AFFAIRE SAMPAIO E PAIVA DE MELO c. PORTUGAL
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'article 10 - Liberté d'expression-{Générale} (Article 10-1 - Liberté d'expression)
AFFAIRE SAMPAIO E PAIVA DE MELO c. PORTUGAL (CtEDO, 2013)
A DOUA SECȚIUNE
CAUZA
SAMPAIO E PAIVA DE MELO c. PORTUGALIA
(Cererea nr. 33287/10)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
23 iulie 2013
DEFINITIVĂ
23/10/2013
Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 § 2 al Convenției. Poate suferi retușuri de formă.
În cauza Sampaio e Paiva de Melo c. Portugalia,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), șezând într-o cameră alcătuită din:
Guido Raimondi,
președinte,
Peer Lorenzen,
Dragoljub Popović,
András Sajó,
Nebojša Vučinić,
Paulo Pinto de Albuquerque,
Helen Keller,
judecători,
și Stanley Naismith,
grefier de secțiune,
După deliberare în camera de sfetă pe 2 iulie 2013,
Pronunță hotărârea care urmează, adoptată la această dată:
PROCEDURA
La originea cauzei se află o cerere (nr. 33287/10) îndreptată împotriva Republicii Portugheze și depusă la Curte de un cetățean al acestui stat, domnul Afonso Joaquim Sampaio e Paiva de Melo (denumit "reclamantul"), pe 9 iunie 2010 în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită "Convenția").
Reclamantul a fost reprezentat de avocat J.M. Mesquita din Lisabona. Guvernul portughez (denumit "Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, doamna M. F. Carvalho, procuroare generală adjunctă.
Reclamantul susține în special că condamnarea sa penală pentru defăimare a adus atingere dreptului său la libertatea de exprimare garantat de art. 10 al Convenției.
Pe 28 noiembrie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. După cum permite art. 29 § 1 al Convenției, s-a hotărât, de asemenea, că camera va pronunța hotărâre cu privire la admisibilitate și fond în același timp.
PE FAPTE
Reclamantul s-a născut în 1964 și locuiește la Lisabona. Este jurnalist și fost atașat de presă al echipei naționale portugheze de fotbal profesionist.
I.
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
În august 2006, reclamantul a publicat o carte intitulată "A Pátria fomos nós" (Noi am fost Patria). În această operă, tipărită în 4500 exemplare, autorul și-a exprimat impresiile, sub forma unui jurnal cotidian, cu privire la parcursul echipei naționale de fotbal la Cupa Mondială din 2006. În anumite pasaje din această carte, reclamantul a făcut considerații cu privire la persoana dlui P.C., președintele unui club de fotbal profesionist foarte cunoscut, fără a-i menționa niciodată numele. Acesta din urmă era descris de către reclamantul ca fiind un "dușman jurat" (inimigo figadal) al echipei naționale, față de care ar fi nutrit "ură". Reclamantul l-a calificat, de asemenea, pe P.C. drept "campionul național al cercetaților în dosare penale (arguidos) din fotbalul portughez", cu referire la proceduri penale în care P.C. ar fi fost implicat.
Într-o dată neprecizată, P.C. a depus o plângere penală cu calitate de asistent (auxiliar al ministerului public) la parchetul din Vila Nova de Gaia. L-a acuzat pe reclamant de defăimare și a solicitat daune și prejudicii.
Prin sentință din 16 iulie 2009, tribunalul din Vila Nova de Gaia l-a găsit pe reclamant vinovat de defăimare și l-a condamnat la o pedeapsă de 200 zile-amendă la o rată zilnică de 13 euro (EUR), precum și la plata sumei de 5000 EUR către P.C. cu titlu de daune și prejudicii, și la plata cheltuielilor judecătorești. Tribunalul a considerat în special că propoziții ale reclamantului prin care l-a calificat pe asistent drept "dușman jurat" al echipei naționale de fotbal și "campion național al cercetaților în dosare penale" erau obiectiv defămatoare.
Reclamantul a apelat la Curtea de Apel din Porto, invocând în special art. 10 al Convenției.
Prin hotărâre din 17 februarie 2010, curtea de apel a confirmat pedeapsa și decizia cu privire la daune și prejudicii. Cu referire la jurisprudența Curții în materie, curtea de apel a recunoscut că expresiile în cauză erau aprecieri de valoare. Pentru curtea de apel, propoziții ale reclamantului prin care l-a calificat pe P.C. drept "dușman jurat" al echipei naționale de fotbal nu puteau fi considerate ca fiind dăunătoare reputației acestuia. Cu toate acestea, faptul de a-l desemna pe P.C. drept "campion național al cercetaților în dosare penale" avea caracter defamator. Curtea de apel s-a exprimat în această privință în următorii termeni:
"Subiectul operei [a reclamantului] nu avea nicio legătură cu procedurile în curs împotriva asistentului; [reclamantul] nu avea nicio intenție de a informa publicul în această privință: s-a stabilit că [reclamantul] nici măcar nu știa în câte proceduri asistentul fusese cercetat, expresia «campionul cercetaților în dosare penale» fiind utilizată în afara contextului pentru a califica în mod peiorativ situația la care se confrunta la acel moment, în scopul unic de a-l defăima și a-l copleși."
II.
LEGEA INTERNĂ RELEVANTĂ
art. 180 din Codul Penal, care pedepsește defăimarea, prevede în special că:
"1. Oricine, adresându-se unor terți, acuză o altă persoană de un fapt, chiar și sub formă de suspiciune, sau care formează, cu privire la această persoană, o opinie care aduce atingere onoarei și considerației acesteia, sau care reproduc o astfel de acuzație sau opinie, va fi pedepsit cu închisoare de până la șase luni sau cu o pedeapsă de până la 240 zile-amendă.
Conduita nu este pedepsibilă:
a) atunci când acuzația este formulată în vederea unui interes legitim; și
b) dacă autorul dovedește adevărul unei asemenea acuzații sau are motive temeinice să o creadă adevărată de bună credință.
(...)
Buna credință menționată la alineatul b) al paragrafului 2 este exclusă atunci când autorul nu a respectat obligația impusă de circumstanțele cauzei de a se informa asupra adevărului acuzației."
Conform articolului 183 § 2 din același Cod, atunci când infracțiunea este comisă prin intermediul unui organ de presă, pedeapsa cuvenită poate ajunge la doi ani de închisoare sau o sancțiune nu mai mică de 120 zile-amendă.
ÎN DREPT
I.
CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 10 AL CONVENȚIEI
Reclamantul consideră că condamnarea sa penală pentru defăimare aduce atingere dreptului său la libertatea de exprimare garantat de art. 10 al Convenției, care prevede:
"1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea opiniei și libertatea de a primi sau comunica informații sau idei fără ingerință din partea autorităților publice și fără considerare de frontiere. (...)
Exercițiul acestor libertăți comportând deveri și responsabilități poate fi supus anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică (...), pentru protecția reputației sau a drepturilor altora (...)."
Guvernul se opune acestei teze considerând că condamnarea era justificată în măsura în care viza protecția drepturilor unui terț.
A.
Cu privire la admisibilitate
Curtea constată că acest grief nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției. Ea relevă, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil.
B.
Cu privire la fond
1.
Pozițiile părților
Reclamantul susține că condamnarea sa penală nu poate fi considerată ca fiind necesară într-o societate democratică. Conform cu el, pe de o parte, cartea conținând expresia litigioasă se înscria într-un debate public cu privire la o chestiune de actualitate, pe de altă parte, utilizarea termenilor "campion național al cercetaților în dosare penale" făcea o referință ironică la fapte reale, și anume cercetarea penală a dlui P.C. într-un anumit număr de cauze, circumstanță care era de domeniu public și care nu era ofensatoare în sine. Condamnarea sa trebuie analizată, prin urmare, ca o ingerință dispropionată și inacceptabilă în dreptul său la libertatea de exprimare și ca o încercare de intimidare menite să descurajeze jurnaliștii să scrie cu privire la lumea fotbalului și în special cu privire la clubul prezidat de dlui P.C.
Guvernul admite că a existat, în speță, o ingerință în dreptul la libertatea de exprimare al reclamantului, dar el consideră că această ingerință era necesară, într-o societate democratică, în sensul paragrafului 2 al articolului 10, pentru a păstra drepturile constituționale ale dlui P.C. la protecția bunului nume și a reputației. Subliniază că marja de apreciere recunoscută statului în acest domeniu îi acordă opțiunea de a sancționa penal sau nu atenturile la onoare și reputația persoanelor. Cu referire la motivarea deciziilor instanțelor interne, în special la hotărârea pronunțată de curtea de apel din Porto pe 17 februarie 2010, Guvernul consideră că nu este îndoielnic că, prin calificarea dlui P.C. drept "campion național al cercetaților în dosare penale", reclamantul a ținut cu privire la acesta cuvinte defămatoare, al căror obiectiv nu era informarea publicului, mai ales cu privire la fapte streine contextului cărții, ci doar ofensarea persoanei vizate. Guvernul adaugă că aceste cuvinte au fost amplificate de acoperirea mass-media din care a beneficiat cartea reclamantului. El concluzionează cu absența unei violări a articolului 10 al Convenției.
2.
Aprecierea Curții
Curtea reamintește că, conform jurisprudenței sale bine stabilite, libertatea de exprimare constituie una din fundamentele esențiale ale oricărei societăți democratice, una din condițiile primare ale progresului și al dezvoltării fiecăruia. Sub rezerva paragrafului 2 al articolului 10, ea este valabilă nu doar pentru "informații" sau "idei" primite cu favoare sau considerate ca fiind inofensive sau indiferente, ci și pentru cele care rănesc, șochează sau ingrijorează. Aceasta este ceea ce cere pluralismul, toleranța și spiritul de deschidere, fără care nu există "societate democratică". După cum se constată în art. 10 al Convenției, această libertate este supusă unor excepții, care trebuie totuși interpretate strict, necesitatea oricărei restricții trebuind să fie stabilită în mod convingător. Condiția de "necesitate într-o societate democratică" impune Curții să determine dacă ingerința litigioasă corespundea unui "nevoie social imperioasă". Statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a judeca existența unei asemenea nevoi, dar această marjă vine împreună cu un control european care se referă atât la lege cât și la deciziile care o aplică, chiar și atunci când provin dintr-o instanță independentă (a se vedea, dintre multe altele, Lopes Gomes da Silva c. Portugalia, nr. 37698/97, § 30, CEDO 2000-X; Colaço Mestre și SIC – Sociedade Independente de Comunicação, S.A. c. Portugalia, nr. 11182/03 și 11319/03, § 20, 26 aprilie 2007).
De altfel, trebuie subliniat că presa joacă un rol eminent într-o societate democratică: dacă nu trebuie să depășească anumite limite, referitoare în special la protecția drepturilor altora, ea are totuși obligația de a comunica, în respectarea datoriilor și responsabilităților sale, informații și idei cu privire la toate chestiunile de interes general. Pe lângă funcția sa de a difuza asemenea idei și informații, se adaugă dreptul publicului de a le primi. Dacă ar fi altfel, presa nu ar putea îndeplini rolul său indispensabil de "caine de pază" (Thoma c. Luxemburg, nr. 38432/97, § 45, CEDO 2001-III).
Curtea reamintește, de asemenea, că art. 10 § 2 lasă puțin loc pentru restricții la libertatea de exprimare în domeniul discursului și dezbaterii politice – în care libertatea de exprimare are importanța cea mai mare – sau al chestiunilor de interes general. Limitele criticii admisibile sunt mai largi cu privire la un om politic, vizat în această calitate, decât cu privire la o simplă particulă: spre deosebire de aceasta din urmă, prima se expune în mod inevitabil și conștient la un control atent al faptelor și gesturilor sale atât de jurnaliști cât și de masa cetățenilor; trebuie, prin urmare, să manifeste o toleranță mai mare (Lingens c. Austria, 8 iulie 1986, § 42, seria A nr. 103; Vides Aizsardzības Klubs c. Letonia, nr. 57829/00, § 40, 27 mai 2004; Lopes Gomes da Silva c. Portugalia, nr. 37698/97, § 30, CEDO 2000-X și Eon c. Franța, nr. 26118/10, § 59, 14 martie 2013).
De altfel, în exercitarea puterii sale de control, Curtea trebuie să examineze ingerința litigioasă la lumina ansamblului cauzei, inclusiv conținutului propoziții reprochate reclamantului și contextul în care acesta le-a ținut. În special, îi revine sarcina de a determina dacă restricția adusă libertății de exprimare a reclamantului era "proporționată cu scopul legitim urmărit" și dacă motivele invocate de instanțele naționale pentru a o justifica erau "relevante și suficiente" (a se vedea, dintre multe altele, Perna c. Italia [Marea Cameră], nr. 48898/99, § 39, CEDO 2003-V și Cumpănă și Mazăre c. România [Marea Cameră], nr. 33348/96, §§ 89-90, CEDO 2004-XI).
În speță, reclamantul a fost condamnat datorită unei propoziții considerată defămatoare conținută în o operă, al cărei autor era, dedicată Cupei Mondiale de fotbal din 2006 și mai larg lumii fotbalului portughez.
Curtea relevă că nu este contestat că condamnarea în cauză se analizează ca o ingerință în dreptul la libertatea de exprimare a reclamantului, că era prevăzută de lege și urmăreau un scop legitim, și anume protecția reputației altora, în sensul articolului 10 § 2 al Convenției. Cu toate acestea, părțile nu sunt de acord cu privire la dacă această ingerință era "necesară într-o societate democratică".
Curtea constată că prezenta cauză prezintă asemănări cu cauza Colaço Mestre și SIC – Sociedade Independente de Comunicação, S.A. c. Portugalia, menționată anterior, în care a hotărât că condamnarea penală a unui jurnalist și a societății anonime proprietare a postului de televiziune care-l angaja a violat art. 10 al Convenției.
În primul rând, opera publicată de reclamant s-a înscris într-o dezbatere publică, Cupa Mondială din 2006 și controversele care au vizat echipa națională portugheză, fiind în mod evident de interes general (a se vedea, mutatis mutandis, Colaço Mestre și SIC – Sociedade Independente de Comunicação, S.A. c. Portugalia, menționată anterior).
După aceea, trebuie remarcat că persoana care a depus plângere împotriva reclamantului, P.C., este același care depusese plângere în cauza menționată anterior și pe care Curtea a recunoscut-o ca fiind o personalitate bine cunoscută a publicului, exercitând un rol important în viața publică a Națiunii (Colaço Mestre și SIC – Sociedade Independente de Comunicação, S.A. c. Portugalia, menționată anterior, § 28) și în această calitate putând fi asimilat unui om politic în sensul articolului 10 al Convenției.
De altfel, la fel ca în cauza menționată anterior, propoziții în cauză în prezenta cauză nu vizau viața privată a dlui P.C., ci activitățile sale publice ca președinte al unui mare club de fotbal.
Marja de apreciere a statului în restricția dreptului la libertatea de exprimare a reclamantului era, prin urmare, redusă (a se vedea §19 de mai sus).
Peste aceasta, trebuie remarcat că opera publicată de reclamant era destinată unui public pe care se poate presupune că era interesat de chestiunile care agitau lumea fotbalului portughez la momentul faptelor și bine informat în această privință (a se vedea, mutatis mutandis, Jersild c. Danemarca, 23 septembrie 1994, § 34, seria A nr. 298).
În sfârșit, Curtea reamintește că, atunci când o declarație se analizează ca o apreciere de valoare, proporționalitatea ingerinței poate fi în funcție de existența unei baze de fapte suficiente, deoarece, în lipsa unei asemenea baze, o apreciere de valoare poate, de asemenea, să se dovedească excesivă (De Haes și Gijsels c. Belgia, hotărâre din 24 februarie 1997, Recueil 1997-I, p. 236, § 47). În speță, Curtea constată că nu este contestat că P.C. era obiectul, la momentul faptelor, a mai multor proceduri penale. Prin calificarea lui ca "campion național al cercetaților în dosare penale", reclamantul exprima, prin urmare, o apreciere de valoare, într-adevăr peioratoare, dar bazată pe circumstanțe de notorietate publică.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că condamnarea reclamantului a rupt justa balanță între protecția dreptului reclamantului la libertatea de exprimare și a celui al dlui P.C. la protecția reputației. Mai mult, consideră că independent de severitatea condamnării inflictor, existența însăși a unei sancțiuni penale în cadrul acestei cauze este de natură să provoace un efect descurajator asupra contribuției presei la dezbaterile de interes general și nu poate fi conceput fără motive deosebit de serioase (Colaço Mestre și SIC – Sociedade Independente de Comunicação, S.A. c. Portugalia, menționată anterior, § 31).
Rezultă din cele de mai sus că condamnarea reclamantului nu era necesară într-o societate democratică și că, prin urmare, a existat o violare a articolului 10 al Convenției.
II.
CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENȚIEI
Invocând art. 6 § 1 al Convenției, reclamantul se plânge de aprecierea probelor de către Curtea de Apel din Porto, care ar fi avut efectul de a face procedura împotriva lui inechitabilă. Această prevedere este redactată în următorii termeni:
"Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...), care va decide (...) contestații cu privire la drepturi și obligații de caracter civil (...)"
Curtea reamintește că în temeiul articolului 19 al Convenției sarcinile sale sunt doar de a asigura respectarea angajamentelor unor partide contractante. În principiu, nu îi revine să aprecieze ea însăși elementele de fapt care au condus o instanță națională să adopte o decizie mai degrabă decât alta, nici să ia cunoștință de erorile de fapt sau de drept pretins comise de aceste instanțe, decât dacă și în măsura în care ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților salvgardiate de Convenție. În caz contrar, s-ar ridica în calitate de judecător al treilea sau al patrulea nivel și ar încălca limitele misiunii sale (García Ruiz c. Spania [Marea Cameră], nr. 30544/96, §§ 28-29, CEDO 1999-I).
În speță, Curtea relevă că reclamantul a beneficiat de o procedură contradictorie și a putut, la diferitele etape ale acesteia, prezenta elementele pe care le considera relevante pentru apărarea cauzei sale. În plus, deciziile pronunțate în speță sunt amplu motivate, atât ca fapt cât și ca drept. Curtea nu dispune de niciun element care să-i permită să critice procedura internă astfel condusă sau să califice drept arbitrare deciziile pronunțate la sfârșitul acestei proceduri.
Rezultă din aceasta că acest grief trebuie respins ca fiind vădit nefondat, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.
III.
CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIEI
În conformitate cu art. 41 al Convenției,
"Dacă Curtea hotărăște că a existat o violare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Părții contractante nu permite ștergerea decât în mod imperfect a consecințelor acestei violări, Curtea acordă părții vătămate, după caz, satisfacție echitabilă."
A.
Prejudiciu
Reclamantul cere suma de 7600 euro (EUR) plus dobânzi la o rată de 4% calculate de la 7 martie 2009, cu titlu de prejudiciu material suferit. Această sumă se descompune în 2600 EUR corespunzând sumei amenzii penale pe care deja a plătit-o, și 5000 EUR corespunzând sumei de daune și prejudicii pe care a fost condamnat să o plătească părții civile și pe care nu a plătit-o încă.
Cere, de asemenea, 5000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
Guvernul subliniază că reclamantul nu a plătit încă 5000 EUR de daune și prejudicii pe care a fost condamnat să le plătească părții civile și că, prin urmare, ar fi illogic să i se verse această sumă și dobânzile pe care le cere, cu titlu de satisfacție echitabilă. Adaugă că un eventual constat de violare ar constitui o reparare suficientă a prejudiciului moral.
Curtea constată că nu este contestat că reclamantul a suferit un prejudiciu material datorită plății unei amenzi penale de 2600 EUR. Cu toate acestea, considera că orice revendicare privind suma de 5000 EUR, pe care nu a plătit-o încă, este prematură. Concluzionează că, prin urmare, nu ar trebui să acorde reclamantului decât 2600 EUR cu titlu de prejudiciu material.
De altfel, Curtea acordă reclamantului suma de 3250 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B.
Cheltuieli și costuri
Reclamantul cere, de asemenea, 1620 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate la instanțele interne, din care 396 EUR au fost deja plătite, și roagă Curtea să stabilească ea însăși o sumă rezonabilă destinată să acopere cheltuielile suportate cu titlu de procedura la Curte.
Guvernul se referă la jurisprudența Curții în materie și consideră că reclamantul va putea cere revizuirea condamnării sale în caz de constat de violare de către Curte.
Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care se găsesc stabilite realitatea lor, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei. În speță și ținând seama de documentele pe care le dispune și de jurisprudența sa, Curtea acordă reclamantului suma de 396 EUR cu titlu de procedura internă și consideră rezonabilă suma de 2000 EUR pentru procedura la Curte.
C.
Dobânzi moratorii
Curtea consideră potrivit să modeleze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, UNANIM,
Declară
cererea admisibilă cu privire la grievul bazat pe art. 10 și inadmisibilă pentru rest;
Hotărăște
că a existat o violare a articolului 10 al Convenției;
Hotărăște,
a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, următoarele sume:
i) 2600 EUR (doi mii șase sute euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciu material;
ii) 3250 EUR (trei mii două sute cincizeci euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciu moral;
iii) 2396 EUR (doi mii trei sute nouăzeci și șase euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit de reclamant, pentru cheltuieli și costuri;
b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada respectivă, majorată cu trei puncte procentuale;
Respinge
cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Pronunțat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 23 iulie 2013, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului.
Stanley Naismith
Guido Raimondi
Grefier
Președinte