În cauza Ferreira Alves c. Portugalia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-un comitet compus din Dragoljub Popović, președinte, András Sajó, Paulo Pinto de Albuquerque, judecători, și de Françoise Elens-Passos, graffière adjuncte de secțiune, După ce a deliberat în cadrul Comitetului Consiliului la 30 august 2011, renunță la hotărâre că iată, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o cerere (n 55113/08) îndreptată împotriva Republicii Portugheze și al cărei resortisant al acestui stat, domnul Jorge de Jesus Ferreira Alves ( noiembrie 2008 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 4 noiembrie 2009, președinta celei de-a doua secțiuni a decis să comunice cererea guvernului. La 18 ianuarie 1999, soții T. și-au prezentat apărarea și au depus o cerere reconvențională, prin care au solicitat intervenția judecătorească a unei terțe părți. Prin ordonanța din 6 aprilie 1999, Tribunalul a respins cererea de intervenție forțată. Inculpații au făcut apel la ordonanță în fața instanței de apel din Porto la 6 mai 1999. Prin hotărârea din 17 ianuarie 2000, tribunalul din Porto a pronunțat acuzații împotriva acestora. La 12 aprilie 2000, tribunalul din Porto a emis o ordonanță care specifica faptele stabilite și cele care trebuiau stabilite (despacho saneador) 10. printr-o ordonanță din 30 octombrie 2000, tribunalul din Porto a fost stabilit la 12 Cu toate acestea, Curtea a fost amânată la 17 mai 2001 din cauza absenței avocatului pârâtului. Tribunalul a organizat o a doua audiere la 18 iunie 2001 11. La 14 decembrie 2001, instanța își pronunță judecata. Asumând parțial dreptul la cererea reclamantului, instanța i-a condamnat pe soții T. să plătească reclamantului aproape 11 000 EUR, plus dobânda de drept. 12. La 18 ianuarie 2001, reclamantul a făcut apel la decizia în fața Tribunalului din Porto. Prin hotărârea din 29 octombrie 2002, tribunalul din Porto a dat curs cererii reclamantului, anulând hotărârea și revocand cauza în fața Tribunalului din Porto în vederea completării faptelor. 13. Tribunalul din Porto a pronunțat ședințele la 3 și 4 februarie 2004. Prin hotărârea din 19 aprilie 2004, tribunalul i-a condamnat pe inculpați să plătească reclamantului aproape 70 500 EUR, plus dobânda de drept. 15. Inculpații au făcut apel la judecată în fața instanței judecătorești din Porto. Ei au fost desconsiderați de pretențiile lor printr-o hotărâre din 2 mai 2005, care a confirmat hotărârea Tribunalului din Porto. 16. La data de 5 mai 2004, reclamantul a sesizat Tribunalul din Porto cu privire la o acțiune în executare împotriva soților T., care a solicitat instanței judecătorești din statul de executare a bunurilor deținute de aceștia din urmă pentru a garanta încheierea procedurii principale 18. La o dată care nu a fost indicată în dosar, un executor al justiției (solicitador de execução) a fost însărcinat cu executarea de către instanță. 19. Prin actul de notificare din 20 octombrie 2004, reclamantul a fost informat cu privire la confiscarea unui bun imobil, a unei treimi din pensiile pentru pensii, a unui vehicul și a conturilor bancare ale soților T., în vederea plății creanței la originea executării 20. La 19 ianuarie 2006, reclamantul a adus la cunoștință executorul judiciar la hotărârea Curții Supreme din 12 ianuarie 2006. La 14 decembrie 2006, tribunalul din Porto a dispus executorului judiciar să plătească reclamantului sumele obținute din confiscările efectuate în cadrul procedurii. 22. La 21 mai 2007 și 17 iulie 2007, sumele de 95 921 EUR și 7 299 EUR La 9 februarie 2007, reclamantul a introdus o acțiune în răspundere extracontractuală în fața instanței administrative și fiscale din Porto pentru a se plânge de durata procedurii civile în fața Tribunalului din Porto 24. La cererea instanței, la 15 ianuarie 2008, reclamantul și-a reformulat cererea. 25. La 21 februarie 2008, Ministerul a contestat schimbările care au fost aduse în instanță la cererea instanței. Întrucât nu a obținut un răspuns de la instanță la reclamația sa, ministerul public a anulat actele procedurale care fuseseră comise între timp. Prin ordonanța instanței din 21 septembrie 2009, cererea sa a fost respinsă. 26. La 13 octombrie 2009, procurorul public a făcut apel la ordonanță. 27. Potrivit celor mai recente informații primite, care datează din 9 iunie 2010, acțiunea în răspundere extracontractuală era încă în curs de desfășurare. Cererea nr. 19862/06 în fața Curții 28. La 11 mai 2006, reclamantul sesizase Curtea cu privire la o hotărâre judecătorească în privința procedurii civile în fața Tribunalului din Porto, încălcând articolele 6 și 13 din convenție. Printr-o decizie din 13 iunie 2006, Curtea a judecat cererea inadmisibilă pentru neajunsuri vădite de temei. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLELOR 6 § 1 ȘI 13 DIN CONVENȚIE 30. Reclamantul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 § 1 din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 § 1 din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 § 1 din convenție, astfel cum s-a formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) În ceea ce privește art. 13, el prevede: Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate, are dreptul la o acțiune efectivă în fața unei instanțe naționale (...) 31. Guvernul ridică o excepție de la neobosirea căilor de atac interne, susținând că acțiunea în răspundere extracontractuală introdusă de reclamant, la nivel intern, este încă în curs de desfășurare. Pentru guvern, cererea este astfel prematură. 33. Curtea amintește că, în temeiul articolului 35 1 din Convenție, aceasta nu poate fi sesizat decât după epuizarea căilor de atac interne, astfel cum este înțeles în conformitate cu principiile de drept internațional general recunoscute, și în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. 34. În cazul de față, Curtea consideră că excepția întemeiată pe neobosirea căilor de atac interne este strâns legată de fundamentul Ö Õ Õ articolului 13 din Convenție. Având în vedere afinitățile strânse pe care le prezintă articolele 35 alineatul (1) și 13 din Convenție (Kudla c. Polonia [GC], n 30210/96, § 152, CEDO 2000-XI), Curtea își va relua examinarea cu privire la acest punct în cadrul examinării fondului cauzei. 35. Curtea constată că obiecțiunile deduse din încălcarea articolelor 6 1 și 13 din Convenție nu sunt în mod evident greșit întemeiate, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție și nu se confruntă cu nici un alt motiv, prin urmare, acestea trebuie declarate admisibile. Pe fond Cu privire la încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenția 36. Reclamantul denunță durata procedurii civile în fața Tribunalului din Porto. 37. Guvernul consideră că cazul de față se referă la două proceduri autonome, adică o procedură civilă urmată de o procedură de executare. Pentru guvern, durata acestor proceduri nu a depășit termenul rezonabil prevăzut la art. 6 din convenție, având în vedere complexitatea chestiunilor în litigiu și diversele incidente survenite în cursul procedurii. 38. Curtea amintește că termenul "procedură" a cărei durată este reglementată în langul articolului 6 alineatul (1) este momentul în care dreptul revendicat își găsește "realizarea efectivă" (a se vedea Estima Jorge c. Portugalia, 21 aprilie 1998, § 37, Rec., 1998, Zappia c. Italia, 26 septembrie 1996, § 23, Rec., 1996). IV), executarea unei hotărâri judecătorești sau a unei hotărâri judecătorești, în orice instanță, care trebuie considerată ca făcând parte integrantă din procesul de judecată, în sensul articolului 6 din convenție ( Hornsby c. Grecia, 19 martie 1997, § 40, Recuperarea hotărârilor și a hotărârilor 1997-II Imobiliar Saffi c. Italia [C], nr. 27743/93, § 63 CEDH 1999-V. În consecință, Curtea consideră că perioada care trebuie luată în considerare a început la 6 noiembrie 1998 și se încheie la 17 iulie 2007, cu plata ultimei sume în baza creanței reclamantului în raport cu soții T, procedura în fața instanței din Porto a durat astfel 8 ani, 8 luni și 12 zile, pentru trei instanțe sesizate. 39. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se soluționează o cauză apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de obiectul litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII, Martins Castro și Alves Correia de Castro c. Portugalia , n 33729/06, 10 iunie 2008). 40. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare cu cele ale cazului din speță și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție (a se vedea Frydlender citată anterior, Antunes c. Portugalia, n 12707/07, 2 martie 2010). 41. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Ön a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în acest caz. Curtea admite că procedura a suferit anumite întârzieri din cauza diferitelor incidente survenite în cursul procedurii. Cu toate acestea, Comisia consideră că anumite întârzieri țin de responsabilitatea instanțelor naționale. Astfel, aceasta subliniază în special că a fost nevoie de aproape șase luni la Tribunalul din Porto pentru a-și pronunța hotărârea, ca urmare a trimiterii Curții de Justiție din Porto în vederea completării faptelor (a se vedea punctele 12-14 de mai sus). 42. Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în cazul de față, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde cerinței privind termenul rezonabil 43. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) privind încălcarea articolului 13 din Convenția 44. Reclamantul susține că acțiunea în răspundere extracontractuală nu poate constitui o cale de atac. În sensul art. 13 din Convenție, pentru a sancționa durata excesivă a unei proceduri judiciare. 45. Guvernul consideră că nu există niciun motiv întemeiat pentru a se deduce din jurisprudența stabilită de Curte în decizia sa Paulino Tomás (dec); 58698/00, CEDH 2003-VIII, care înseamnă că acțiunea în răspundere extracontractuală a statului este un mijloc eficient, adecvat și accesibil tuturor celor care doresc să se plângă de durata excesivă a procedurilor judiciare în Portugalia. 46. Curtea amintește că art. 13 garantează o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale care permite să se plângă de o necunoaștere a obligației, impusă prin art. 6 alineatul (1), de a auzi cauzele într-un termen rezonabil (a se vedea Kudla c. Polonia , citată anterior, punctul 156. Aceasta arată că excepțiile și argumentele invocate de guvern au fost deja respinse (a se vedea, printre altele, Martins Castro și Alves Correia de Castro c. Portugalia , citată anterior) și nu vede niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită în cazul de față. Astfel, în speță, Curtea consideră că aciunea în răspundere extracontractuală a lalui nu a oferit o cale de atac efectivă, în sensul articolului 13 din Convenie. 47. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 13 din Convenie. II. Cu privire la celelalte d i s p o zi ii pretinse 48. În sprijinul afirmațiilor sale, reclamantul invocă, de asemenea, încălcarea articolelor 17, 34, 35, 41, 46 din convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție. 49. Cu toate acestea, având în vedere observațiile și concluziile de mai sus, Curtea consideră că această parte a cererii nu ridică nicio altă întrebare separată care ar putea fi examinată în raport cu aceste dispoziții, cu excepția cazului în care se face referire la considerațiile pe care le va face în continuare cu privire la aplicarea articolului 41 din convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 50. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vizate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 51. Reclamantul solicită 5 000 EUR (EUR) și 15 În ceea ce privește prejudiciul material și moral pe care l-ar fi suferit guvernul 52, guvernul contestă aceste pretenii, considerându-le excesive. 53. Curtea nu a constatat o legătură cauzală între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert. În măsura în care reclamantul ar putea primi eventual o despăgubire la termen a acțiunii în răspundere extracontractuală, încă în curs de desfășurare la nivel intern, Curtea decide să calculeze prejudiciul reclamantului în echitate, astfel cum permite art. 41 din convenție. Atunci va fi de competența instanțelor portugheze în cauză, dacă este cazul, să ia în considerare suma primită în acest sens în fața Curții (a se vedea Mora do Vale și alții c. Portugalia (satisfacție echitabilă), nr 53468/99, 19, 18 aprilie 2006). Prin urmare, aceasta îi acordă 1 200 EUR în acest sens. Costuri și cheltuieli de judecată 54. Reclamantul solicită, de asemenea, 5 150 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții. 55. Guvernul contestă aceste pretenții. 56. Având în vedere documentele aflate în posesia sa și jurisprudența sa, Curtea consideră că este rezonabil să se aloce reclamantului suma de 1 500 EUR în acest sens. Interese moratorii 57. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚA LA L cererea admisibilă cu privire la obiecțiunile întemeiate pe durata excesivă a procedurii; A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 13 din Convenție Déclare că nu se impune o examinare separată a articolelor 17, 34, 35 și 46 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr 1 la Convenția Spuse; că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 1 200 EUR (o mie două sute de euro) pentru daune morale și 1 500 EUR (o mie cinci sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit; de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 20 septembrie 2011, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul de procedură. Françoise Elens-Passos Dragoljub Popović Grefier adjunct președinte
DEUXIÈME SECTION
FERREIRA ALVES c. PORTUGAL (N
o
7)
(Requête n
o
55113/08)
ARRÊT
20 septembre 2011
Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Ferreira Alves c. Portugal,
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en un Comité composé de
:
Dragoljub Popović,
président,
András Sajó,
Paulo Pinto de Albuquerque,
juges,
et de Françoise Elens-Passos,
greffière adjointe
de section,
Après en avoir délibéré en comité du conseil le 30 août 2011,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
55113/08) dirigée contre la République portugaise et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Jorge de Jesus Ferreira Alves («
le requérant
»), a saisi la Cour le 8
novembre 2008 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
me
3.
Le 4 novembre 2009, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement.
4.
Le requérant est né en 1953 et réside à Matosinhos.
A.
La procédure principale (affaire interne n
o
1276/98)
5.
Le 6 novembre 1998, le requérant saisit le tribunal de Porto d’une action contre les époux T. en vue du paiement de diverses sommes.
6.
Le 18 janvier 1999, les époux T. présentèrent leur défense. Ils introduisirent alors une demande reconventionnelle, en sollicitant l’intervention forcée d’un tiers.
7.
Par une ordonnance du 6 avril 1999, le tribunal rejeta la demande d’intervention forcée. Les défendeurs firent appel de l’ordonnance devant la cour d’appel de Porto le 6 mai 1999.
8.
Par un arrêt du 17 janvier 2000, la cour d’appel de Porto débouta les défendeurs de leur prétention.
9.
Le 12 avril 2000, le tribunal de Porto rendit une ordonnance spécifiant les faits établis et ceux restant à établir (
despacho saneador)
.
10.
Par une ordonnance du 30 octobre 2000, l’audience fut fixée au 12
février 2001. Elle fut toutefois reportée au 17 mai 2001 en raison de l’absence de l’avocat des défendeurs. Le tribunal tint une seconde audience le 18 juin 2001.
11.
Le 14 décembre 2001, le tribunal prononça son jugement. Faisant partiellement droit à la demande du requérant, le tribunal condamna les époux T. à payer au requérant près de 11
000 euros (EUR), majorés des intérêts de droit.
12.
Le 18 janvier 2001, le requérant fit appel de la décision devant la cour d’appel de Porto. Par un arrêt du 29 octobre 2002, la cour d’appel fit droit à la demande du requérant, annulant le jugement et renvoyant l’affaire devant le tribunal de Porto en vue de l’ampliation des faits.
13.
Le tribunal de Porto tint des audiences les 3 et 4 février 2004.
14.
Par un jugement du 19 avril 2004, le tribunal condamna les défendeurs à verser au requérant près de 70
500 EUR, majorés des intérêts de droit.
15.
Les défendeurs firent appel du jugement devant la cour d’appel de Porto. Ils furent déboutés de leurs prétentions par un arrêt du 2 mai 2005, lequel confirma le jugement du tribunal de Porto.
16.
Ils se pourvurent en cassation devant la Cour suprême, laquelle rejeta leur recours par un arrêt du 12 janvier 2006.
B.
L’action en exécution
17.
Le 5 mai 2004, le requérant avait saisi le tribunal de Porto d’une action en exécution contre les époux T., demandant au tribunal d’ordonner la saisie de biens appartenant à ces derniers afin de garantir l’issue de la procédure principale.
18.
A une date non indiquée dans le dossier, un huissier de justice (
solicitador de execução)
fut chargé de l’exécution par le tribunal.
19.
Par acte de notification du 20 octobre 2004, le requérant fut informé de la saisie d’un bien immobilier, du tiers des pensions de retraite, d’un véhicule et des comptes bancaires des époux T., en vue du paiement de la créance à l’origine de l’exécution.
20.
Le 19 janvier 2006, le requérant porta à la connaissance de l’huissier de justice l’arrêt de la Cour suprême du 12 janvier 2006.
21.
Le 14 décembre 2006, le tribunal de Porto ordonna à l’huissier de justice de verser au requérant les sommes obtenues à partir des saisies réalisées dans le cadre de la procédure.
22.
Le 21 mai 2007 et le 17 juillet 2007, les sommes de 95
921 EUR et 7
299
EUR furent versées au requérant.
C.
L’action en responsabilité extracontractuelle (affaire interne n
o
23.
Le 9 février 2007, le requérant introduisit une action en responsabilité extracontractuelle devant le tribunal administratif et fiscal de Porto pour se plaindre de la durée de la procédure civile devant le tribunal de Porto.
24.
A la demande du tribunal, le 15 janvier 2008, le requérant reformula sa requête introductive d’action.
25.
Le 21 février 2008, en représentation de l’Etat, le ministère contesta les changements qui avaient été apportés à la requête. N’ayant pas obtenu de réponse du tribunal à sa réclamation, le ministère public demanda l’annulation des actes procéduraux qui avaient entre-temps été pratiqués. Par une ordonnance du tribunal du 21 septembre 2009, sa demande fut rejetée.
26.
Le 13 octobre 2009, le ministère public interjeta appel de l’ordonnance.
27.
D’après les dernières informations reçues, lesquelles remontent au 9
juin 2010, l’action en responsabilité extracontractuelle était toujours pendante.
D.
La requête n
o
19862/06 devant la Cour
28.
Le 11 mai 2006, le requérant avait saisi la Cour d’une requête soulevant l’iniquité de la procédure civile devant le tribunal de Porto, en violation des articles 6 et 13 de la Convention. Sous l’angle des mêmes dispositions, il se plaignait également d’avoir été condamné au paiement de frais de justice par le tribunal.
29.
Par une décision du 13 juin 2006, la Cour a jugé la requête irrecevable pour défaut manifeste de fondement.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DES ARTICLES 6 § 1 ET 13 DE LA CONVENTION
30.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
», tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Quant à l’article 13, il stipule
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale (...)
»
31.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
A.
Sur la recevabilité
32.
Le Gouvernement soulève une exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes en faisant valoir que l’action en responsabilité extracontractuelle introduite par le requérant, au niveau interne, est toujours pendante. Pour le Gouvernement, la requête est ainsi prématurée.
33.
La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35
§
1 de la Convention, elle «
ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes tel qu’il est entendu selon les principes de droit international généralement reconnus, et dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive.
»
34.
En l’espèce, la Cour estime que l’exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes est étroitement liée au bien-fondé du grief tiré de l’article 13 de la Convention. Compte tenu des affinités étroites que présentent les articles 35 § 1 et 13 de la Convention (
Kudla c. Pologne
[GC], n
o
30210/96, § 152, CEDH 2000-XI), la Cour reprendra donc ci-après son examen sur ce point dans le cadre de l’examen du fond de l’affaire.
35.
La Cour constate que les griefs déduits de la violation des articles 6
§
1 et 13 de la Convention ne sont pas manifestement mal fondés, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et qu’ils ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de les déclarer recevables.
B.
Sur le fond
1.
Sur la violation de l’article 6 § 1 de la Convention
36.
Le requérant dénonce la durée de la procédure civile devant le tribunal de Porto.
37.
Le Gouvernement estime que le cas d’espèce concerne deux procédures autonomes, soit une procédure civile suivie d’une procédure d’exécution. Pour le Gouvernement, la durée de ces procédures n’a pas dépassé le délai raisonnable tel que garanti par l’article 6 de la Convention, vu la complexité des questions litigieuses et les divers incidents survenus au cours de l’instance.
38.
La Cour rappelle que le terme d’une procédure dont la durée est examinée sous l’angle de l’article 6 § 1 est le moment où le droit revendiqué trouve sa «
réalisation effective
» (voir
Estima Jorge c. Portugal
, 21
avril
1998, § 37,
Recueil des arrêts et décisions
1998
‑
II
;
Zappia c.
Italie
, 26
septembre 1996, § 23,
Recueil
1996
‑
IV), l’exécution d’un jugement ou arrêt, de quelque juridiction que ce soit, devant être considérée comme faisant partie intégrante du «
procès
», au sens de l’article 6 de la Convention (
Hornsby c. Grèce
, 19 mars 1997, § 40, Recueil des
arrêts et décisions 1997-II
;
Immobiliare Saffi c. Italie
[GC], n
o
22774/93, §
63,
CEDH
1999-V). En conséquence, la Cour estime que la période à considérer a débuté le 6 novembre 1998 et s’est terminée le 17 juillet 2007 avec le versement de la dernière somme au titre de la créance du requérant à l’égard des époux T., la procédure devant le tribunal de Porto ayant ainsi duré 8 années, 8 mois et 12 jours, pour trois instances saisies.
39.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
Martins Castro et Alves Correia de Castro c. Portugal
, n
o
33729/06, 10 juin 2008).
40.
La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (voir
Frydlender
précité,
Antunes c. Portugal
, n
o
12750/07, 2 mars 2010).
41.
Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. La Cour admet que la procédure a connu certains atermoiements en raison des divers incidents survenus au cours de la procédure. Elle estime toutefois que certains retards relèvent de l’entière responsabilité des juridictions nationales. Ainsi, elle souligne notamment qu’il fallut près d’un
an
et
six
mois au tribunal de Porto pour prononcer son jugement, suite au renvoi de la Cour d’appel de Porto en vue de l’ampliation des faits (voir paragraphes 12-14 ci-dessus).
42.
Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce, la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
».
43.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
2.
Sur la violation de l’article 13 de la Convention
44.
Le requérant soutient que l’action en responsabilité extracontractuelle ne saurait constituer un recours «
effectif
», au sens de l’article 13 de la Convention, pour faire sanctionner la durée excessive d’une procédure judiciaire.
45.
Le Gouvernement considère qu’il n’y a aucune raison justifiant de s’écarter de la jurisprudence établie par la Cour dans sa décision
Paulino Tomás
(déc), n
o
58698/00, CEDH 2003-VIII, estimant que l’action en responsabilité extracontractuelle de l’Etat est un moyen efficace, adéquat et accessible à tous ceux qui souhaitent se plaindre de la durée excessive des procédures judiciaires au
Portugal.
46.
La Cour rappelle que l’article 13 garantit un recours effectif devant une instance nationale permettant de se plaindre d’une méconnaissance de l’obligation, imposée par l’article 6 § 1, d’entendre les causes dans un délai raisonnable (voir
Kudla c. Pologne
, précité, § 156). Elle relève que les exceptions et arguments soulevés par le Gouvernement ont déjà été rejetés précédemment (voir, parmi d’autres,
Martins Castro et Alves Correia de Castro c. Portugal
, précité) et ne voit pas de raison de parvenir à une conclusion différente dans le cas présent. Ainsi, en l’espèce, la Cour estime que l’action en responsabilité extracontractuelle de l’Etat n’a pas offert un recours «
effectif
», au sens de l’article 13 de la Convention.
47.
Partant, il y a eu violation de l’article 13 de la Convention.
II.
Sur les autres dispositions alléguées
48.
A l’appui de ses allégations, le requérant invoque également la violation des articles 17, 34, 35, 41, 46 de la Convention et l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention.
49.
Eu égard aux observations et conclusions ci-dessus, la Cour estime toutefois que cette partie de la requête ne soulève aucune autre question séparée susceptible d’être examinée sous l’angle de ces dispositions, sauf s’agissant des considérations qu’elle fera ci-après sur l’application de l’article 41 de la Convention.
III.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
50.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
51.
Le requérant réclame 5 000 euros (EUR) et 15
000 EUR au titre du préjudice matériel et moral qu’il aurait respectivement subi.
52.
Le Gouvernement conteste ces prétentions, les jugeant excessives.
53.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, la Cour estime que le requérant a subi un tort moral certain. Dans la mesure où le requérant pourrait éventuellement recevoir une indemnisation à l’issue de l’action en responsabilité extracontractuelle, toujours pendante au niveau interne, la Cour décide de calculer le préjudice du requérant en équité comme le permet l’article 41 de la Convention. Il appartiendra ensuite aux juridictions portugaises concernées, le cas échéant, de prendre en considération la somme reçue à ce titre devant la Cour (voir
Mora do
Vale et autres
c. Portugal
(satisfaction équitable), n
o
53468/99,
§
19, 18 avril 2006). Aussi, elle lui accorde 1 200 EUR à ce titre.
B.
Frais et dépens
54.
Le requérant demande également 5 150 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour.
55.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
56.
Compte tenu des documents en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable d’allouer au requérant la somme de 1
500 EUR à ce titre.
C.
Intérêts moratoires
57.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Joint
au fond l’exception préliminaire du Gouvernement tiré du non-épuisement des voies de recours internes et la rejette
;
2.
Déclare
la requête recevable quant aux griefs tirés de la durée excessive de la procédure ;
3.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
4.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention
;
5.
Dit
qu’il ne s’impose pas d’examiner séparément les articles 17, 34, 35 et 46 de la Convention et l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention
;
6.
Dit,
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, 1
200
EUR (mille deux cents euros) pour dommage moral et 1
500
EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
7.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 20 septembre 2011, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Françoise Elens-Passos
Dragoljub Popović
Greffière adjointe
Président