AFFAIRE BARATA MONTEIRO DA COSTA NOGUEIRA ET PATRICIO PEREIRA c. PORTUGAL

La originea cauzei se află o cerere (nr. 4035/08) împotriva Republicii Portugheze și depusă de doi cetățeni ai acestui stat, doamna Paula Cristina Barata Monteiro da Costa Nogueira și dl. Bruno Patrício Moreira ("reclamanții"), care au sesizat Curtea pe 14 ianuarie 2008 în baza articolului 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamanții sunt reprezentați de doamna L. Amador, avocat la Coimbra (Portugalia). Guvernul portughez ("Guvernul") era reprezentat, până la 23 februarie 2010, de agentul acestuia, dl. J. Miguel, procuror general adjunct, și, de la această dată, de doamna M. F. Carvalho, de asemenea procuror general adjunct.

Reclamanții alege în special că condamnarea lor pentru difamare a afectat dreptul lor la libertatea de exprimare.

Pe 12 mai 2009, Curtea a hotărât să transmită cererea Guvernului. Așa cum permite art. 29 § 1 din Convenție, s-a hotărât de asemenea că camera se va pronunța în același timp asupra admisibilității și fondului cauzei. PE FAPT I.

Prima reclamantă este o militantă a partidului Bloco de Esquerda. Al doilea reclamant este avocat. La epoca faptelor, intervina în calitate de consilier juridic al acestui partid.

La o dată nespecificată în cursul lunii ianuarie 2003, reclamanții au ținut o conferință de presă în calitate de responsabili politici ai Bloco de Esquerda. În cursul acestei conferințe, au formulat mai multe acuzații împotriva doctorului F.J., medic și președinte al comitetului local al partidului Partido Social Democrata la Castelo Branco. Ei au anunțat, de asemenea, că au depus o plângere penală împotriva doctorului F.J. și au afirmat că acesta s-a făcut vinovat de abuz de putere cu dobândire ilegală de interese (participação económica em negócio). În plângerea lor, alege-u în acest sens că medicul și-a folosit influența la spitalul public Castelo Branco pentru a permite cu intenție degradarea serviciului de oftalmologie al acestei instituții cu scopul de a "deturna" pacienți, precum și de a transfera echipament clinic către o clinică privată din care ar fi asociat. Ei susțineau în final că medicii serviciului de oftalmologie al spitalului public Castelo Branco, care ar fi asociații doctorului F.J., ar fi încheiat intervențiile chirurgicale oftalmologice de mai mulți luni. Această plângere penală a fost mai târziu clasată fără curs de ministerul public.

Ca urmare a acestei conferințe de presă, doctorul F.J. a depus o plângere penală împotriva reclamanților pentru difamare la parchetul Castelo Branco cu constituire de asistent. Pe 17 iunie 2004, ministerul public a depus requisitoriul acestuia împotriva reclamanților.

Aceștia, susținând că faptele alegate erau adevărate, au ridicat exceptio veritatis.

Printr-o sentință din 22 februarie 2006, tribunalul Castelo Branco a admis exceptio veritatis ridicată de reclamanți și i-a achitat pe aceștia. Bazandu-se în special pe declarațiile reclamanților și considerând depoziții ale martorilor chemați de către reclamant ca parțiale și neîndestulător convingătoare, tribunalul a considerat că ansamblul faptelor cauzei indica faptul că acesta din urmă era într-adevăr răspunzător, pentru esență, de faptele de care era acuzat.

Atât reclamantul cât și ministerul public au apelat această sentință în fața curții de apel Coimbra.

Printr-o hotărâre din 18 iulie 2007, curtea de apel a admis recursurile, a anulat sentința atacată și a găsit reclamanții vinovați de difamare pe baza articolelor 180 și 183 § 2 din codul penal. Curtea de apel a subliniat că nimic în considerentele deciziei atacate nu permitea înțelegerea drumului logic sau raționamentului urmat de tribunalul Castelo Branco pentru a ajunge la concluziile sale despre faptele cauzei. Luând în considerare declarațiile martorilor și documentele dosarului, curtea de apel a modificat deci faptele stabilite de tribunalul Castelo Branco și a considerat, în lumina faptelor așa cum au fost stabilite de ea însăși, că condițiile exceptio veritatis nu erau îndeplinite, dar că, dimpotrivă, nimic nu indica că doctorul F.J. ar fi comis actele în cauză. Curtea de apel a găsit în special ca neestablit faptele care fuseseră considerate ca fiind stabilit de tribunalul Castelo Branco, și anume: că asistentul ar fi intervenit într-o vreun fel în transferul de echipament medical de la spitalul public la o clinică privată; că faptele imputate de reclamanți doctorului F.J. ar fi fost cunoscute de întreaga comunitate locală; că responsabilii spitalului public ar fi alertat medicii serviciului de oftalmologie asupra unui număr excesiv de intervenții oftalmologice chirurgicale practicate în condiții favorabile dezvoltării infecțiilor; că o vreme lungă intervențiile oftalmologice chirurgicale ar fi fost întrerupte fără motiv valid.

Curtea de apel a concluzionat că reclamanții aveau conștiință de caracterul ilicit al actelor lor și a condamnat fiecare din ei la 180 zile-amendă, adică 1.800 euro. II.

Conform articolului 183 § 2 din acest cod, atunci când infracțiunea este comisă prin intermediul unui organ de presă, pedeapsa care se poate aplica poate ajunge la doi ani de închisoare sau o sancțiune care nu este mai mică decât 120 zile-amendă. PE DREPT I.

Curtea reamintește de la început că, potrivit articolului 19 din Convenție, sarcina ei este doar de a asigura respectarea angajamentelor rezultând din Convenție pentru Părțile contractante. În special, nu-i revine să cunoască de erori de fapt sau de drept pretins comise de o jurisdicție internă, cu excepția și în măsura în care ar putea afecta drepturile și libertățile protejate de Convenție. De altfel, chiar dacă Convenția garantează în art. 6 dreptul la un proces echitabil, ea nu reglementează admisibilitatea probelor sau aprecierea acestora, materie care cade deci în primul rând sub competența dreptului intern și al jurisdicțiilor naționale (García Ruiz c. Spania [MC], nr. 30544/96, § 28, CEDH 1999-I).

În cauza de față, Curtea observă că niciun element nu susține teza reclamanților conform căreia procedura nu ar fi revesit un caracter echitabil. Constată că interesații au avut oportunitatea de a prezenta argumentele pe care le-au considerat relevante pentru apărarea cauzei lor în aceleași condiții ca acuzarea, în respectarea principiului contradictoriei. Faptul că curtea de apel Coimbra a urmat mai degrabă teza acuzării în detrimentul celei a învinuiților nu este de natură să permită concluzionarea încălcării principiului procesului echitabil.

De aceea, nu există nicio aparență de încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție, această parte a cererii fiind deci manifestement neîntemeiată, în sensul articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. II.

Guvernul combate această teză. A. Privind admisibilitatea

Curtea constată că acest grief nu este manifestement neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. De altfel, observă că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarat admisibil. B. Privind fondul 1. Tezele părților

Reclamanții susțin mai întâi că, în dezbaterea politică, trebuie să existe o libertate de exprimare și de critică mai mare pentru toți participanții. Conform lor, trebuie considerat că libertatea de exprimare are prioritate atunci când există conflict cu alte interese personale ocrotite juridic, în special onoarea sau reputația. Aceste drepturi personale ar trebui deci să cedeze în favoarea libertății de exprimare, în special atunci când titularii lor ar fi personalități politice, pentru a facilita o dezbatere mai animată, deschisă, liberă și neînfrânată, de natură să permită cetățenilor să-și formeze o conștiință civică mai iluminată și exigentă.

Reclamanții expun apoi că faptele denunțate erau atât de evidente și aspectul unui delict atât de net încât judecătorul care a pronunțat decizia din 22 februarie 2006 nu i-ar fi doar achitat pe aceștia, inculpații de atunci și reclamanții de astazi, dar ar fi hotărât și că o copia autentificată a sentinței trebuia transmisă ministerului public pentru posibile urmăriri penale împotriva reclamantului.

În aceste condiții, sancțiunea căreia le-au fost supuși în final ar fi fost disproporționată și ar fi avut un efect inhibitor asupra exercitării cetățeniei, și aceasta fără ca ea să poată, conform lor, fi justificată ca fiind o măsură necesară, într-o societate democratică, pentru protecția onoarei reclamantului.

Guvernul admite că reclamanții au suferit o ingeri în dreptul lor la libertatea de exprimare dar el spune că este convins că o asemenea ingeri era total justificată de scopul legitim de protecție a reputației și a drepturilor altora.

El ține să precizeze că reclamanții nu erau jurnaliști dar reprezentanți ai unui partid politic din opoziție și că, din acest motiv, erau angajați într-o luptă politică. El estimează că, în cursul conferinței de presă litigioase, interesații au afirmat, fără a lăsa niciun loc pentru cea mai mică incertitudine, că persoana vizată s-a făcut vinovată de o infracțiune extremă gravă. El combate poziția reclamanților privind denunțarea pretins legitima a unei infracțiuni. Într-adevăr, conform Guvernului, dacă se poate concepe că reclamanții au informat presa despre depunerea plângerii lor penale, nu se poate accepta un asemenea judecată definitivă din partea lor împotriva persoanei vizate. Acest judecată s-ar analiza ca o încălcare flagrantă a prezumției de nevinovăție recunoscută oricărui cetățean.

Ținând seama de altfel de condamnarea interesaților la o amendă a unui montant care nu ar putea fi considerat excesiv conform lui, Guvernul concluzionează la necesitatea măsurii în cauză. 2. Aprecierea Curții

Curtea admite că în cauza de față reclamanții au suferit o "ingeri" a unei autorități publice în dreptul lor la libertatea de exprimare. O asemenea ingeri era prevăzută de lege – dispozițiile relevante din codul penal – și vizau unul din scopurile legitime enunțate la §2 al articolului 10, și anume "protecția reputației" și a "drepturilor altora".

Rămâne de determinat dacă o asemenea ingeri era "necesară într-o societate democratică".

Curtea reamintește în acest sens că art. 10 din Convenție nu garantează o libertate de exprimare fără nicio restricție chiar și atunci când se trateaza cu raportarea în presă a unor chestiuni serioase de interes general. Paragraful 2 al acestui articol precizează că exercitarea acestei libertăți comportă "obligații și responsabilități" care pot fi de importanță atunci când, ca în cauza de față, riscul este de a afecta reputația particulari și de a pune în pericol "drepturile altora". Deci, informația raportată cu privire la chestiuni de interes general este subordonată condiției că interesații acționează cu bună credință în așa fel încât să furnizeze informații exacte și de încredere (a se vedea, de exemplu, Fressoz și Roire c. Franța [MC], nr. 29183/95, § 54, CEDH 1999-I, și Brunet-Lecomte și alții c. Franța, nr. 42117/04, § 47, 5 februarie 2009).

Curtea reafirmă apoi că nu-i revine, în exercitarea controlului, de a se substitui jurisdicțiilor naționale, ci de a verifica sub unghiul articolului 10 deciziile pe care le-au pronunțat în exercitarea puterii lor de apreciere. Pentru aceasta, trebuie să considere "ingeri" litigioasă în lumina ansamblului cauzei pentru a determina dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a o justifica apar "relevante și suficiente".

În acest sens, convine să reamintim că Curtea trebuie să se bazeze, în raționamentul seu, pe faptele așa cum au fost stabilite de jurisdicțiile naționale, în cauza de față pe acelea fixate de curtea de apel Coimbra în hotărârea sa din 18 iulie 2007. Într-adevăr, niciun element de natură să pună în cauză constatările acestei jurisdicții nu a fost furnizat de interesații (a se vedea în această privință, Klaas c. Germania, 22 septembrie 1993, § 30, seria A nr. 269; a se vedea de asemenea Lopes Gomes da Silva c. Portugalia, nr. 37698/97, § 30 in fine, CEDH 2000-X).

În final, Curtea reamintește că, pentru scopuri exercitării echilibrării intereselor concurente căreia trebuie să se dedice, trebuie de asemenea să țină seama de dreptul pe care art. 6 § 2 din Convenție îl recunoaște individilor de a fi presupuși nevinovați până ce vinovăția lor a fost legal stabilită (Pedersen și Baadsgaard c. Danemarca [MC], nr. 49017/99, § 78, CEDH 2004-XI, și Tourancheau și July c. Franța, nr. 53886/00, § 68, 24 noiembrie 2005).

În cauza de față, rezultă din faptele stabilite la nivel intern că reclamanții – care, trebuie reamintit, nu erau jurnaliști ci adversari politici ai persoanei vizate – au fost condamnați pe baza unor afirmații clare și lipsite de orice ambiguitate, vizând să facă crede publicului că reclamantul s-a făcut vinovat de o infracțiune penală gravă implicând abuz de putere, și aceasta cu scopul de a obține avantaje politice dintr-un asemenea fapt. Cu toate acestea, deoarece curtea de apel a constatat, aceste declarații nu se bazau pe nicio bază factică convingătoare, plângerea depusă de reclamanți fiind de altfel clasată fără curs mai târziu (§7 mai sus).

Chiar dacă este adevărat că se poate considera că declarațiile în cauză țineau de o dezbatere de interes general – în măsura în care privau actele pretins delictuoase ale unui om politic local –, nu mai puțin rămâne că reclamanții urmăreau doar, prin aceste declarații, atacul adversarului lor politic, imputandu-i fapte concrete și nu simplu judecăți de valoare (Sgarbi c. Italia (decizie), nr. 37115/06, 21 octombrie 2008, și Vitrenko c. Ucraina (decizie), nr. 23510/02, 16 decembrie 2008). Peste aceasta, declarațiile în cauză nu au fost făcute în manieră spontană sau în cursul unui schimb verbal rapid. Dimpotrivă, ele au fost pronunțate în cursul unei conferințe de presă organizate la aceasta de reclamanți, în calitate de responsabili politici ai partidului Bloco de Esquerda, ceea ce dă motiv să se creadă că aceștia le-au pregătit cu atenție și că aveau deplina conștience de amploarea conținutului lor (De Diego Nafría c. Spania, nr. 46833/99, § 41, 14 martie 2002). Curtea subliniază în acest sens că art. 10 nu-și oferă protecția decât dacă interesații acționează cu bună credință în așa fel încât să furnizeze informații exacte și de încredere (a se vedea §31 mai sus și jurisprudența menționată acolo).

Curtea reamintește că, chiar dacă este adevărat că adversarii ideilor și pozițiilor oficiale trebuie să poată găsi locul lor pe arena politică, discutând, dacă este necesar, actele desfășurate de responsabili în cadrul exercitării mandatelor lor publice, aceștia sunt de asemenea obligați să nu depășească anumite limite privitor la respectul – în special – reputației și drepturilor altora (Fleury c. Franța, nr. 29784/06, § 45, 11 mai 2010).

În cauza de față, Curtea observă că alegațiile reclamanților erau de o extremă gravitate. Or cu cât alegerile sunt mai serioase, cu atât baza factică trebuie să fie mai solidă (Pedersen și Baadsgaard, citat, ibidem). Cu toate acestea, rezultă din faptele stabilite de curtea de apel că această bază factică lipsa în cauza de față. Într-adevăr, reclamanții nu au reușit să aducă dovada actelor pretins delictuoase ale reclamantului. Curtea de apel a considerat deci ca neestablit: că reclamantul a intervenit într-un vreun fel în transferul echipamentului medical din spitalul public la o clinică privată; că faptele imputate de reclamanți doctorului F.J. au fost cunoscute de întreaga comunitate locală; că responsabilii spitalului public au alertat medicii serviciului de oftalmologie asupra unui număr excesiv de intervenții oftalmologice chirurgicale practicate în condiții favorabile dezvoltării infecțiilor; că o vreme lungă intervențiile oftalmologice chirurgicale au fost întrerupte fără motiv valid (§12 mai sus). În absența unei asemenea baze factice solide și convingătoare, Curtea nu poate decât considera motivele avansate de curtea de apel pentru a condamna reclamanții ca "relevante" și "suficiente".

În fine, natura și gravitatea pedepsei infligite sunt de asemenea elemente care vin în considerare atunci când se apreciază proporționalitatea ingerei sub unghiul articolului 10 din Convenție. Chiar dacă suma de 1.800 EUR plătite de fiecare din reclamanți nu este neglijabilă, Curtea, ținând seama de circumstanțele cauzei, nu consideră o asemenea sancțiune excesivă și nici de natură să aducă un efect disuasiv asupra exercitării libertății de exprimare (Pedersen și Baadsgaard, citat, § 93).

Ingeri în dreptul reclamanților la libertatea de exprimare nu era deci disproporționată și putea fi considerat necesar într-o societate democratică pentru a proteja reputația și drepturile altora în sensul articolului 10 § 2 din Convenție.

De aceea, nu a avut loc o încălcare a acestei dispoziții din Convenție. DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA, 1. Declară , cu unanimitate, cererea admisibilă privind grievul bazat pe art. 10 din Convenție și inadmisibilă pentru rest; 2. Declară , cu patru voturi împotriva a trei, că nu a avut loc o încălcare a articolului 10 din Convenție; Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 11 ianuarie 2011, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Stanley Naismith Françoise Tulkens Grefier Președintă Anexată la prezenta hotărâre, conform articolelor 45 § 2 din Convenție și 74 § 2 din regulament, se găsește expunerea opiniei disident comune judecătorilor Tulkens, Popović și Sajó. F.T. S.H.N.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 4035/08) dirigée contre la République portugaise et dont deux ressortissants de cet Etat, M me Paula Cristina Barata Monteiro da Costa Nogueira et M. Bruno Patrício Moreira (« les requérants »), ont saisi la Cour le 14 janvier 2008 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M e L. Amador, avocat à Coimbra (Portugal). Le gouvernement portugais (« le Gouvernement ») était représenté, jusqu'au 23 février 2010, par son agent, M. J. Miguel, procureur général adjoint, et, à partir de cette date, par M me M. F. Carvalho, également procureur général adjoint.

Les requérants allèguent en particulier que leur condamnation du chef de diffamation a porté atteinte à leur droit à la liberté d'expression.

Le 12 mai 2009, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond de l'affaire. EN FAIT I.

La première requérante est une militante du parti Bloco de Esquerda . Le deuxième requérant est avocat. A l'époque des faits, il intervenait en qualité de conseiller juridique de ce parti.

A une date non précisée au cours de janvier 2003, les requérants tinrent une conférence de presse en tant que responsables politiques du Bloco de Esquerda . Pendant cette conférence, ils formulèrent plusieurs accusations à l'encontre du docteur F.J., médecin et président du comité local du parti Partido Social Democrata à Castelo Branco. Ils annoncèrent également avoir déposé une plainte pénale contre le docteur F.J. et affirmèrent que celui-ci s'était rendu coupable de détournement de pouvoir avec prise illégale d'intérêts ( participação económica em negócio ). Dans leur plainte, ils alléguaient à cet égard que le médecin avait joué de son influence à l'hôpital public de Castelo Branco afin de sciemment laisser se dégrader le service d'ophtalmologie de cet établissement dans le but de « dévier » des malades, ainsi que de transférer du matériel clinique, vers une clinique privée dont il serait l'un des associés. Ils soutenaient enfin que des médecins du service d'ophtalmologie de l'hôpital public de Castelo Branco, qui seraient des associés du docteur F.J., auraient arrêté de faire des chirurgies de l'œil depuis plusieurs mois. Cette plainte pénale fut ultérieurement classée sans suite par le ministère public.

A la suite de cette conférence de presse, le docteur F.J. déposa contre les requérants une plainte pénale pour diffamation devant le parquet de Castelo Branco avec constitution d' assistente . Le 17 juin 2004, le ministère public déposa ses réquisitions contre les requérants.

Ceux-ci, prétendant que les faits allégués étaient vrais, soulevèrent l' exceptio veritatis .

Par un jugement du 22 février 2006, le tribunal de Castelo Branco accueillit l' exceptio veritatis soulevée par les requérants et acquitta ces derniers. Se fondant notamment sur les dépositions des requérants, et estimant celles des témoins appelés par le plaignant partiales et n'emportant pas la conviction, le tribunal considéra que l'ensemble des faits de la cause indiquait que ce dernier était en effet responsable, pour l'essentiel, des faits dont il était accusé.

Tant le plaignant que le ministère public firent appel de ce jugement devant la cour d'appel de Coimbra.

Par un arrêt du 18 juillet 2007, la cour d'appel accueillit les recours, annula le jugement attaqué et jugea les requérants coupables de diffamation sur la base des articles 180 et 183 § 2 du code pénal. La cour d'appel souligna que rien dans les motifs de la décision attaquée ne permettait de comprendre le cheminement logique ou le raisonnement suivi par le tribunal de Castelo Branco pour parvenir à ses conclusions sur les faits de l'espèce. Prenant en considération les dépositions des témoins et les pièces du dossier, la cour d'appel modifia donc les faits établis par le tribunal de Castelo Branco et considéra, à la lumière des faits tels qu'établis par elle-même, que les conditions de l' exceptio veritatis n'étaient pas remplies, mais que, bien au contraire, rien n'indiquait que le docteur F.J. eût commis les actes en cause. La cour d'appel jugea notamment comme non établis des faits qui avaient été considérés comme établis par le tribunal de Castelo Branco, à savoir : que l' assistente fût intervenu d'une quelconque manière dans le transfert de matériel médical de l'hôpital public vers une clinique privée ; que les faits imputés par les requérants au docteur F.J. fussent connus de l'ensemble de la communauté locale ; que des responsables de l'hôpital public eussent alerté des médecins du service d'ophtalmologie sur un nombre excessif de chirurgies de l'œil pratiquées dans des conditions favorables au développement d'infections ; que pendant longtemps des chirurgies de l'œil eussent été interrompues sans motif valable.

La cour d'appel conclut que les requérants avaient eu conscience du caractère illicite de leur actes et condamna chacun d'eux à 180 jours-amende, soit 1 800 euros. II.

Aux termes de l'article 183 § 2 de ce code, lorsque l'infraction est commise par l'intermédiaire d'un organe de presse, la peine encourue peut atteindre deux ans d'emprisonnement ou une sanction non inférieure à 120 jours-amende. EN DROIT I.

La Cour rappelle d'emblée qu'aux termes de l'article 19 de la Convention elle a pour seule tâche d'assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes. Spécialement, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention. Par ailleurs, si la Convention garantit en son article 6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l'admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève dès lors au premier chef du droit interne et des juridictions nationales ( García Ruiz c. Espagne [GC], n o 30544/96, § 28, CEDH 1999-I).

En l'espèce, la Cour note qu'aucun élément ne vient étayer la thèse des requérants selon laquelle la procédure n'aurait pas revêtu un caractère équitable. Elle constate que les intéressés ont eu l'occasion de présenter les arguments qu'ils jugeaient pertinents pour la défense de leur cause dans les mêmes conditions que l'accusation, dans le respect du principe du contradictoire. La circonstance que la cour d'appel de Coimbra a, au demeurant par une décision amplement motivée, suivi plutôt la thèse de l'accusation au détriment de celle des accusés ne suffit à l'évidence pas pour conclure à la violation du principe du procès équitable.

Il n'y a donc aucune apparence de violation de l'article 6 § 1 de la Convention, cette partie de la requête étant dès lors manifestement mal fondée, au sens de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. II.

Le Gouvernement combat cette thèse. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Thèses des parties

Les requérants soutiennent d'abord que, dans le débat politique, il doit y avoir une liberté d'expression et de critique plus grande de tous les intervenants. Selon eux, il convient de considérer que la liberté d'expression prime quand il y a conflit avec d'autres intérêts personnels juridiquement protégés, notamment l'honneur ou la réputation. Ces droits personnels devraient donc s'effacer en faveur de la liberté d'expression, notamment lorsque leurs titulaires seraient des personnalités politiques, afin de faciliter un débat plus animé, ouvert, libre et désinhibé, de façon à permettre aux citoyens de se forger une conscience civique plus éclairée et exigeante.

Les requérants exposent ensuite que les faits dénoncés étaient si évidents et l'apparence d'un délit si nette que le juge ayant rendu la décision du 22 février 2006 les aurait non seulement relaxés, eux les prévenus d'alors et les requérants d'aujourd'hui, mais aurait aussi décidé qu'une copie certifiée conforme du jugement devait être remise au ministère public pour des poursuites pénales éventuelles contre le plaignant.

Dans ces conditions, la sanction dont ils ont finalement fait l'objet aurait été disproportionnée et aurait eu un effet inhibiteur sur l'exercice de la citoyenneté, et ce sans qu'elle puisse, selon eux, être justifiée comme étant une mesure nécessaire, dans une société démocratique, à la protection de l'honneur du plaignant.

Le Gouvernement admet que les requérants ont subi une ingérence dans leur droit à la liberté d'expression mais il se dit convaincu que pareille ingérence se trouvait totalement justifiée par le but légitime de protection de la réputation et des droits d'autrui.

Il tient à préciser que les requérants n'étaient pas des journalistes mais des représentants d'un parti politique de l'opposition et qu'ils étaient à ce titre engagés dans un combat politique. Il estime que, lors de la conférence de presse litigieuse, les intéressés ont affirmé, sans laisser aucune place à la moindre incertitude, que la personne visée s'était rendue coupable d'une infraction extrêmement grave. Il combat la position des requérants sur la dénonciation prétendument légitime d'une infraction. En effet, selon le Gouvernement, si l'on peut concevoir que les requérants aient informé la presse de leur dépôt d'une plainte pénale, l'on ne saurait accepter un tel jugement définitif de leur part à l'encontre de la personne visée. Ce jugement s'analyserait en une violation flagrante de la présomption d'innocence reconnue à tout citoyen.

Compte tenu par ailleurs de la condamnation des intéressés à une amende d'un montant qui ne saurait passer pour excessif selon lui, le Gouvernement conclut à la nécessité de la mesure en cause. 2. Appréciation de la Cour

La Cour admet qu'en l'espèce les requérants ont subi une « ingérence » d'une autorité publique dans leur droit à la liberté d'expression. Une telle ingérence était prévue par la loi – les dispositions pertinentes du code pénal – et visait l'un des buts légitimes énoncés au paragraphe 2 de l'article 10, à savoir la « protection de la réputation » et des « droits d'autrui ».

Reste à savoir si une telle ingérence était « nécessaire dans une société démocratique ».

La Cour rappelle à cet égard que l'article 10 de la Convention ne garantit pas une liberté d'expression sans aucune restriction même quand il s'agit de rendre compte dans la presse de questions sérieuses d'intérêt général. Le paragraphe 2 de cet article précise que l'exercice de cette liberté comporte des « devoirs et responsabilités » qui peuvent revêtir de l'importance lorsque, comme en l'espèce, l'on risque de porter atteinte à la réputation de particuliers et de mettre en péril les « droits d'autrui ». Ainsi, l'information rapportée sur des questions d'intérêt général est subordonnée à la condition que les intéressés agissent de bonne foi de manière à fournir des informations exactes et dignes de crédit (voir, par exemple, Fressoz et Roire c. France [GC], n o 29183/95, § 54, CEDH 1999-I, et Brunet-Lecomte et autres c. France , n o 42117/04, § 47, 5 février 2009).

La Cour réaffirme ensuite qu'elle n'a point pour tâche, lorsqu'elle exerce son contrôle, de se substituer aux juridictions nationales, mais de vérifier sous l'angle de l'article 10 les décisions qu'elles ont rendues en vertu de leur pouvoir d'appréciation. Pour cela, elle doit considérer l'« ingérence » litigieuse à la lumière de l'ensemble de l'affaire pour déterminer si les motifs invoqués par les autorités nationales pour la justifier apparaissent « pertinents et suffisants ».

A cet égard, il convient de rappeler que la Cour doit se fonder, dans son raisonnement, sur les faits tels qu'ils ont été établis par les juridictions nationales, en l'espèce ceux fixés par la cour d'appel de Coimbra dans son arrêt du 18 juillet 2007. En effet, aucun élément propre à remettre en cause les constats de cette juridiction n'a été fourni par les intéressés (voir, à cet égard, Klaas c. Allemagne , 22 septembre 1993, § 30, série A n o 269 ; voir également Lopes Gomes da Silva c. Portugal , n o 37698/97, § 30 in fine , CEDH 2000 ‑ X).

Enfin, la Cour rappelle que, aux fins de l'exercice de mise en balance des intérêts concurrents auquel elle doit se livrer, il lui faut aussi tenir compte du droit que l'article 6 § 2 de la Convention reconnaît aux individus d'être présumés innocents jusqu'à ce que leur culpabilité ait été légalement établie ( Pedersen et Baadsgaard c. Danemark [GC], n o 49017/99, § 78, CEDH 2004-XI, et Tourancheau et July c. France , n o 53886/00, § 68, 24 novembre 2005).

En l'espèce, il ressort des faits établis au niveau interne que les requérants – qui étaient, il convient de le rappeler, non pas des journalistes mais des adversaires politiques de la personne visée – ont été condamnés sur la base de propos clairs et dénués de toute ambigüité, visant à faire croire au public que le plaignant s'était rendu coupable d'une infraction pénale grave impliquant un abus de pouvoir, et ce dans le but de retirer des avantages politiques d'un tel fait. Toutefois, comme la cour d'appel l'a constaté, ces déclarations ne se fondaient sur aucune base factuelle convaincante, la plainte déposée par les requérants ayant par ailleurs été classée sans suite ultérieurement (paragraphe 7 ci-dessus).

S'il est vrai que l'on peut considérer que les déclarations en cause relevaient d'un débat d'intérêt général – pour autant qu'elles concernaient les agissements prétendument délictueux d'un homme politique local –, il n'en demeure pas moins que les requérants cherchaient uniquement, par ces déclarations, à attaquer leur adversaire politique, lui imputant des faits concrets et non pas de simples jugements de valeur ( Sgarbi c. Italie (déc.), n o 37115/06, 21 octobre 2008, et Vitrenko c. Ukraine (déc.), n o 23510/02, 16 décembre 2008). Qui plus est, les déclarations en cause n'ont pas été faites de manière spontanée ou au cours d'un rapide échange verbal. Bien au contraire, elles ont été prononcées au cours d'une conférence de presse organisée à cet effet par les requérants, en leur qualité de responsables politiques du parti Bloco de Esquerda , ce qui donne à penser que ceux-ci les avaient mûrement préparées et qu'ils avaient pleine conscience de la portée de leur contenu ( De Diego Nafría c. Espagne , n o 46833/99, § 41, 14 mars 2002). La Cour souligne à cet égard que l'article 10 n'offre sa protection que si les intéressés agissent de bonne foi de manière à fournir des informations exactes et dignes de crédit (voir le paragraphe 31 ci-dessus et la jurisprudence y mentionnée).

La Cour rappelle que, s'il est vrai que les adversaires des idées et positions officielles doivent pouvoir trouver leur place dans l'arène politique, discutant au besoin des actions menées par des responsables dans le cadre de l'exercice de leurs mandats publics, ils sont également tenus de ne pas dépasser certaines limites quant au respect – notamment – de la réputation et des droits d'autrui ( Fleury c. France , n o 29784/06, § 45, 11 mai 2010).

En l'espèce, la Cour relève que les allégations des requérants étaient d'une extrême gravité. Or plus l'allégation est sérieuse, plus la base factuelle doit être solide ( Pedersen et Baadsgaard , précité, ibidem ). Cependant, il résulte des faits établis par la cour d'appel que cette base factuelle faisait défaut en l'espèce. En effet, les requérants n'ont pas réussi à apporter la preuve des agissements prétendument délictueux du plaignant. La cour d'appel a ainsi considéré comme non établi : que le plaignant fût intervenu d'une quelconque manière dans le transfert de matériel médical de l'hôpital public vers une clinique privée ; que les faits imputés par les requérants au docteur F.J. fussent connus de l'ensemble de la communauté locale ; que des responsables de l'hôpital public eussent alerté des médecins du service d'ophtalmologie sur un nombre excessif de chirurgies de l'œil pratiquées dans des conditions favorables au développement d'infections ; que pendant longtemps des chirurgies de l'œil eussent été interrompues sans motif valable (paragraphe 12 ci-dessus). En l'absence d'une telle base factuelle, solide et convaincante, la Cour ne peut que considérer les motifs avancés par la cour d'appel pour condamner les requérants comme « pertinents » et « suffisants ».

Enfin, la nature et la lourdeur de la peine infligée sont aussi des éléments qui entrent en ligne de compte lorsqu'il s'agit d'apprécier la proportionnalité de l'ingérence au regard de l'article 10 de la Convention. Même si la somme de 1 800 EUR payée par chacun des requérants n'est pas négligeable, la Cour, au vu des circonstances de l'espèce, ne juge pas une telle sanction excessive ni de nature à emporter un effet dissuasif pour l'exercice de la liberté d'expression ( Pedersen et Baadsgaard , précité, § 93).

L'ingérence dans le droit des requérants à la liberté d'expression n'était donc pas disproportionnée et pouvait passer pour nécessaire dans une société démocratique afin de protéger la réputation et les droits d'autrui au sens de l'article 10 § 2 de la Convention.

Partant, il n'y a pas eu violation de cette disposition de la Convention. PAR CES MOTIFS, LA COUR, 1. Déclare , à l'unanimité, la requête recevable quant au grief tiré de l'article 10 de la Convention et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit , par quatre voix contre trois, qu'il n'y a pas eu violation de l'article 10 de la Convention ; Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 janvier 2011, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Françoise Tulkens Greffier Présidente Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l'exposé de l'opinion séparée commune aux juges Tulkens, Popović et Sajó. F.T. S.H.N.