AFFAIRE BARGAO ET DOMINGOS CORREIA c. PORTUGAL

La originea cauzei se află două cereri (nr. 53579/09 și 53582/09) îndreptate împotriva Republicii Portugalia și sesizate de doi cetățeni ai acestui Stat, d-nii José Moreira Bargão și Jacinto Domingos Correia ("reclamantii"), Curții la data de 2 octombrie 2009 în virtutea articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamantii au fost reprezentați de d-na J.P. Sousa, avocat la Castelo Branco (Portugalia). Guvernul portughez ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul acestuia, d-na M.F. Carvalho, procuror general adjunct.

Reclamantii susțineau că drepturile lor la libertatea expresiei și libertatea gândirii au fost încălcate în contextul procedurii de defăimare duse împotriva lor.

La 18 ianuarie 2011, cererile au fost comunicate Guvernului. După cum permite art. 29 § 1 din Convenție, s-a hotărât, de asemenea, că camera se va pronunța în același timp asupra admisibilității și fondului.

Guvernul a prezentat observații scrise asupra cauzei. Reclamantii și-au prezentat observațiile și cererile de satisfacție echitabilă cu întârziere. Ținând seama de absența explicațiilor din partea consilului reclamantilor cu privire la nerespectarea termenului stabilit, la 21 iulie 2011, președinta camerei a hotărât, în aplicarea articolelor 38 § 1 și 60 din regulamentul Curții, să nu le dosarieze. ÎN FAPT I.

La 27 iulie 2004, reclamantii au trimis o scrisoare Ministerului Sănătății pentru a se plânge de A., asistent administrativ lucrând la centrul de sănătate public din Salvaterra do Extremo (Portugalia). În acest corespondență, invocând calitatea lor de cetățeni ai Salvaterra do Extremo, reclamantii susțineau că A. nu-și respecta programul de lucru și profita de vulnerabilitatea utilizatorilor centrului de sănătate, în scopuri personale. În cazul de față, paragrafele 3 și 5 din această scrisoare indicau: "(...) partea administrativă [a centrului de sănătate] este asigurată de funcționarul A. care-și exercită activitatea profesională (...) exclusiv în aceste trei dimineți, adică o zi și jumătate pe săptămână, în timp ce primește un salariu lunar întreg. (...) De altfel, se constată că, viciate de obiceiuri și practici instalate, traduse în cultura favoritismului și dependenței de persoane simple și puțin informate, acest funcționar utilizează practici incompatibile cu etica profesională, în relațiile cu utilizatorii și folosește metode de influență din care trage folos după cum îi convine cel mai mult. (...)"

O parte din această scrisoare a fost, la o dată neprecizată, publicată într-o gazetă locală.

Ca urmare, în special, a scrisorii reclamantilor, la 23 septembrie 2005, Ministerul Sănătății a cerut deschiderea unei proceduri disciplinare împotriva A. (vezi mai jos).

Cunoscând corespondența, A. l-a chemat pe reclamanti în justiție pentru defăimare în fața parchetului de pe lângă tribunalul din Idanha-a-Nova pentru faptele privind acuzațiile de abuz de putere la adresa acestuia.

La 1 februarie 2006, parchetul a inculpat reclamantii cu crima de defăimare agravată. La 27 februarie 2006, reclamantii au declarat apel împotriva acestei ordonanțe cerând deschiderea unei anchete.

La 1 martie 2006, A. a cerut să intervină ca asistentă (auxiliară al ministerului public) în cadrul procedurii penale.

Printr-o decizie din 15 februarie 2007, judecătorul de instrucție a confirmat ordonanța de inculpare a parchetului.

Cauza a fost trimisă tribunalului din Idanha-a-Nova. La o dată neprecizată, constituindu-se parte civilă, A. a solicitat o compensare de 2 500 euro (EUR) pentru prejudiciile morale suferite.

Printr-o sentință a tribunalului din Idanha-a-Nova din 3 aprilie 2008, reclamantii au fost declarați vinovați de defăimare agravată la adresa A. Tribunalul a considerat că au lezat onoarea și reputația acestuia, considerând: "(...) În cazul de față, chiar dacă se constată că acuzații au încercat să apere interesele locuitorilor Salvaterra do Extremo, ceea ce poate constitui un interes legitim, aceștia nu au dovedit că afirmația din § 5 al scrisorii era adevărată, nici că existau fundamente serioase pentru a crede asta. (...)"

Cât privește existența unei anchete disciplinare deschise ca urmare a scrisorii reclamantilor, tribunalul a notat că era încă pendantă, acoperea o problemă distinctă și nu era determinantă pentru analiza cauzei. Tribunalul a notat existența unor dezacorduri politice între reclamanti și A., acesta din urmă având, în cazul de față, exercitat funcții de primar (presidente de junta de Freguesia) din 1993 la 2001. Reclamantii au fost astfel respectiv condamnați la o amendă de 960 EUR (primeiro reclamant) și 1 800 EUR (al doilea reclamant) și, în solidar, la plata unei sume de 1 600 EUR lui A. pentru prejudiciile morale suferite din cauza acuzațiilor care i-au fost aduse.

Reclamantii au declarat apel împotriva sentinței în fața curții de apel Coimbra. Între altele, se plângeau că tribunalul nu luase în considerare procedurile de inspecție internă și disciplinare care fuseseră ordonate de Ministerul Sănătății ca urmare a scrisorii lor. Ei susțineau, de asemenea, că nu erau răspunzători pentru publicarea informațiilor divulgate în ziare. În sfârșit, reiterau că în scrierea scrisorii lor, obiectivul lor era doar să apere interesele populației locale.

Printr-o hotărâre din 1 aprilie 2009, comunicată cunoștinței lor la 6 aprilie 2009, curtea de apel a confirmat sentința tribunalului din Idanha-a-Nova, considerând în special: "(...) scrisoarea redactată de acuzați (arguidos) care este (de asemenea) la originea prezentei proceduri a fost considerată ca o plângere cu privire la programul de lucru al asistentei. Este cu privire la această problemă că se axează procedurile de inspecție internă și disciplinare, care vizează de asemenea determinarea dacă asistenta nu percepeă sau percepeă taxele de modă pe seama pacienților neexonerati. Acum, cât privește această scrisoare, obiectul prezentei cauze privește §5 [alegații privind abuzurile de putere] ceea ce a fost considerat stabilit în cazul de față. De asemenea, chiar dacă protocoalele din procedura de inspecție internă nr. 38/2004 și procedura disciplinară nr. 6/06D au fost anexate protocoalelor din prezenta procedură, problemele pe care le acoperă nu trebuie să fie transpuse în cazul de față pentru că sunt distincte, chiar dacă martori au făcut referire la acestea și la obiectele lor. (...) Deși în scrierea acestei scrisori, acuzații intenționaseră să urmărească interese legitime, cum ar fi apărarea intereselor locuitorilor acestei localități, nu au dovedit că afirmațiile lor erau adevărate, sau că aveau motive solide, în toată bună credință, pentru a crede asta (...)" B. Procedura disciplinară împotriva A.

Printr-o ordonanță din 12 martie 2007, inspectoratul general de sănătate a constatat că A. nu percepeuse, între anii 2004 și 2005, taxele de modă ale unui anumit număr de pacienți ai centrului de sănătate în cauză și că nu respectase programul de lucru, violând astfel datoriile de integritate, zel și loialitate inerente funcțiilor sale.

Printr-o decizie din 30 decembrie 2008, inspectoratul general de sănătate i-a aplicat o amendă de 500 EUR cu suspensie. În ordonanța sa, inspectoratul a ordonat ca o copie să fie trimisă tribunalului din Idanha-a-Nova pentru a fi anexată protocoalelor din procedura nr. 46/05.2TAIDN.

Interesatul a declarat o cale de atac ierarhică a deciziei. La 13 februarie 2009, inspectoratul general de sănătate a clasat cauza fără urmare, estimând că acesta nu acționase în scopuri personale ci ținând seama de condițiile socio-economice ale anumitor pacienți ai centrului de sănătate. Inspectoratul general de sănătate a ordonat, cu toate acestea, rambursarea unei sume de 546,50 EUR ca plată pentru taxele de modă nepercepe. II.

Cât privește abuzul de putere, art. 382 din codul penal dispune: "Orice funcționar (...) abuzând de puterile sale sau încălcând datoriile inerente funcțiilor sale, cu intenția de a obține (...) un beneficiu ilegal sau de a aduce prejudiciu altuia este pedepsit cu o pedeapsă de închisoare de până la trei ani sau cu o amendă (...)." ÎN DROIT I.

Curtea constată că cererile nu sunt vădit nefondate în sensul articolului 35 § 3 (a) din Convenție. Curtea observă, de altfel, că nu se ciocnesc de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, ele trebuie declarate admisibile. B. Cu privire la fond

Reclamantii se plâng de încălcarea dreptului lor la libertatea expresiei prin aceea că au fost condamnați pentru a denunța comportamentul A., în calitate de asistent administrativ într-un centru de sănătate.

Guvernul admite că condamnarea penală și civilă a reclamantilor a constituit o ingerință în dreptul lor la libertatea expresiei. El susține, cu toate acestea, că această ingerință era prevăzută de lege, că urmărea un scop legitim și că era "necesară într-o societate democratică" în sensul articolului 10 § 2 din Convenție. De fapt, pentru Guvern, deși motivată de interesul legitim de a proteja interesele habitantes Salvaterra do Extremo, atitudinea reclamantilor se baza pe zvonuri și rivalități politice. El susține că sancțiunile aplicate aveau scopul de a proteja onoarea și reputația altuia. El consideră în sfârșit că pedepsele aplicate erau proporționale cu scopurile legitime urmărite. El concluzionează cu neîncălcarea articolului 10 din Convenție.

Condamnarea litigioasă se analizează ca o "ingerință" în exercitarea de către reclamant a dreptului la libertatea expresiei, lucru pe care îl recunoaște Guvernul. O asemenea amestec încalcă art. 10 din Convenție, cu excepția cazului în care este "prevăzută de lege", îndreptată către uno sau mai mulți dintre scopurile legitime enumerate la §2 al articolului 10 și "necesară" într-o societate democratică pentru a atinge scopul sau scopurile respective.

Curtea constată că condamnarea reclamantilor pentru defăimare agravată era prevăzută de articolele 180 § 1 și 184 din codul penal. Ea observă, de altfel, că această ingerință urmărea scopul legitim de a proteja reputația și drepturile A. pentru a-i permite să-și exercite funcțiile de asistent administrativ al unui centru de sănătate fără a fi perturbat.

Întrebarea care se pune în cazul de față este deci dacă ingerința era necesară. Curtea amintește că, conform jurisprudenței Curții (Janowski c. Polonia [GC], nr. 25716/94, §§ 30 și 33, CEDO 1999-I; Nikula c. Finlanda, nr. 31611/96, § 44, CEDO 2002-II), adjectivul "necesar", în sensul articolului 10 § 2, implică existența unei "nevoi sociale imperioase". Statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a judeca existența unei asemenea nevoi, dar această marjă merge mână în mână cu un control european referitoare atât la lege cât și la deciziile care o aplică, chiar atunci când provin dintr-o instanță independentă. Curtea are deci competența de a judeca în ultimă instanță dacă o "restricție" se armonizează cu libertatea expresiei protejate de art. 10.

În exercitarea puteri sale de control, Curtea trebuie să examineze ingerința criticată la lumina ansamblului cauzei, inclusiv conținutul observațiilor reprochate reclamantului și contextul în care au fost formulate. În particular, revine Curții să determine dacă ingerința în cauză era "proporțională cu scopurile legitime urmărite" și dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a o justifica sunt "relevante și suficiente". În making so doing, Curtea trebuie să se convingă că autoritățile naționale au aplicat reguli conforme cu principiile consacrate la art. 10 și, mai mult, pe baza unei aprecierii acceptabile a faptelor relevante.

Limitele criticii admisibile pot în anumite cazuri fi mai largi pentru funcționarii care acționează în exercitarea puterilor lor decât pentru simpli cetățeni. Cu toate acestea, nu se poate spune că funcționarii se expun cu bună știință la un control atent al faptelor și gesturilor lor exact la fel cum este cazul politicienilor și că ar trebui deci tratați pe picior de egalitate cu aceștia atunci când este vorba de critici la adresa comportamentului lor. Funcționarii trebuie, pentru a-și îndeplini funcțiile, să se bucure de încrederea publicului fără a fi indebiti perturba și poate deci să se dovedească necesar să-i protejezi împotriva atacurilor verbale ofensatoare atunci când sunt în serviciu (Janowski c. Polonia, citat anterior, § 33, CEDO 1999-I; Mamère c. Franța, nr. 12697/03, § 27, CEDO 2006-XIII; Busuioc c. Moldova, nr. 61513/00, § 64, 21 decembrie 2004).

De altfel, Curtea a considerat că agenții funcției publice, indiferent dacă sunt contractuali sau statutari, pot fi duși, în exercitarea misiunii lor, să ia cunoștință de informații interne, eventual de natură secretă, pe care cetățenii au un mare interes să le vadă divulgate sau publicate. Ea a estimat în aceste condiții că denunțarea de către atari agenți a conduitelor sau actelor ilicite constatate la locul de muncă trebuie protejată în anumite circumstanțe. O asemenea protecție se poate impune atunci când agentul în cauză este singurul care știe – sau face parte dintr-un mic grup al cărui membri sunt singurii care știu – ce se întâmplă la locul de muncă și este deci cel mai bine plasat pentru a acționa în interesul general avertizând angajatorul sau opinia publică (vezi Guja c. Moldova [GC], nr. 14277/04, § 72, CEDO 2008; Heinisch c. Germania, nr. 28274/08, § 63, CEDO 2011 (extrase)). Astfel de considerații pot fi aplicate cazului utilizatorilor serviciilor publice în măsura în care au cunoștință sau utilizează operațiunile interne ale serviciului în cauză.

Dacă dreptul de a comunica informații cu privire la probleme de interes general este protejat de Convenție, acesta valoarează doar dacă este exercitat în bună credință, pe baza faptelor exacte, și aducând informații "fiabile și precise" (Fressoz și Roire c. Franța [GC], nr. 29183/95, § 54, CEDO 1999; Sgarbi c. Italia (dec), nr. 37115/06, 21 octombrie 2008).

Pentru a termina, Curtea amintește că pentru a evalua justificarea unei declarații contestate, trebuie să se facă distincție între declarații faptice și judecăți de valoare. Dacă materialitatea faptelor poate fi dovedită, acelea din urmă nu se pretează la o demonstrare a exactității lor; cerința conform căreia trebuie stabilit adevărul judecăților de valoare este imposibilă și lezează libertatea opiniei în sine, element fundamental al dreptului garantat de art. 10. Calificarea unei declarații în fapt sau în judecată de valoare revine totuși în primul rând marjei de apreciere a autoritățile naționale, în special a instanțelor interne. De altfel, chiar și atunci când o declarație echivalează cu o judecată de valoare, aceasta trebuie să se bazeze pe o bază factică suficientă, altfel ar fi excesivă (vezi, de exemplu, Pedersen și Baadsgaard c. Danemarca [GC], nr. 49017/99, § 76, CEDO 2004-XI).

În cazul de față, Curtea observă, mai întâi, că acuzațiile litigioase au fost făcute în cadrul unei corespondenți scrise adresate Ministerului Sănătății, structură în charge de supravegherea centrelor de sănătate din țară. Cât privește publicarea unei părți a scrisorii într-o gazetă locală, nimic nu rezultă, în mod precis, din dosarul cât privește extinderea sau impactul acesteia în rândul populației locale.

În cazul de față, reclamantii denunțaseră comportamentul A. în calitate de asistent administrativ la centrul de sănătate Salvaterra do Extremo acuzând-o că nu respectă programul de lucru și că abuzează de poziția pentru scopuri personale.

Curtea observă că denunțurile formulate de reclamanti nu fuseseră făcute public sau în fața unui organ de poliție ci într-o simplă corespondență adresată Ministerului Sănătății, adică organul responsabil de controlul centrelor de sănătate publice din Portugalia. Curtea estimează că problemele expuse Ministerului Sănătății erau legitime și se refereau la interesul general, și anume calitatea funcționării unui centru de sănătate public și încălcarea legii de un funcționar în exercitarea funcțiilor sale (vezi, mutatis mutandis, Heinisch c. Germania, § 63 și Guja c. Moldova, § 72, citate anterior). De altfel, reclamantii acționaseră în calitate de cetățeni ai localității în care este situat centrul de sănătate public (vezi § 7 mai sus). În sfârșit, Curtea observă că abuzul de putere atribuit de reclamanti A. constituie în dreptul intern nu numai o infracțiune disciplinară ci și o crimă gravă.

Curtea observă că, ca urmare a scrisorii reclamantilor, o procedură disciplinară a fost deschisă de Ministerul Sănătății în vederea determinării dacă A. respecta sau nu programul de lucru, dar și de nepercepe de către acesta a taxelor de modă. Curtea constată că procedura disciplinară a fost încheiate printr-o decizie de clasare fără urmare a Ministerului Sănătății din 13 februarie 2009. Ea observă, cu toate acestea, că Ministerul a recunoscut, în decizia sa, ceea ce interesatul nu a contestat, că acesta nu percepeuse efectiv taxele de modă, hotărând totuși să claseze cauza motiv fiind că A. acționase în acest fel din cauza condițiilor socio-economice ale pacienților centrului de sănătate, fără a trage un profit personal.

Elementele de dovadă cu privire la nepercepe a taxelor de modă ar fi putut fi determinante pentru a susține denunțurile de abuz de putere făcute de reclamanti în scrisoarea lor Ministerului Sănătății. Deși acestea au fost puse la dispoziția instanțele interne (vezi mai sus §16, 18 și 21), acestea au hotărât să nu le țină seama. Această constatare este suficientă pentru a concluziona că exista în cazul de față o bază factică suficientă, și anume un fundament serios la originea denunțurilor, reclamantii acționând în bună credință. Prin urmare, aceștia nu au depășit limita criticii admisibile facie A. Motivele invocate de instanțele naționale nu erau deci "relevante și suficiente" în vederea paragrafului 2 al articolului 10.

În măsura în care, pe de o parte, acuzațiile la adresa A. într-o corespondență scrisă priveau modul ilicit, ba chiar ilegal, în care acesta-și exercita funcțiile într-un centru de sănătate aparținând Ministerului Sănătății și, pe de altă parte, instanțele interne au omis să țină seama de dovezile disponibile cu privire la conduita acestuia, Curtea estimează că condamnarea reclamantilor la o amendă și la plata unor daune-interese A. pentru defăimare agravată se analizează ca o ingerință care nu era necesară într-o societate democratică, în sensul articolului 10 § 2 din Convenție, pentru a proteja reputația și drepturile A.

Prin urmare, a existat o încălcare a acestei dispoziții. III.

Curtea estimează că acest griev este strâns legat de cel examinat mai sus și trebuie declarat admisibil. Ținând seama de concluzia care precede la §43, ea consideră, cu toate acestea, că cererile nu ridică nicio problemă distinctă pe baza articolului 9, meritând un examen separat. IV.

Reclamantii nu și-au prezentat cererile de satisfacție echitabilă în termenul care li-a fost stabilit, deși, în scrisoarea care le-a fost adresată la 19 mai 2011, atenția li se atrase asupra articolului 60 al regulamentului Curții, care dispune că orice cerere de satisfacție echitabilă în temeiul articolului 41 din Convenție trebuie expusă în termenul stabilit pentru prezentarea observațiilor scrise cu privire la fond împreună sau într-un document separat. Prin urmare, Curtea estimează că nu este cazul să se acorde nicio sumă în temeiul articolului 41 din Convenție (Willekens c. Belgia, nr. 50859/99, § 27, 24 aprilie 2003). DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Conectează cererile; 2. Declară cererile admisibile; 3. Declară că a existat o încălcare a articolului 10 din Convenție; 4. Declară că nu este cazul să se examineze grievul bazat pe art. 9 din Convenție. Întocmit în franceză, apoi comunică în scris la 15 noiembrie 2012, conform articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Stanley Naismith Ineta Ziemele Grefieră Președintă

A l’origine de l’affaire se trouvent deux requêtes (n os 53579/09 et 53582/09) dirigées contre la République portugaise et dont deux ressortissants de cet Etat, MM. José Moreira Bargão et Jacinto Domingos Correia (« les requérants »), ont saisi la Cour le 2 octobre 2009 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants ont été représentés par Me J.P. Sousa, avocat à Castelo Branco (Portugal). Le gouvernement portugais (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, Mme M.F. Carvalho, procureur général adjoint.

Les requérants alléguaient que leurs droits à la liberté d’expression et à la liberté de pensée avaient été méconnus dans le cadre de la procédure en diffamation dirigée contre eux.

Le 18 janvier 2011, les requêtes ont été communiquées au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.

Le Gouvernement a déposé des observations écrites sur l’affaire. Les requérants ont présenté tardivement leurs observations et leurs demandes de satisfaction équitable. Vu l’absence d’explications de la part du conseil des requérants sur l’inobservation du délai imparti, le 21 juillet 2011, la présidente de la chambre a décidé, en application des articles 38 § 1 et 60 du règlement de la Cour, de ne pas les verser au dossier. EN FAIT I.

Le 27 juillet 2004, les requérants adressèrent une lettre au ministère de la Santé pour se plaindre de A., assistant administratif travaillant au centre de santé public de Salvaterra do Extremo (Portugal). Dans ce courrier, invoquant leur qualités de citoyens de Salvaterra do Extremo, les requérants alléguaient que A. ne respectait pas ses horaires de travail et tirait profit de la vulnérabilité des usagers du centre de santé, à des fins personnelles. En l’occurrence, les paragraphes 3 et 5 de cette lettre indiquaient : « (...) la partie administrative [du centre de santé] est assurée par le fonctionnaire A. qui exerce son activité professionnelle (...) exclusivement pendant ces trois matinées, soit un jour et demi par semaine, alors qu’il perçoit un salaire mensuel entier. (...) En outre, on constate que, viciés par les habitudes et les pratiques installées, traduits dans la culture de faveur et de dépendance des personnes simples et peu informées, ce fonctionnaire utilise des pratiques incompatibles avec l’éthique professionnelle, dans ses relations avec les usagers et fait usage de méthodes d’influence dont il tire partie comme il lui convient le plus. (...) »

Une partie de cette lettre fut, à une date non précisée, publiée dans un journal local.

Suite, notamment, à la lettre des requérants, le 23 septembre 2005, le ministère de la Santé requit l’ouverture d’une procédure disciplinaire à l’encontre de A. (voir ci-après).

Ayant pris connaissance du courrier, A. assigna les requérants en diffamation devant le parquet près le tribunal d’Idanha-a-Nova pour les faits portant sur les accusations d’abus de pouvoir à son égard.

Le 1 er février 2006, le parquet inculpa les requérants du crime de diffamation aggravée. Le 27 février 2006, les requérants firent appel de cette ordonnance en demandant l’ouverture de l’instruction.

Le 1 er mars 2006, A. demanda à intervenir en qualité d’ assistente (auxiliaire du ministère public) dans le cadre de la procédure pénale.

Par une décision du 15 février 2007, le juge d’instruction confirma l’ordonnance d’inculpation du parquet.

L’affaire fut renvoyée devant le tribunal d’Idanha-a-Nova. A une date non précisée, se portant partie civile, A. réclama une indemnisation de 2 500 euros (EUR) pour les préjudices moraux qu’il avait subis.

Par un jugement du tribunal d’Idanha-a-Nova du 3 avril 2008, les requérants furent déclarés coupables du chef de diffamation aggravée envers A. Le tribunal considéra qu’ils avaient porté atteinte à l’honneur et à la réputation de ce dernier, en considérant : « (...) En l’espèce, même s’il est établi que les accusés cherchaient à défendre les intérêts de la population de Salvaterra do Extremo, ce qui peut constituer un intérêt légitime, ces derniers n’ont pas prouvé que l’affirmation figurant au § 5 de la lettre était vraie, ni qu’il existait des fondements sérieux pour le croire. (...) »

Quant à l’existence d’une enquête disciplinaire ouverte consécutivement au courrier des requérants, le tribunal releva qu’elle était toujours pendante, portait sur un sujet distinct et n’était pas déterminante pour l’analyse de l’affaire. Le tribunal releva l’existence de différends politiques entre les requérants et A., ce dernier ayant en l’occurrence exercé les fonctions de maire ( presidente de junta de Freguesia) de 1993 à 2001. Les requérants furent ainsi respectivement condamnés à une amende de 960 EUR (premier requérant) et 1 800 EUR (deuxième requérant) et, conjointement, au versement de 1 600 EUR à A. pour les préjudices moraux qu’il avait subis en raison des accusations qui avaient été portées contre lui.

Les requérants interjetèrent appel du jugement devant la cour d’appel de Coimbra. Entre autres, ils se plaignaient que le tribunal n’ait pas pris en considération les procédures d’inspection interne et disciplinaire qui avaient été ordonnées par le ministère de la Santé consécutivement à leur lettre. Ils alléguaient également ne pas être responsables de la publication des informations divulguées dans les journaux. Enfin, ils réitéraient qu’en écrivant leur courrier, leur objectif était uniquement de défendre les intérêts de la population locale.

Par un arrêt du 1 er avril 2009, porté à leur connaissance le 6 avril 2009, la cour d’appel confirma le jugement du tribunal d’Idanha-a-Nova, considérant notamment : « (...) la lettre rédigée par les accusés ( arguidos ) qui est (également) à l’origine de la présente procédure a été considérée comme une réclamation sur l’horaire de travail de l’assistente . C’est sur cette question que portent les procédures d’inspection interne et disciplinaires, lesquelles visent aussi à déterminer la non-perception par l’assistente des tickets modérateurs vis-à-vis des patients non-exonérés. Or, s’agissant de cette lettre, l’objet de la présente affaire concerne son paragraphe 5 [allégations portant sur les abus de pouvoir] ce qui a été considéré établi en l’espèce. Aussi, même si les procès-verbaux de la procédure d’inspection interne n o 38/2004 et la procédure disciplinaire n o 6/06D ont été joints au procès-verbal de la présente procédure, les questions sur lesquelles elles portent ne doivent pas être transposées en l’espèce car elles sont distinctes, même si les témoins ont fait référence à celles-ci et à leurs objets. (...) Bien qu’en écrivant cette lettre, les accusés avaient eu pour intention de poursuivre des intérêts légitimes, comme par exemple la défense des intérêts de la population de cette localité, ils n’ont pas prouvé que leurs affirmations étaient vraies, ou qu’ils avaient des raisons solides, en toute bonne foi, pour faire croire qu’elles l’étaient (...) ». B. La procédure disciplinaire à l’encontre de A.

Par une ordonnance du 12 mars 2007, l’inspection générale de la santé constata que A. n’avait pas perçu, entre les années 2004 et 2005, les tickets modérateurs d’un certain nombre de patients du centre de santé en cause et qu’il n’avait pas respecté son horaire de travail, violant ainsi les devoirs d’intégrité, de zèle et de loyauté inhérents à ses fonctions.

Par une décision du 30 décembre 2008, l’inspection générale de la santé lui appliqua une amende de 500 EUR avec sursis. Dans son ordonnance, l’inspection ordonna qu’une copie de celle-ci soit envoyée au tribunal d’Idanha-a-Nova afin d’être jointe au procès-verbal de la procédure n o 46/05.2TAIDN.

L’intéressé interjeta un recours hiérarchique de la décision. Le 13 février 2009, l’inspection générale de la santé classa l’affaire sans suite en estimant que celui-ci n’avait pas agi à des fins personnelles mais par égard aux conditions socio-économiques de certains patients du centre de santé. L’inspection générale de la santé ordonna toutefois le remboursement de 546,50 EUR au titre des tickets modérateurs non perçus. II.

L’article 184 du code pénal augmente les peines en cause de moitié si la victime est un fonctionnaire de l’Etat.

S’agissant de l’abus de pouvoir, l’article 382 du code pénal dispose : « Tout fonctionnaire (...) abusant de ses pouvoirs ou violant les devoirs inhérents à ses fonctions, avec l’intention d’obtenir (...) un bénéfice illégitime ou de porter préjudice à autrui est puni d’une peine de prison jusqu’à trois ans ou d’une amende (...). » EN DROIT I.

La Cour constate que les requêtes ne sont pas manifestement mal fondées au sens de l’article 35 § 3 (a) de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’elles ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de les déclarer recevables. B. Sur le fond

Les requérants se plaignent de la violation de leur droit à la liberté d’expression en ce qu’ils furent condamnés pour avoir dénoncé le comportement de A., en sa qualité d’assistant administratif dans un centre de santé.

Le Gouvernement admet que la condamnation pénale et civile des requérants a constitué une ingérence dans leur droit à la liberté d’expression. Il soutient toutefois que cette ingérence était prévue par la loi, qu’elle poursuivait un but légitime et qu’elle était « nécessaire dans une société démocratique » au sens de l’article 10 § 2 de la Convention. En effet, pour le Gouvernement, bien que motivée par l’intérêt légitime visant à protéger les intérêts de la population de Salvaterra do Extremo, l’attitude des requérants était fondée sur des rumeurs et des rivalités politiques. Il fait valoir que les sanctions appliquées ont eu pour objectif de protéger l’honneur et la réputation d’autrui. Il considère finalement que les peines appliquées étaient proportionnées aux buts légitimes poursuivis. Il conclut à la non-violation de l’article 10 de la Convention.

La condamnation litigieuse s’analyse en une « ingérence » dans l’exercice par le requérant de son droit à la liberté d’expression, ce que reconnaît le Gouvernement. Pareille immixtion enfreint l’article 10 de la Convention, sauf si elle est « prévue par la loi », dirigée vers un ou plusieurs des buts légitimes énumérés au paragraphe 2 de l’article 10 et « nécessaire » dans une société démocratique afin d’atteindre le ou lesdits buts.

La Cour constate que la condamnation des requérants pour diffamation aggravée était prévue par les articles 180 § 1 et 184 du code pénal. Elle relève en outre que cette ingérence poursuivait le but légitime de protéger la réputation et les droits de A. pour lui permettre d’exercer ses fonctions d’assistant administratif d’un centre de santé sans être perturbé.

La question qui se pose en l’espèce est donc de savoir si l’ingérence était nécessaire. La Cour rappelle que, selon la jurisprudence de la Cour ( Janowski c. Pologne [GC], n o 25716/94, §§ 30 et 33, CEDH 1999 ‑ I ; Nikula c. Finlande , n o 31611/96, § 44, CEDH 2002-II), l’adjectif « nécessaire », au sens de l’article 10 § 2, implique l’existence d’un « besoin social impérieux ». Les Etats contractants jouissent d’une certaine marge d’appréciation pour juger de l’existence d’un tel besoin, mais cette marge va de pair avec un contrôle européen portant à la fois sur la loi et sur les décisions appliquant celle-ci, même quand elles émanent d’une juridiction indépendante. La Cour a donc compétence pour statuer en dernier lieu sur le point de savoir si une « restriction » se concilie avec la liberté d’expression que protège l’article 10.

Dans l’exercice de son pouvoir de contrôle, la Cour doit examiner l’ingérence critiquée à la lumière de l’ensemble de l’affaire, y compris la teneur des remarques reprochées au requérant et le contexte dans lequel elles ont été formulées. En particulier, il incombe à la Cour de déterminer si l’ingérence en question était « proportionnée aux buts légitimes poursuivis » et si les motifs invoqués par les autorités nationales pour la justifier sont « pertinents et suffisants ». Ce faisant, la Cour doit se convaincre que les autorités nationales ont appliqué des règles conformes aux principes consacrés à l’article 10 et ce, de surcroît, en se fondant sur une appréciation acceptable des faits pertinents.

Les limites de la critique admissible peuvent dans certains cas être plus larges pour les fonctionnaires agissant dans l’exercice de leurs pouvoirs que pour les simples particuliers. Cependant, on ne saurait dire que des fonctionnaires s’exposent sciemment à un contrôle attentif de leurs faits et gestes exactement comme c’est le cas des hommes politiques et qu’ils devraient dès lors être traités sur un pied d’égalité avec ces derniers lorsqu’il s’agit de critiques de leur comportement. Les fonctionnaires doivent, pour s’acquitter de leurs fonctions, bénéficier de la confiance du public sans être indûment perturbés et il peut dès lors s’avérer nécessaire de les protéger contre des attaques verbales offensantes lorsqu’ils sont en service ( Janowski c. Pologne , précité, § 33, CEDH 1999-I ; Mamère c. France , n o 12697/03, § 27, CEDH 2006 ‑ XIII ; Busuioc c. Moldavie , n o 61513/00, § 64, 21 décembre 2004).

Par ailleurs, la Cour a considéré que les agents de la fonction publique, qu’ils soient contractuels ou statutaires, peuvent être amenés, dans l’exercice de leur mission, à prendre connaissance d’informations internes, éventuellement de nature secrète, que les citoyens ont un grand intérêt à voir divulguer ou publier. Elle a estimé dans ces conditions que la dénonciation par de tels agents de conduites ou d’actes illicites constatés sur leur lieu de travail doit être protégée dans certaines circonstances. Pareille protection peut s’imposer lorsque l’agent concerné est seul à savoir – ou fait partie d’un petit groupe dont les membres sont seuls à savoir – ce qui se passe sur son lieu de travail et est donc le mieux placé pour agir dans l’intérêt général en avertissant son employeur ou l’opinion publique (voir Guja c. Moldova [GC], n o 14277/04, § 72, CEDH 2008 ; Heinisch c. Allemagne , n o 28274/08, § 63, CEDH 2011 (extraits)). De telles considérations peuvent s’appliquer au cas d’usagers de services publics dans la mesure où ils ont connaissance ou utilisent les opérations internes du service en cause.

Si le droit de communiquer des informations sur des questions d’intérêt général est protégé par la Convention, celui-ci ne vaut que s’il est exercé de bonne foi, sur la base de faits exacts, et en apportant des informations « fiables et précises » ( Fressoz et Roire c. France [GC], n o 29183/95, § 54, CEDH 1999 ; Sgarbi c. Italie (déc), n o 37115/06, 21 octobre 2008).

Pour finir, la Cour rappelle qu’afin d’évaluer la justification d’une déclaration contestée, il y a lieu de faire la distinction entre déclarations factuelles et jugements de valeur. Si la matérialité des faits peut se prouver, les seconds ne se prêtent pas à une démonstration de leur exactitude ; l’exigence voulant que soit établie la vérité de jugements de valeur est irréalisable et porte atteinte à la liberté d’opinion elle-même, élément fondamental du droit garanti par l’article 10. La qualification d’une déclaration en fait ou en jugement de valeur relève cependant en premier lieu de la marge d’appréciation des autorités nationales, notamment des juridictions internes. Par ailleurs, même lorsqu’une déclaration équivaut à un jugement de valeur, elle doit se fonder sur une base factuelle suffisante, faute de quoi elle serait excessive (voir, par exemple, Pedersen et Baadsgaard c. Danemark [GC], n o 49017/99, § 76, CEDH 2004 ‑ XI).

En l’espèce, la Cour observe, avant tout, que les accusations litigieuses ont été faites dans le cadre d’une correspondance écrite adressée au ministère de la Santé, structure chargée de la supervision des centres de santé dans le pays. S’agissant de la publication d’une partie de la lettre dans un journal local, rien ne ressort, de façon précise, du dossier quant à son étendue ou son impact dans la population locale.

En l’occurrence, les requérants avaient dénoncé le comportement de A. en sa qualité d’assistant administratif au centre de santé de Salvaterra do Extremo en l’accusant de ne pas respecter ses horaires de travail et d’abuser de sa position à des fins personnelles.

La Cour relève que les dénonciations formulées par les requérants n’ont pas été faites publiquement ou auprès d’un organe de police mais dans un simple courrier adressé au ministère de la Santé, soit l’organe chargé du contrôle des centres de santé publics au Portugal. La Cour estime que les questions exposées au ministère de la Santé étaient légitimes et relevaient de l’intérêt général, à savoir la qualité du fonctionnement d’un centre de santé public et la violation de la loi par un fonctionnaire dans l’exercice de ses fonctions (voir, mutadis mutandis, Heinisch c. Allemagne , § 63 et Guja c. Moldova, § 72, précités). Par ailleurs, les requérants ont agi en qualité de citoyens de la localité où est situé ledit centre de santé public (voir § 7 ci ‑ dessus). Enfin, la Cour observe que l’abus de pouvoir attribué par les requérants à A. constitue en droit interne non seulement une infraction disciplinaire mais encore un crime grave.

La Cour note que, consécutivement à la lettre des requérants, une procédure disciplinaire a été ouverte par le ministère de la Santé en vue de déterminer la question du respect ou non de l’horaire de travail par A. mais aussi la non-perception par ce dernier de tickets modérateurs. La Cour constate que la procédure disciplinaire a été conclue par une décision de classement sans suite du ministère de la Santé du 13 février 2009. Elle relève néanmoins que le ministère a reconnu, dans sa décision, ce que l’intéressé n’a pas contesté, que celui-ci n’avait effectivement pas perçu les tickets modérateurs, décidant toutefois de classer l’affaire au motif que A. avait agi de la sorte en raison des conditions socio-économiques des patients du centre de santé, sans en tirer un profit personnel.

Les éléments de preuve au sujet de la non-perception des tickets modérateurs auraient pu être déterminants pour étayer les dénonciations d’abus de pouvoir faites par les requérants dans leur courrier au ministère de la Santé. Bien que ces éléments aient été mis à la disposition des juridictions internes (voir ci-dessus paragraphes 16, 18 et 21), celles-ci ont décidé de ne pas les prendre en compte. Ce constat suffit pour conclure qu’il existait en l’espèce une base factuelle suffisante, à savoir un fondement sérieux à l’origine des dénonciations, les requérants ayant agi de bonne foi. Dès lors, ces derniers n’ont pas dépassé la limite de la critique admissible envers A. Les motifs invoqués par les juridictions nationales n’étaient donc pas « pertinents et suffisants » aux fins du paragraphe 2 de l’article 10.

Dans la mesure où, d’une part, les accusations à l’encontre de A. dans une correspondance écrite concernaient la manière illicite, voire même illégale, dont celui-ci exerçait ses fonctions dans un centre de santé relevant du ministère de la Santé et, d’autre part, les juridictions internes ont omis de prendre en considération les preuves disponibles sur la conduite de celui-ci, la Cour estime que la condamnation des requérants à une amende et au versement de dommages et intérêts à A. pour diffamation aggravée s’analyse en une ingérence qui n’était pas nécessaire dans une société démocratique, au sens de l’article 10 § 2 de la Convention, pour protéger la réputation et les droits de A.

Partant, il y a eu violation de cette disposition. III.

La Cour estime que ce grief est étroitement lié à celui examiné ci-dessus et doit être déclaré recevable. Eu égard à la conclusion qui précède au paragraphe 43, elle considère cependant que les requêtes ne posent aucune question distincte sur le terrain de l’article 9, méritant un examen séparé. IV.

Les requérants n’ont pas présenté leurs demandes de satisfaction équitable dans le délai qui leur avait été imparti bien que, dans la lettre qui leur a été adressée le 19 mai 2011, leur attention fût attirée sur l’article 60 du règlement de la Cour qui dispose que toute demande de satisfaction équitable au titre de l’article 41 de la Convention doit être exposée dans le délai imparti pour la présentation des observations écrites sur le fond conjointement ou dans un document séparé. Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’octroyer de somme au titre de l’article 41 de la Convention ( Willekens c. Belgique , n o 50859/99, § 27, 24 avril 2003). PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Joint les requêtes ; 2. Déclare les requêtes recevables ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 10 de la Convention ; 4. Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner le grief tiré de l’article 9 de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 15 novembre 2012, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Ineta Ziemele Greffier Présidente