SECȚIUNEA A DOUA CAUZA SILVA GONÇALVES ȘI NEVES DIAS c. PORTUGALIA Cerere nr. 52692/10 HOTĂRÂREA STRASBURG 4 decembrie 2012 Această hotărâre este definitivă. Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Silva Gonçalves și Neves Dias c. Portugalia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-un comitet compus din Dragoljub Popović, președinte, Paulo Pinto de Albuquerque, Helen Keller, judecători, și de Françoise Elens-Passos, graffière adjuncte de secțiune, După ce a deliberat în Comitetul Consiliului la 13 noiembrie 2012, a luat hotărârea că, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o cerere (n 52692/10) îndreptată împotriva Republicii Portugheze și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, domnul Paulino da Silva Gonçalves și M. Maria da Glória Silva Neves Dias ( Carvalho, procuror general adjunct. La 18 octombrie 2011, cererea a fost comunicată guvernului. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR DE LA SPECIE Reclamanții s-au născut în 1925 și, respectiv, 1926 și locuiesc în Matosinhos. La 17 octombrie 2001, ei au atribuit C. în fața Tribunalului din Matosinhos în cadrul unei acțiuni de expulzare locativă și de plată privind diverse chirii care nu le fuseseră plătite. Procedura a fost încheiată printr-o hotărâre a Tribunalului din 25 iunie 2002 prin care s-a încheiat o tranzacție între părți. La 22 decembrie 2005, reclamanții au sesizat din nou Tribunalul din Matosinhos în scopul de a obține executarea hotărârii din 25 iunie numit de Tribunal a efectuat diferite demersuri pentru a determina posibilele căi de executare. Acestea fiind revelate incurabile, printr-o ordonanță din 28 septembrie 2009, instanța a suspendat instanța la instanță în termen de o indicație a reclamanților. La 7 octombrie 2009, reclamanții au solicitat căi de execuție complementare. 10. La 22 ianuarie 2010, procurorul judiciar a informat instanța că debitorul trăia într-o situație extrem de săracă. La 8 februarie 2010, instanța a dispus totuși executorului să ia măsurile suplimentare solicitate de solicitanți. În februarie 2011, instanța a pronunțat o decizie de eliminare a rolului cauzei pe motiv că nu era posibil să se obțină executarea solicitată. În ceea ce privește violarea art. 6 alin. (1) și (13) din Convenție12, reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alin. (1) din Convenție. Invocând art. 13 din Convenție, aceștia denunță, de asemenea, eficiența, la nivel intern, a acțiunii în răspundere extracontractuală pentru a contesta durata excesivă a unei proceduri. În sprijinul afirmațiilor lor, reclamanții invocă, de asemenea, încălcarea articolelor 14, 17, 34, 35, 41, 46 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr 1 la Convenție. 13. Stăpâna calificării juridice a faptelor cauzei (Guerra și alții c. Italia , 19 februarie 1998, § 44, Rec., 1998, § 44, Rec., 1998, I), Curtea consideră că cauza trebuie examinată numai în lumina articolelor 6 alineatul (1) și 13 din Convenție ale căror dispoziții relevante în speță se citesc după cum urmează art. 6 alineatul (1) Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Art. 13 Cu privire la admisibilitate 15. Guvernul ridică o excepție de la neobosirea căilor de atac interne, susținând că reclamanții au omis să introducă o acțiune în răspundere extracontractuală la nivel intern pentru a se plânge de durata procedurii în litigiu, conform dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Convenție. 16. Curtea reamintește doar în temeiul articolului 35 1 din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne, astfel cum este înțeles în conformitate cu principiile dreptului internațional general recunoscute, și în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. 17. Cu toate acestea, Curtea consideră că, în speță, excepția de la neobosirea căilor de atac interne este strâns legată de fundamentul Ö articolului 13 din Convenție. Având în vedere afinitățile strânse pe care le prezintă articolele 35 alineatul (1) și 13 din Convenție (Kudła c. Polonia [GC], n 30210/96, § 152, CEDH 2000 XI), prin urmare, Curtea își va relua examinarea cu privire la acest punct în cadrul examinării fondului cauzei. 18. Curtea constată că obiecțiunile deduse din încălcarea articolelor 6 1 și 13 din Convenție nu sunt în mod vădit nefondate în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și că nu se confruntă cu niciun alt motiv de Ö Õ. Prin urmare, acestea trebuie declarate admisibile. Pe fond Cu privire la încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție 19. Curtea reamintește că termenul unei proceduri a cărei durată este discutată sub aspectul articolului 6 alineatul (1) din Convenție este momentul în care dreptul revendicat își găsește execuția efectivă (a se vedea Estima Jorge c. Portugalia, 21 aprilie 1998, § 37, reculegerea hotărârilor și deciziilor 1998 Zappia c. Italia, 26 septembrie 1996, § 23, În plus, în conformitate cu jurisprudența sa, executarea unei hotărâri judecătorești sau a unei hotărâri judecătorești din orice instanță trebuie considerată ca făcând parte integrantă din procesul de judecată mai întâi în sensul articolului 6 din convenție ( Hornsby c. Grecia, 19 martie 1997, § 40, Recuperarea hotărârilor și a hotărârilor 1997-II Imobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, § 63 CEDH 1999-V. 20. În cazul de față, perioada care trebuie luată în considerare a început la 17 octombrie 2001, data sesizării Tribunalului din Matosinhos și se încheie la 1 februarie 2011, data hotărârii de radiere a rolului. Cu toate acestea, Curtea constată că instanțele nanciare au introdus acțiunea în executare că, la 22 decembrie 2005, adică la 3 ani, 5 luni și 29 de zile de la hotărârea Tribunalului din Matosinhos din 25 iunie 2002 care încheiase procedura civilă, această perioadă va trebui să fie dedusă din perioada globală a acțiunii, care a durat astfel, în general, 5 ani, 9 luni și 19 zile pentru un nivel de jurisdicție. Curtea constată, de asemenea, că reclamanții sunt, de asemenea, răspunzători pentru întârzierea care a avut loc începând cu hotărârea instanței din 28 septembrie 2009, prin care a suspendat instanța din 28 septembrie 2009, motivând că debitorul nu dispunea de bunuri care să poată garanta executarea, procedura fiind, prin urmare, continuată numai prin insistența propriilor reclamanți. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudență, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente, precum și domeniul de aplicare al litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII). 22. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Frydlender citată anterior 23. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că nu există niciun fapt sau argument care să conducă la o concluzie diferită în acest caz. Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde cerinței termenului rezonabil 24. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. Cu privire la încălcarea articolului 13 din Convenție 25. Reclamanții susțin că acțiunea în răspundere extracontractuală nu poate constitui o acțiune efectivă, în sensul articolului 13 din Convenție, pentru a sancționa durata excesivă a unei proceduri judiciare. 26. Guvernul contestă teza reclamanților. 27. Curtea reamintește că la art. 13 se asigură o acțiune efectivă în fața unei instanțe naționale care să permită să se plângă de o necunoaștere a obligației, impusă prin art. 6 alineatul (1), de a auzi cauzele într-un termen rezonabil (a se vedea Kudła c. Polonia , citată anterior, punctul 156. Aceasta arată că excepțiile și argumentele invocate de guvern au fost deja respinse (a se vedea, printre altele, Martins Castro și Alves Correia de Castro c. Portugalia, 3362/06, 10 iunie 2008) și nu vede niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită în cazul de față. Astfel, în speță, Curtea consideră că aciunea în răspundere extracontractuală a lalui nu constituia o cale de atac efectivă în sensul articolului 13 din Convenie în cazul de față. 28. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 13 din Convenia. II. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu are loc o încălcare a acesteia, Curtea acordă părții care a încălcat, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamanții solicită o sumă nespecificată pentru prejudiciul material pe care l-ar fi suferit și solicită 16 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral suferit. 31. Guvernul contestă aceste pretenții. 32. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamanților, în comun, 3 300 EUR pentru prejudiciul moral. Procedură și cheltuieli de judecată 33. Solicită, de asemenea, 3 450 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 34. 35. Curtea, ținând seama în special de durata și complexitatea procedurii în fața Curții, acordă reclamanților suma de 1 000 EUR în acest sens. Interese moratorii 36. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚA LA L 6 alin. (1) din Convenție A spus că a avut loc o încălcare a art. 13 din Convenție A spus că statul pârât trebuie să plătească în comun, în termen de trei luni, următoarele sume: 3 300 EUR (trei mii trei sute de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale (ii) 1 000 EUR (mii de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către solicitanți, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, începând cu data expirării termenului respectiv și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 4 decembrie 2012, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Françoise Elens-Passos Dragoljub Popović Grefier Adjunct Președinte
DEUXIÈME SECTION
SILVA GONÇALVES ET NEVES DIAS c. PORTUGAL
(
Requête n
o
52692/10)
ARRÊT
4 décembre 2012
Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Silva Gonçalves et Neves Dias c. Portugal,
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en un Comité composé de
:
Dragoljub Popović,
président,
Paulo Pinto de Albuquerque,
Helen Keller,
juges,
et de Françoise Elens-Passos,
greffière adjointe
de section,
Après en avoir délibéré en comité du conseil le 13 novembre 2012,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
52692/10) dirigée contre la République portugaise et dont deux ressortissants de cet Etat, M.
Paulino da Silva Gonçalves et M
me
Maria da Glória Silva Neves Dias («
les requérants
»), ont saisi la Cour le 10 septembre 2010 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Les requérants sont représentés par M
e
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, M
me
M.
F.
Carvalho, procureur général adjoint.
3.
Le 18 octobre 2011, la requête a été communiquée au Gouvernement.
4.
Les requérants sont nés respectivement en 1925 et 1926 et résident à Matosinhos.
A.
La procédure civile
5.
Le 17 octobre 2001, ils assignèrent C. devant le tribunal de Matosinhos dans le cadre d’une action en expulsion locative et en paiement concernant divers loyers qui ne leur avaient pas été payés.
6.
La procédure fut conclue par un jugement du tribunal du 25 juin 2002 homologuant un accord transactionnel entre les parties.
B.
La procédure d’exécution
7.
Le 22 décembre 2005, les requérants saisirent à nouveau le tribunal de Matosinhos en vue d’obtenir l’exécution du jugement du 25 juin 2002.
8.
L’huissier de justice (
solicitador de execução)
désigné par le tribunal effectua diverses démarches pour déterminer les voies possibles d’exécution. Celles-ci s’étant révélées infructueuses, par une ordonnance du 28 septembre 2009, le tribunal suspendit l’instance en l’attente d’une indication des requérants.
9.
Le 7 octobre 2009, les requérants requirent des voies d’exécution complémentaires.
10.
Le 22 janvier 2010, l’huissier de justice informa le tribunal que le débiteur vivait dans une situation d’extrême pauvreté. Le 8 février 2010, le tribunal ordonna néanmoins à l’huissier d’entreprendre les démarches supplémentaires qui avaient été demandées par les requérants.
11.
Le 1
er
février 2011, le tribunal prononça une décision de radiation du rôle de l’affaire au motif qu’il était impossible d’obtenir l’exécution réclamée.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DES ARTICLES 6 § 1 ET 13 DE LA CONVENTION
12.
Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention. Invoquant l’article 13 de la Convention, ils dénoncent également l’inefficacité, au niveau interne, de l’action en responsabilité extracontractuelle pour contester la durée excessive d’une procédure. A l’appui de leurs allégations, les requérants invoquent également la violation des articles 14, 17, 34, 35, 41, 46 de la Convention et l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention.
13.
Maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause (
Guerra et autres c. Italie
, 19 février 1998, § 44, Recueil des arrêts et décisions 1998
‑
I), la Cour estime que l’affaire doit être examinée uniquement à la lumière des articles 6 § 1 et 13 de la Convention dont les dispositions pertinentes en l’espèce se lisent comme suit
:
Article 6 § 1
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Article 13
« Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale (...) »
14.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
A.
Sur la recevabilité
15.
Le Gouvernement soulève une exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes en faisant valoir que les requérants ont omis d’introduire une action en responsabilité extracontractuelle au niveau interne pour se plaindre de la durée de la procédure litigieuse, comme l’exige l’article 35 § 1 de la Convention.
16.
La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35
§
1 de la Convention, elle «
ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes tel qu’il est entendu selon les principes de droit international généralement reconnus, et dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive.
»
17.
En l’espèce, la Cour estime toutefois que l’exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes est étroitement liée au bien-fondé du grief tiré de l’article 13 de la Convention. Compte tenu des affinités étroites que présentent les articles 35 § 1 et 13 de la Convention (
Kudła c.
Pologne
[GC], n
o
‑
XI), la Cour reprendra donc ci-après son examen sur ce point dans le cadre de l’examen du fond de l’affaire.
18.
La Cour constate que les griefs déduits de la violation des articles 6
§
1 et 13 de la Convention ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et qu’ils ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de les déclarer recevables.
B.
Sur le fond
1.
Sur la violation de l’article 6 § 1 de la Convention
19.
La Cour rappelle que le terme d’une procédure dont la durée est examinée sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention est le moment où le droit revendiqué trouve sa «
réalisation effective
» (voir
Estima Jorge c.
Portugal
, 21 avril 1998, § 37,
Recueil des arrêts et décisions
1998
‑
II
;
Zappia c. Italie
, 26
septembre 1996, § 23,
Recueil
1996
‑
IV). En outre, selon sa jurisprudence, l’exécution d’un jugement ou arrêt, de quelque juridiction que ce soit, doit être considérée comme faisant partie intégrante du «
procès
» au sens de l’article 6 de la Convention (
Hornsby c. Grèce
, 19
mars 1997, § 40,
Recueil des arrêts et décisions
;
Immobiliare Saffi c. Italie
[GC], n
o
20.
En l’espèce, la période à considérer a débuté le 17 octobre 2001, date de la saisine du tribunal de Matosinhos, et s’est terminée le 1
er
février 2011, date du jugement de radiation du rôle. La Cour constate néanmoins que les requérants n’ont introduit l’action en exécution que le 22 décembre 2005, soit 3 années, 5 mois et 29 jours après le jugement du tribunal de Matosinhos du 25 juin 2002 qui avait clôt la procédure civile, cette période devra donc être déduite de la période globale de l’action, laquelle a ainsi duré globalement 5 années, 9 mois et 19 jours pour un niveau de juridiction. La Cour note, par ailleurs, que les requérants sont également responsables du retard survenu à partir de l’ordonnance du tribunal du 28
septembre 2009 suspendant l’instance au motif que le débiteur ne disposait pas de biens pouvant garantir l’exécution, la procédure ne s’étant donc poursuivie que par insistance des propres requérants.
21.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement des requérants et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
22.
La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article
6 §
1 de la Convention (voir
Frydlender
précité).
23.
Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
».
24.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
2.
Sur la violation de l’article 13 de la Convention
25.
Les requérants soutiennent que l’action en responsabilité extracontractuelle ne saurait constituer un recours « effectif », au sens de l’article 13 de la Convention, pour faire sanctionner la durée excessive d’une procédure judiciaire.
26.
Le Gouvernement conteste la thèse des requérants.
27.
La Cour rappelle que l’article 13 garantit un recours effectif devant une instance nationale permettant de se plaindre d’une méconnaissance de l’obligation, imposée par l’article 6 § 1, d’entendre les causes dans un délai raisonnable (voir
Kudła c. Pologne
, précité, § 156). Elle relève que les exceptions et arguments soulevés par le Gouvernement ont déjà été rejetés précédemment (voir parmi d’autres,
Martins Castro et Alves Correia de Castro c. Portugal
, n
o
33729/06, 10 juin 2008) et ne voit pas de raison de parvenir à une conclusion différente dans le cas présent. Ainsi, en l’espèce, la Cour estime que l’action en responsabilité extracontractuelle de l’Etat ne constituait pas un recours « effectif » au sens de l’article 13 de la Convention dans le cas d’espèce.
28.
Partant, il y a eu violation de l’article 13 de la Convention.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
29.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
30.
Les requérants réclament une somme non précisée au titre du préjudice matériel qu’ils auraient subi. Ils demandent également 16
000
euros (EUR) pour le dommage moral subi.
31.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
32.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle estime qu’il y a lieu d’octroyer aux requérants, conjointement, 3
300 EUR au titre du préjudice moral.
B.
Frais et dépens
33.
Les requérants demandent également 3 450 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour.
34.
Le Gouvernement s’en remet à la sagesse de la Cour.
35.
La Cour estime, en tenant compte notamment de la durée et de la complexité de la procédure devant la Cour, raisonnable d’allouer aux requérants la somme de 1
000 EUR à ce titre.
C.
Intérêts moratoires
36.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Joint
au fond l’exception préliminaire du Gouvernement tiré du non
‑
épuisement des voies de recours internes et la rejette
;
2.
Déclare
la requête recevable
;
3.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
4.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention
;
5.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser aux requérants, conjointement, dans les trois mois, les sommes suivantes :
i)
3 300 EUR (trois mille trois cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral
;
ii)
1 000 EUR (mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par les requérants, pour frais et dépens
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
6.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 4 décembre 2012, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Françoise Elens-Passos
Dragoljub Popović
Greffière adjointe
Président