Sampaio e Paiva de Melo împotriva Portugaliei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 33287/10) îndreptată împotriva Republicii Portugheze și depusă la Curte de un cetățean al acestui stat, domnul Afonso Joaquim Sampaio e Paiva de Melo (denumit "reclamantul"), pe 9 iunie 2010 în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită "Convenția").

Reclamantul a fost reprezentat de avocat J.M. Mesquita din Lisabona. Guvernul portughez (denumit "Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, doamna M. F. Carvalho, procuroare generală adjunctă.

Reclamantul susține în special că condamnarea sa penală pentru defăimare a adus atingere dreptului său la libertatea de exprimare garantat de art. 10 al Convenției.

Pe 28 noiembrie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. După cum permite art. 29 § 1 al Convenției, s-a hotărât, de asemenea, că camera va pronunța hotărâre cu privire la admisibilitate și fond în același timp. PE FAPTE

Reclamantul s-a născut în 1964 și locuiește la Lisabona. Este jurnalist și fost atașat de presă al echipei naționale portugheze de fotbal profesionist. I.

Într-o dată neprecizată, P.C. a depus o plângere penală cu calitate de asistent (auxiliar al ministerului public) la parchetul din Vila Nova de Gaia. L-a acuzat pe reclamant de defăimare și a solicitat daune și prejudicii.

Prin sentință din 16 iulie 2009, tribunalul din Vila Nova de Gaia l-a găsit pe reclamant vinovat de defăimare și l-a condamnat la o pedeapsă de 200 zile-amendă la o rată zilnică de 13 euro (EUR), precum și la plata sumei de 5000 EUR către P.C. cu titlu de daune și prejudicii, și la plata cheltuielilor judecătorești. Tribunalul a considerat în special că propoziții ale reclamantului prin care l-a calificat pe asistent drept "dușman jurat" al echipei naționale de fotbal și "campion național al cercetaților în dosare penale" erau obiectiv defămatoare.

Reclamantul a apelat la Curtea de Apel din Porto, invocând în special art. 10 al Convenției.

Prin hotărâre din 17 februarie 2010, curtea de apel a confirmat pedeapsa și decizia cu privire la daune și prejudicii. Cu referire la jurisprudența Curții în materie, curtea de apel a recunoscut că expresiile în cauză erau aprecieri de valoare. Pentru curtea de apel, propoziții ale reclamantului prin care l-a calificat pe P.C. drept "dușman jurat" al echipei naționale de fotbal nu puteau fi considerate ca fiind dăunătoare reputației acestuia. Cu toate acestea, faptul de a-l desemna pe P.C. drept "campion național al cercetaților în dosare penale" avea caracter defamator. Curtea de apel s-a exprimat în această privință în următorii termeni: "Subiectul operei [a reclamantului] nu avea nicio legătură cu procedurile în curs împotriva asistentului; [reclamantul] nu avea nicio intenție de a informa publicul în această privință: s-a stabilit că [reclamantul] nici măcar nu știa în câte proceduri asistentul fusese cercetat, expresia «campionul cercetaților în dosare penale» fiind utilizată în afara contextului pentru a califica în mod peiorativ situația la care se confrunta la acel moment, în scopul unic de a-l defăima și a-l copleși." II.

Conform articolului 183 § 2 din același Cod, atunci când infracțiunea este comisă prin intermediul unui organ de presă, pedeapsa cuvenită poate ajunge la doi ani de închisoare sau o sancțiune nu mai mică de 120 zile-amendă. ÎN DREPT I.

Guvernul se opune acestei teze considerând că condamnarea era justificată în măsura în care viza protecția drepturilor unui terț. A. Cu privire la admisibilitate

Curtea constată că acest grief nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției. Ea relevă, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil. B. Cu privire la fond 1. Pozițiile părților

Reclamantul susține că condamnarea sa penală nu poate fi considerată ca fiind necesară într-o societate democratică. Conform cu el, pe de o parte, cartea conținând expresia litigioasă se înscria într-un debate public cu privire la o chestiune de actualitate, pe de altă parte, utilizarea termenilor "campion național al cercetaților în dosare penale" făcea o referință ironică la fapte reale, și anume cercetarea penală a dlui P.C. într-un anumit număr de cauze, circumstanță care era de domeniu public și care nu era ofensatoare în sine. Condamnarea sa trebuie analizată, prin urmare, ca o ingerință dispropionată și inacceptabilă în dreptul său la libertatea de exprimare și ca o încercare de intimidare menite să descurajeze jurnaliștii să scrie cu privire la lumea fotbalului și în special cu privire la clubul prezidat de dlui P.C.

Guvernul admite că a existat, în speță, o ingerință în dreptul la libertatea de exprimare al reclamantului, dar el consideră că această ingerință era necesară, într-o societate democratică, în sensul paragrafului 2 al articolului 10, pentru a păstra drepturile constituționale ale dlui P.C. la protecția bunului nume și a reputației. Subliniază că marja de apreciere recunoscută statului în acest domeniu îi acordă opțiunea de a sancționa penal sau nu atenturile la onoare și reputația persoanelor. Cu referire la motivarea deciziilor instanțelor interne, în special la hotărârea pronunțată de curtea de apel din Porto pe 17 februarie 2010, Guvernul consideră că nu este îndoielnic că, prin calificarea dlui P.C. drept "campion național al cercetaților în dosare penale", reclamantul a ținut cu privire la acesta cuvinte defămatoare, al căror obiectiv nu era informarea publicului, mai ales cu privire la fapte streine contextului cărții, ci doar ofensarea persoanei vizate. Guvernul adaugă că aceste cuvinte au fost amplificate de acoperirea mass-media din care a beneficiat cartea reclamantului. El concluzionează cu absența unei violări a articolului 10 al Convenției. 2. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că, conform jurisprudenței sale bine stabilite, libertatea de exprimare constituie una din fundamentele esențiale ale oricărei societăți democratice, una din condițiile primare ale progresului și al dezvoltării fiecăruia. Sub rezerva paragrafului 2 al articolului 10, ea este valabilă nu doar pentru "informații" sau "idei" primite cu favoare sau considerate ca fiind inofensive sau indiferente, ci și pentru cele care rănesc, șochează sau ingrijorează. Aceasta este ceea ce cere pluralismul, toleranța și spiritul de deschidere, fără care nu există "societate democratică". După cum se constată în art. 10 al Convenției, această libertate este supusă unor excepții, care trebuie totuși interpretate strict, necesitatea oricărei restricții trebuind să fie stabilită în mod convingător. Condiția de "necesitate într-o societate democratică" impune Curții să determine dacă ingerința litigioasă corespundea unui "nevoie social imperioasă". Statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a judeca existența unei asemenea nevoi, dar această marjă vine împreună cu un control european care se referă atât la lege cât și la deciziile care o aplică, chiar și atunci când provin dintr-o instanță independentă (a se vedea, dintre multe altele, Lopes Gomes da Silva c. Portugalia, nr. 37698/97, § 30, CEDO 2000-X; Colaço Mestre și SIC – Sociedade Independente de Comunicação, S.A. c. Portugalia, nr. 11182/03 și 11319/03, § 20, 26 aprilie 2007).

De altfel, trebuie subliniat că presa joacă un rol eminent într-o societate democratică: dacă nu trebuie să depășească anumite limite, referitoare în special la protecția drepturilor altora, ea are totuși obligația de a comunica, în respectarea datoriilor și responsabilităților sale, informații și idei cu privire la toate chestiunile de interes general. Pe lângă funcția sa de a difuza asemenea idei și informații, se adaugă dreptul publicului de a le primi. Dacă ar fi altfel, presa nu ar putea îndeplini rolul său indispensabil de "caine de pază" (Thoma c. Luxemburg, nr. 38432/97, § 45, CEDO 2001-III).

Curtea reamintește, de asemenea, că art. 10 § 2 lasă puțin loc pentru restricții la libertatea de exprimare în domeniul discursului și dezbaterii politice – în care libertatea de exprimare are importanța cea mai mare – sau al chestiunilor de interes general. Limitele criticii admisibile sunt mai largi cu privire la un om politic, vizat în această calitate, decât cu privire la o simplă particulă: spre deosebire de aceasta din urmă, prima se expune în mod inevitabil și conștient la un control atent al faptelor și gesturilor sale atât de jurnaliști cât și de masa cetățenilor; trebuie, prin urmare, să manifeste o toleranță mai mare (Lingens c. Austria, 8 iulie 1986, § 42, seria A nr. 103; Vides Aizsardzības Klubs c. Letonia, nr. 57829/00, § 40, 27 mai 2004; Lopes Gomes da Silva c. Portugalia, nr. 37698/97, § 30, CEDO 2000-X și Eon c. Franța, nr. 26118/10, § 59, 14 martie 2013).

De altfel, în exercitarea puterii sale de control, Curtea trebuie să examineze ingerința litigioasă la lumina ansamblului cauzei, inclusiv conținutului propoziții reprochate reclamantului și contextul în care acesta le-a ținut. În special, îi revine sarcina de a determina dacă restricția adusă libertății de exprimare a reclamantului era "proporționată cu scopul legitim urmărit" și dacă motivele invocate de instanțele naționale pentru a o justifica erau "relevante și suficiente" (a se vedea, dintre multe altele, Perna c. Italia [Marea Cameră], nr. 48898/99, § 39, CEDO 2003-V și Cumpănă și Mazăre c. România [Marea Cameră], nr. 33348/96, §§ 89-90, CEDO 2004-XI).

În speță, reclamantul a fost condamnat datorită unei propoziții considerată defămatoare conținută în o operă, al cărei autor era, dedicată Cupei Mondiale de fotbal din 2006 și mai larg lumii fotbalului portughez.

Curtea relevă că nu este contestat că condamnarea în cauză se analizează ca o ingerință în dreptul la libertatea de exprimare a reclamantului, că era prevăzută de lege și urmăreau un scop legitim, și anume protecția reputației altora, în sensul articolului 10 § 2 al Convenției. Cu toate acestea, părțile nu sunt de acord cu privire la dacă această ingerință era "necesară într-o societate democratică".

Curtea constată că prezenta cauză prezintă asemănări cu cauza Colaço Mestre și SIC – Sociedade Independente de Comunicação, S.A. c. Portugalia, menționată anterior, în care a hotărât că condamnarea penală a unui jurnalist și a societății anonime proprietare a postului de televiziune care-l angaja a violat art. 10 al Convenției.

În primul rând, opera publicată de reclamant s-a înscris într-o dezbatere publică, Cupa Mondială din 2006 și controversele care au vizat echipa națională portugheză, fiind în mod evident de interes general (a se vedea, mutatis mutandis, Colaço Mestre și SIC – Sociedade Independente de Comunicação, S.A. c. Portugalia, menționată anterior).

După aceea, trebuie remarcat că persoana care a depus plângere împotriva reclamantului, P.C., este același care depusese plângere în cauza menționată anterior și pe care Curtea a recunoscut-o ca fiind o personalitate bine cunoscută a publicului, exercitând un rol important în viața publică a Națiunii (Colaço Mestre și SIC – Sociedade Independente de Comunicação, S.A. c. Portugalia, menționată anterior, § 28) și în această calitate putând fi asimilat unui om politic în sensul articolului 10 al Convenției.

De altfel, la fel ca în cauza menționată anterior, propoziții în cauză în prezenta cauză nu vizau viața privată a dlui P.C., ci activitățile sale publice ca președinte al unui mare club de fotbal.

Marja de apreciere a statului în restricția dreptului la libertatea de exprimare a reclamantului era, prin urmare, redusă (a se vedea §19 de mai sus).

Peste aceasta, trebuie remarcat că opera publicată de reclamant era destinată unui public pe care se poate presupune că era interesat de chestiunile care agitau lumea fotbalului portughez la momentul faptelor și bine informat în această privință (a se vedea, mutatis mutandis, Jersild c. Danemarca, 23 septembrie 1994, § 34, seria A nr. 298).

În sfârșit, Curtea reamintește că, atunci când o declarație se analizează ca o apreciere de valoare, proporționalitatea ingerinței poate fi în funcție de existența unei baze de fapte suficiente, deoarece, în lipsa unei asemenea baze, o apreciere de valoare poate, de asemenea, să se dovedească excesivă (De Haes și Gijsels c. Belgia, hotărâre din 24 februarie 1997, Recueil 1997-I, p. 236, § 47). În speță, Curtea constată că nu este contestat că P.C. era obiectul, la momentul faptelor, a mai multor proceduri penale. Prin calificarea lui ca "campion național al cercetaților în dosare penale", reclamantul exprima, prin urmare, o apreciere de valoare, într-adevăr peioratoare, dar bazată pe circumstanțe de notorietate publică.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că condamnarea reclamantului a rupt justa balanță între protecția dreptului reclamantului la libertatea de exprimare și a celui al dlui P.C. la protecția reputației. Mai mult, consideră că independent de severitatea condamnării inflictor, existența însăși a unei sancțiuni penale în cadrul acestei cauze este de natură să provoace un efect descurajator asupra contribuției presei la dezbaterile de interes general și nu poate fi conceput fără motive deosebit de serioase (Colaço Mestre și SIC – Sociedade Independente de Comunicação, S.A. c. Portugalia, menționată anterior, § 31).

Rezultă din cele de mai sus că condamnarea reclamantului nu era necesară într-o societate democratică și că, prin urmare, a existat o violare a articolului 10 al Convenției. II.

Curtea reamintește că în temeiul articolului 19 al Convenției sarcinile sale sunt doar de a asigura respectarea angajamentelor unor partide contractante. În principiu, nu îi revine să aprecieze ea însăși elementele de fapt care au condus o instanță națională să adopte o decizie mai degrabă decât alta, nici să ia cunoștință de erorile de fapt sau de drept pretins comise de aceste instanțe, decât dacă și în măsura în care ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților salvgardiate de Convenție. În caz contrar, s-ar ridica în calitate de judecător al treilea sau al patrulea nivel și ar încălca limitele misiunii sale (García Ruiz c. Spania [Marea Cameră], nr. 30544/96, §§ 28-29, CEDO 1999-I).

În speță, Curtea relevă că reclamantul a beneficiat de o procedură contradictorie și a putut, la diferitele etape ale acesteia, prezenta elementele pe care le considera relevante pentru apărarea cauzei sale. În plus, deciziile pronunțate în speță sunt amplu motivate, atât ca fapt cât și ca drept. Curtea nu dispune de niciun element care să-i permită să critice procedura internă astfel condusă sau să califice drept arbitrare deciziile pronunțate la sfârșitul acestei proceduri.

Rezultă din aceasta că acest grief trebuie respins ca fiind vădit nefondat, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției. III.

Reclamantul cere suma de 7600 euro (EUR) plus dobânzi la o rată de 4% calculate de la 7 martie 2009, cu titlu de prejudiciu material suferit. Această sumă se descompune în 2600 EUR corespunzând sumei amenzii penale pe care deja a plătit-o, și 5000 EUR corespunzând sumei de daune și prejudicii pe care a fost condamnat să o plătească părții civile și pe care nu a plătit-o încă. Cere, de asemenea, 5000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

Guvernul subliniază că reclamantul nu a plătit încă 5000 EUR de daune și prejudicii pe care a fost condamnat să le plătească părții civile și că, prin urmare, ar fi illogic să i se verse această sumă și dobânzile pe care le cere, cu titlu de satisfacție echitabilă. Adaugă că un eventual constat de violare ar constitui o reparare suficientă a prejudiciului moral.

Curtea constată că nu este contestat că reclamantul a suferit un prejudiciu material datorită plății unei amenzi penale de 2600 EUR. Cu toate acestea, considera că orice revendicare privind suma de 5000 EUR, pe care nu a plătit-o încă, este prematură. Concluzionează că, prin urmare, nu ar trebui să acorde reclamantului decât 2600 EUR cu titlu de prejudiciu material.

De altfel, Curtea acordă reclamantului suma de 3250 EUR cu titlu de prejudiciu moral. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul cere, de asemenea, 1620 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate la instanțele interne, din care 396 EUR au fost deja plătite, și roagă Curtea să stabilească ea însăși o sumă rezonabilă destinată să acopere cheltuielile suportate cu titlu de procedura la Curte.

Guvernul se referă la jurisprudența Curții în materie și consideră că reclamantul va putea cere revizuirea condamnării sale în caz de constat de violare de către Curte.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care se găsesc stabilite realitatea lor, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei. În speță și ținând seama de documentele pe care le dispune și de jurisprudența sa, Curtea acordă reclamantului suma de 396 EUR cu titlu de procedura internă și consideră rezonabilă suma de 2000 EUR pentru procedura la Curte. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit să modeleze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, UNANIM, 1. Declară cererea admisibilă cu privire la grievul bazat pe art. 10 și inadmisibilă pentru rest; 2. Hotărăște că a existat o violare a articolului 10 al Convenției; 3. Hotărăște, a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, următoarele sume: i) 2600 EUR (doi mii șase sute euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciu material; ii) 3250 EUR (trei mii două sute cincizeci euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciu moral; iii) 2396 EUR (doi mii trei sute nouăzeci și șase euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit de reclamant, pentru cheltuieli și costuri; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada respectivă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Pronunțat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 23 iulie 2013, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. Stanley Naismith Guido Raimondi Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 33287/10) dirigée contre la République portugaise et dont un ressortissant de cet Etat, M. Afonso Joaquim Sampaio e Paiva de Melo (« le requérant »), a saisi la Cour le 9 juin 2010 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant a été représenté par M e J.M. Mesquita, avocat à Lisbonne. Le gouvernement portugais (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me M. F. Carvalho, procureur général adjoint.

Le requérant allègue en particulier que sa condamnation pénale pour diffamation a porté atteinte à son droit à la liberté d’expression garantie par l’article 10 de la Convention.

Le 28 novembre 2011, la requête a été communiquée au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT

Le requérant est né en 1964 et réside à Lisbonne. Il est journaliste et ancien attaché de presse de l’équipe nationale portugaise de football professionnel. I.

A une date non précisée, M.P.C. déposa une plainte pénale avec constitution d’ assistente (auxiliaire du ministère public) devant le parquet de Vila Nova de Gaia. Il accusa le requérant de diffamation et demanda des dommages et intérêts.

Par un jugement du 16 juillet 2009, le tribunal de Vila Nova de Gaia jugea le requérant coupable de diffamation et le condamna à une peine de 200 jours-amende au taux journalier de 13 euros (EUR) ainsi qu’au versement de 5 000 EUR à M.P.C. au titre de dommages et intérêts et au paiement des frais de justice. Le tribunal estima notamment que les propos du requérant qualifiant l’ assistente d’« ennemi juré » de l’équipe nationale de football et de « champion national des mis en examen » étaient objectivement diffamatoires.

Le requérant fit appel devant la Cour d’appel de Porto, invoquant notamment l’article 10 de la Convention.

Par un arrêt du 17 février 2010, la cour d’appel confirma la peine et la décision en matière de dommages et intérêts. Se référant à la jurisprudence de la Cour en la matière, la cour d’appel reconnut que les expressions en cause étaient des jugements de valeur. Pour la cour d’appel, les propos du requérant qualifiant M.P.C. d’« ennemi juré » de l’équipe nationale de football ne pouvaient pas être considérés comme attentatoires de la réputation de ce dernier. Toutefois, le fait de désigner M.P.C. en tant que « champion national des mis en examen » revêtait un caractère diffamatoire. La cour d’appel s’exprima ainsi à cet égard : « Le sujet de l’ouvrage [du requérant] n’avait aucun rapport avec les procédures pendantes à l’encontre de l’ assistente ; le [requérant] n’avait d’ailleurs nullement l’intention d’informer le public à cet égard : il fut établi que [le requérant] ne savait même pas dans combien de procédures l’ assistente avait été mis en examen, l’expression champion des mis en examen ayant été utilisée hors contexte afin de qualifier de manière péjorative la situation vécue par lui à l’époque, dans le seul but de le dénigrer et de l’accabler. » II.

Aux termes de l’article 183 § 2 de ce même Code, lorsque l’infraction est commise par l’intermédiaire d’un organe de presse, la peine encourue peut atteindre deux ans d’emprisonnement ou une sanction non inférieure à 120 jours-amende. EN DROIT I.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse considérant que la condamnation était justifiée dans la mesure où elle visait à protéger les droits d’un tiers. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Thèses des parties

Le requérant soutient que sa condamnation au pénal ne saurait être considérée comme nécessaire dans une société démocratique. Selon lui, d’une part, le livre contenant l’expression litigieuse s’inscrivait dans un débat public sur un sujet d’actualité, d’autre part, l’utilisation des termes « champion national des mis en examens » faisait une référence ironique à des faits réels, c’est-à-dire la mise en examen de M.P.C. dans un certain nombre d’affaires, circonstance qui état de domaine public et qui n’était pas offensante en soi. Sa condamnation doit par conséquent s’analyser en une ingérence disproportionnée et inacceptable dans son droit à la liberté d’expression et en une tentative d’intimidation servant à dissuader les journalistes d’écrire sur le monde du football et notamment sur le club présidé par M.P.C.

Le Gouvernement admet qu’il y a eu, en l’espèce, une ingérence dans le droit à la liberté d’expression du requérant mais il estime que cette ingérence était nécessaire, dans une société démocratique, au sens du paragraphe 2 de l’article 10, afin de préserver les droits constitutionnels de M.P.C. à la protection de son bon nom et de sa réputation. Il souligne que la marge d’appréciation reconnue à l’Etat en ce domaine lui donne le choix de sanctionner pénalement ou pas les atteintes à l’honneur et à la réputation des personnes. Se référant à la motivation des décisions des juridictions internes, en particulier à l’arrêt rendu par la cour d’appel de Porto le 17 février 2010, le Gouvernement considère qu’il ne fait aucun doute qu’en qualifiant M.P.C de « champion national des mises en examens » le requérant avait tenu à l’encontre de ce dernier des propos diffamatoires, dont l’objectif n’était pas d’informer le public, par ailleurs sur des faits étrangers au contexte du livre, mais uniquement d’offenser la personne visée. Le Gouvernement ajoute que ces propos furent amplifiés par la couverture médiatique dont fut objet le livre du requérant. Il conclut à l’absence de violation de l’article 10 de la Convention. 2. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence bien établie, la liberté d’expression constitue l’un des fondements essentiels de toute société démocratique, l’une des conditions primordiales de son progrès et de l’épanouissement de chacun. Sous réserve du paragraphe 2 de l’article 10, elle vaut non seulement pour les « informations » ou « idées » accueillies avec faveur ou considérées comme inoffensives ou indifférentes, mais aussi pour celles qui heurtent, choquent ou inquiètent. Ainsi le veulent le pluralisme, la tolérance et l’esprit d’ouverture, sans lesquels il n’est pas de « société démocratique ». Telle qu’elle se trouve consacrée par l’article 10 de la Convention, cette liberté est soumise à des exceptions, qu’il convient toutefois d’interpréter strictement, la nécessité de toute restriction devant être établie de manière convaincante. La condition de « nécessité dans une société démocratique » commande à la Cour de déterminer si l’ingérence litigieuse correspondait à un « besoin social impérieux ». Les Etats contractants jouissent d’une certaine marge d’appréciation pour juger de l’existence d’un tel besoin, mais cette marge va de pair avec un contrôle européen portant à la fois sur la loi et sur les décisions qui l’appliquent, même quand elles émanent d’une juridiction indépendante (voir, parmi beaucoup d’autres Lopes Gomes da Silva c. Portugal , n o 37698/97, § 30, CEDH 2000 ‑ X ; Colaço Mestre et SIC – Sociedade Independente de Comunicação, S.A. c. Portugal , n os 11182/03 et 11319/03, § 20, 26 avril 2007).

Par ailleurs, il convient de souligner que la presse joue un rôle éminent dans une société démocratique : si elle ne doit pas franchir certaines limites, tenant notamment à la protection des droits d’autrui, il lui incombe néanmoins de communiquer, dans le respect de ses devoirs et de ses responsabilités, des informations et des idées sur toutes les questions d’intérêt général. A sa fonction qui consiste à diffuser de telles idées et informations, s’ajoute le droit, pour le public, d’en recevoir. S’il en allait autrement, la presse ne pourrait jouer son rôle indispensable de « chien de garde » ( Thoma c. Luxembourg , n o 38432/97, § 45, CEDH 2001 ‑ III).

La Cour rappelle en outre que l’article 10 § 2 ne laisse guère de place pour des restrictions à la liberté d’expression dans le domaine du discours et du débat politique – dans lequel la liberté d’expression revêt la plus haute importance – ou des questions d’intérêt général. Les limites de la critique admissible sont plus larges à l’égard d’un homme politique, visé en cette qualité, que d’un simple particulier : à la différence du second, le premier s’expose inévitablement et consciemment à un contrôle attentif de ses faits et gestes tant par les journalistes que par la masse des citoyens ; il doit, par conséquent, montrer une plus grande tolérance ( Lingens c. Autriche , 8 juillet 1986, § 42, série A nº 103 ; Vides Aizsardzības Klubs c. Lettonie , nº 57829/00, § 40, 27 mai 2004 ; Lopes Gomes da Silva c. Portugal , nº 37698/97, § 30, CEDH 2000 ‑ X et Eon v. France , nº 26118/10, § 59, 14 March 2013).

Par ailleurs, dans l’exercice de son pouvoir de contrôle, la Cour doit examiner l’ingérence litigieuse à la lumière de l’ensemble de l’affaire, y compris la teneur des propos reprochés au requérant et le contexte dans lequel celui-ci les a tenus. En particulier, il lui incombe de déterminer si la restriction apportée à la liberté d’expression du requérant était « proportionnée au but légitime poursuivi » et si les motifs invoqués par les juridictions nationales pour la justifier étaient « pertinents et suffisants » (voir, parmi beaucoup d’autres, Perna c. Italie [GC], n o 48898/99, § 39, CEDH 2003-V et Cumpǎnǎ et Mazǎre c. Roumanie [GC], n o 33348/96, §§ 89-90, CEDH 2004-XI).

En l’espèce, le requérant a été condamné en raison d’un propos jugé diffamatoire contenu dans un ouvrage, dont il était l’auteur, consacré à la Coupe du Monde de football de 2006 et plus largement au monde du football portugais.

La Cour relève qu’il n’est pas contesté que la condamnation en cause s’analyse en une ingérence dans le droit à la liberté d’expression du requérant, qu’elle était prévue par la loi et visait un but légitime, à savoir la protection de la réputation d’autrui, au sens de l’article 10 § 2 de la Convention. En revanche, les parties ne s’accordent pas sur le point de savoir si cette ingérence était « nécessaire dans une société démocratique ».

La Cour note d’emblée que la présente affaire présente des similitudes avec l’affaire Colaço Mestre et SIC – Sociedade Independente de Comunicação, S.A. c. Portugal , précitée, dans laquelle elle avait jugé que la condamnation pour diffamation d’un journaliste et de la société anonyme propriétaire de la chaîne de télévision qui l’employait avait violé l’article 10 de la Convention.

En premier lieu, l’ouvrage publié par le requérant s’inscrivait dans un débat public, la Coupe du Monde de 2006 et les polémiques ayant visé l’équipe nationale portugaise, relevant manifestement de l’intérêt général (voir, mutatis mutandis , Colaço Mestre et SIC – Sociedade Independente de Comunicação, S.A. c. Portugal , précité).

Ensuite, il convient de relever que la personne qui porta plainte contre le requérant, M.P.C., est la même qui avait porté plainte dans l’affaire précitée et que la Cour a reconnu comme étant une personnalité bien connue du public, exerçant un rôle important dans la vie publique de la Nation ( Colaço Mestre et SIC – Sociedade Independente de Comunicação, S.A. c. Portugal , précité, § 28) et à ce titre pouvant être assimilée à un homme politique aux fins de l’article 10 de la Convention.

Par ailleurs, tout comme dans l’affaire précitée, les propos en cause dans la présente affaire ne visaient pas la vie privée de M.P.C. mais bien ses activités publiques en tant que président d’un grand club de football.

La marge d’appréciation de l’Etat dans la restriction du droit à la liberté d’expression du requérant s’en trouvait par conséquent réduite (voir paragraphe 19 ci-dessus).

Au surplus, il convient de noter que l’ouvrage publié par le requérant était destiné à un public que l’on peut supposer intéressé aux questions qui agitaient le monde du football portugais à l’époque des faits et bien informé en la matière (voir, mutatis mutandis , Jersild c. Danemark , 23 septembre 1994, § 34, série A n o 298).

Enfin, la Cour rappelle que, lorsqu’une déclaration s’analyse en un jugement de valeur, la proportionnalité de l’ingérence peut être fonction de l’existence d’une base factuelle suffisante car, faute d’une telle base, un jugement de valeur peut lui aussi se révéler excessif ( De Haes et Gijsels c. Belgique , arrêt du 24 février 1997, Recueil 1997-I, p. 236, § 47). En l’espèce, la Cour note qu’il n’est pas contesté que M.P.C. faisait l’objet, à l’époque des faits, de plusieurs procédures pénales. En le qualifiant de « champion national des mis en examens », le requérant exprimait par conséquent un jugement de valeur, certes péjoratif mais fondé sur des circonstances de notoriété publique.

Compte tenu de ce qui précède, la Cour considère que la condamnation du requérant a rompu le juste équilibre entre la protection du droit du requérant à la liberté d’expression et de celui de M.P.C. à la protection de sa réputation. De surcroît, elle considère qu’indépendamment de la sévérité de la condamnation infligée, l’existence même d’une sanction pénale dans le cadre de cette affaire est de nature à provoquer un effet dissuasif sur la contribution de la presse aux débats d’intérêt général et ne saurait se concevoir sans raisons particulièrement sérieuses ( Colaço Mestre et SIC – Sociedade Independente de Comunicação, S.A. c. Portugal , précité, § 31).

Il résulte de ce qui précède que la condamnation du requérant n’était pas nécessaire dans une société démocratique et que, par conséquent, il y a eu violation de l’article 10 de la Convention. II.

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 19 de la Convention elle a pour tâche uniquement d’assurer le respect des engagements des Parties contractantes. En principe, il ne lui appartient pas d’apprécier elle-même les éléments de fait ayant conduit une juridiction nationale à adopter telle décision plutôt que telle autre, ni de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par ces juridictions, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention. Sinon, elle s’érigerait en juge de troisième ou quatrième instance et elle méconnaîtrait les limites de sa mission ( García Ruiz c. Espagne [GC], n o 30544/96, §§ 28-29, CEDH 1999 ‑ I).

En l’espèce, la Cour relève que le requérant a bénéficié d’une procédure contradictoire et a pu, aux différents stades de celle-ci, présenter les éléments qu’il jugeait pertinents pour la défense de sa cause. En outre, les décisions rendues en l’espèce sont amplement motivées, en fait comme en droit. La Cour ne dispose d’aucun élément lui permettant de critiquer la procédure interne ainsi menée ou de qualifier d’arbitraires les décisions rendues à l’issue de cette procédure.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

Le requérant réclame la somme de 7 600 euros (EUR) plus des intérêts à un taux de 4 % calculés à compter du 7 mars 2009, au titre du préjudice matériel qu’il aurait subi. Cette somme se décompose en 2 600 EUR correspondant au montant de l’amende pénale dont il s’est déjà acquitté, et 5 000 EUR correspondant au montant des dommages et intérêts qu’il a été condamné à payer à la partie civile et qu’il n’a pas encore versé. Il réclame également 5 000 EUR au titre du dommage moral.

Le Gouvernement souligne que le requérant n’a pas encore payé les 5000 EUR de dommages intérêt qu’il a été condamné à payer à la partie civile et que par conséquent il serait illogique de lui verser cette somme et les intérêts qu’il réclame, au titre de la satisfaction équitable. Il ajoute qu’un éventuel constat de violation constituerait une réparation suffisante du préjudice moral.

La Cour note qu’il n’est pas contesté que le requérant a subi un préjudice matériel du fait du paiement d’une amende pénale de 2 600 EUR. En revanche, elle considère que toute réclamation concernant la somme de 5 000 EUR, dont il ne s’est pas encore acquitté est prématurée. Elle conclut qu’il y a donc lieu de n’octroyer au requérant que 2 600 EUR au titre du préjudice matériel.

Par ailleurs, la Cour accorde au requérant la somme de 3 250 EUR au titre du dommage moral. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 1 620 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes, dont 396 EUR ont déjà été versés, et prie la Cour de fixer elle-même un montant raisonnable destiné à couvrir les frais engagés au titre de la procédure devant la Cour.

Le Gouvernement se réfère à la jurisprudence de la Cour en la matière et considère que le requérant pourra demander la révision de sa condamnation en cas de constat de violation par la Cour.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des documents en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour accorde au requérant la somme de 396 EUR au titre de la procédure interne et estime raisonnable la somme de 2 000 EUR pour la procédure devant la Cour. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 10 et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 10 de la Convention ; 3. Dit , a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i) 2 600 EUR (deux mille six cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage matériel ; ii) 3 250 EUR (trois mille deux cent cinquante euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; iii) 2 396 EUR (deux mille trois cent quatre-vingt-seize euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 23 juillet 2013, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Guido Raimondi Greffier Président