour la justifier étaient « pertinents et suffisants » (voir, parmi beaucoup d’autres, Perna c. Italie [GC], n o 48898/99, § 39, CEDH 2003-V et Cumpǎnǎ et Mazǎre c. Roumanie [GC], n o 33348/96, §§ 89-90, CEDH 2004-XI).

En l’espèce, les requérants ont été condamnés en raison d’un article sur des prétendues pratiques illégales imputées à C.S, publié dans un journal satirique et jugé diffamatoire par la Cour d’appel de Lisbonne.

La Cour relève d’emblée qu’il n’est pas contesté que la condamnation en cause s’analyse en une ingérence dans le droit à la liberté d’expression des requérants, qu’elle était prévue par la loi et visait un but légitime, à savoir la protection de la réputation d’autrui, au sens de l’article 10 § 2 de la Convention. En revanche, les parties ne s’accordent pas sur le point de savoir si cette ingérence était « nécessaire dans une société démocratique ».

Elle note ensuite que, comme l’a souligné à juste titre le Gouvernement et comme l’a admis la Cour d’appel de Lisbonne dans son arrêt du 13 octobre 2010, les faits relatés dans les articles litigieux relevaient manifestement de l’intérêt général (voir paragraphe 20 ci-dessus).

Il convient en outre de relever que C.S. était un homme politique relativement connu et que par conséquent il s’était inévitablement et consciemment exposé à un contrôle attentif de ses faits et gestes tant par la presse que par l’opinion publique en général (voir paragraphe 23 ci-dessus).

Par ailleurs, les requérants ont été condamnés en leur qualité de journalistes pour des articles publiés dans un journal satirique. Or, la Cour a souligné à plusieurs reprises que la satire est une forme d’expression artistique et de commentaire social qui, de par l’exagération et la déformation de la réalité qui la caractérisent, vise naturellement à provoquer et à agiter. C’est pourquoi il faut examiner avec une attention particulière toute ingérence dans le droit d’un artiste – ou de toute autre personne – à s’exprimer par ce biais ( Vereinigung Bildender Künstler c. Autriche , n o 8354/01, § 33, 25 janvier 2007 ; Alves da Silva c. Portugal , n o 41665/07, § 27, 20 octobre 2009, et mutatis mutandis , Tușalp c. Turquie , n os 32131/08 et 41617/08, § 48, 21 février 2012 ; Eon v. France , précité, § 60).

La marge d’appréciation de l’Etat dans la restriction du droit à la liberté d’expression des requérants s’en trouvait par conséquent réduite.

Enfin, en ce qui concerne la teneur des articles litigieux, la Cour note qu’il n’est pas contesté que des fonds publics avaient été engagés pour la défense des intérêts de C.S. par G.P. et que les faits relatés dans les articles concernant les montants versés et les personnes bénéficiaires étaient vrais et avaient poussé le ministère public à engager des poursuites contre X. La Cour souligne aussi le fait que, au cours de l’enquête, des indices d’éléments objectifs constituant le délit de falsification de documents furent constatés (voir paragraphe 9 ci-dessus) et que, au moment de la publication des articles litigieux, il n’y avait pas encore eu de jugement définitif d’acquittement d’aucun suspect. Il n’est pas non plus contesté que les requérants avaient consulté les documents de la procédure d’adjudication des services de défense légale et avaient donné à deux reprises à C.S. la possibilité de s’exprimer sur le sujet, sans obtenir de réponse. Cette dernière circonstance avait d’ailleurs été précisée dans les articles de 2004 et 2006. La Cour ne partage donc pas l’avis du Gouvernement selon lequel les requérants n’avaient pas agi de bonne foi et considère qu’au moment de la publication des articles litigieux, la manière dont les requérants avaient traité l’affaire n’était pas contraire aux normes d’un journalisme responsable (voir, a contrario , Flux c. Moldova (no 6) , précité, §§ 31-34).

Compte tenu de ce qui précède, la Cour conclut que la condamnation des requérants a rompu le juste équilibre entre la protection de leur droit à la liberté d’expression et de celui de C.S. à la protection de sa réputation. De surcroît, elle considère qu’indépendamment de la sévérité de la condamnation infligée, l’existence même d’une sanction pénale dans le cadre de cette affaire est de nature à provoquer un effet dissuasif sur la contribution de la presse aux débats d’intérêt général et ne saurait se concevoir sans raisons particulièrement sérieuses ( Colaço Mestre et SIC – Sociedade Independente de Comunicação, S.A. c. Portugal , n os 11182/03 et 11319/03, § 31, 26 avril 2007).

Il résulte de ce qui précède que la condamnation des requérants n’était pas nécessaire dans une société démocratique et que, par conséquent, il y a eu violation de l’article 10 de la Convention. II.

Les requérants réclament la somme de 10 123,48 euros (EUR). Cette somme se décompose en 5 123,48 EUR correspondant au montant de l’amende pénale à laquelle ils ont été condamnés plus les frais de justice relatifs à la procédure interne, et 5 000 EUR correspondant au montant des dommages et intérêts qu’ils ont été condamnés à verser à la partie civile. Ils précisent qu’ils ne se sont pas encore acquittés de ces sommes mais que les autorités nationales ont déjà demandé une saisie sur le salaire du premier requérant pour un total de 1 842,98 EUR. Ils ne réclament aucune somme au titre du dommage moral.

Le Gouvernement estime qu’en l’absence de tout transfert patrimonial effectif, l’Etat portugais ne saurait être condamné à verser aux requérants les sommes qu’ils réclament.

La Cour considère que toute réclamation concernant des sommes dont les requérants ne se sont pas encore acquittés est prématurée. Elle conclut donc qu’il n’y a lieu de leur octroyer aucune somme au titre du préjudice matériel. B. Frais et dépens

Les requérants demandent également 5 000 EUR pour les frais et dépens engagés au titre de la procédure devant la Cour.

Le Gouvernement se réfère à la jurisprudence de la Cour en la matière.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des documents en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour accorde aux requérants la somme de 5 000 EUR pour la procédure devant la Cour. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 10 de la Convention ; 3. Dit , a) que l’Etat défendeur doit verser aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention 5 000 EUR (cinq mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par les requérants, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 17 septembre 2013, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Guido Raimondi Greffier Président