Ferreira Alves împotriva Portugaliei (nr. 8)

La originea cauzei se află trei cereri (nr. os 13912/08, 57103/08 și 58480/08) îndreptate împotriva Republicii Portugheze și pe care un cetățean al acestui stat, d. Jorge de Jesus Ferreira Alves („ reclamantul "), a sesizat Curtea la 12 martie, 21 noiembrie și 27 noiembrie 2008 în virtutea articolului 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („ Convenția ").

Reclamantul este reprezentat de dna F. Mota, avocat la Matosinhos (Portugalia). Guvernul portughez („ Guvernul ") a fost reprezentat de agentul său, dna M. F. Carvalho, procuror general adjunct.

La 4 noiembrie 2009, președintele secțiunii a doua a decis să comunice cereri Guvernului. PE FOND

La 17 noiembrie 1995, reclamantul introduse devant tribunalul din Porto o cerere vizând ca cooperativa Universidade Portucalense din Porto să-i dea acces, în calitate de membru al acestei cooperative, la un anumit număr de documente și informații.

În concluziile sale în răspuns, depuse la 4 ianuarie 1996, pârâta susținea că reclamantul nu dispunea de calitate pentru a acționa ținând cont că nu mai era membru al cooperative datorită concedierii din postul de învățător pe care-l ocupase anterior în cadrul instituției sale.

Prin ordonanță din 17 mai 1996, tribunalul pronunța o suspendare a judecății pe motiv că reclamantul introdusese devant tribunalul muncii din Matosinhos o acțiune pentru concediere abuzivă, care era atunci încă în curs. Considerând că dacă reclamantul nu mai avea calitatea de membru al cooperative, o putea recupera dacă obținea câștig de cauză în cadrul acestei acțiuni, estima că era nevoie de așteptarea rezultatului acesteia.

La 24 mai 1996, reclamantul a apelat această decizie devant curtea de apel din Porto, solicitând continuarea procedurii.

Prin notă din 27 iunie 1996 adresată curții de apel din Porto, judecătorul responsabil de cauza susținea că menținea decizia atacată. Această notă fuseal dusă la cunoașterea reclamantului la 2 iulie 1996.

Prin hotărâre din 9 ianuarie 1997, curtea de apel respingea recursul și confirma decizia tribunalul din Porto privind suspendarea instanței.

La 2 noiembrie 2005, reclamantul informă tribunalul din Porto că procedura relativ la concediere abuzivă era încheiată, Curtea supremă având pronunțat o hotărâre respingând pretențiile reclamantului.

La 4 noiembrie 2005, judecătorului tribunalul din Porto pronunța o decizie pronunțând stingerea instanței pe motiv că procedura era lipsită de obiect ținând cont că reclamantul nu mai era membru al cooperative pârâte.

La 16 noiembrie 2005, reclamantul a apelat această decizie devant curtea de apel din Porto.

Într-o notă adresată curții de apel la 13 martie 2006, judecătorului tribunalul din Porto susținea că menținea decizia atacată. Această notă nu fuseal dusă la cunoașterea reclamantului.

Prin hotărâre din 13 iunie 2006, curtea de apel respingea recursul și confirma decizia tribunalul din Porto. 2. Acțiune în responsabilitate extracontractuală

La 20 septembrie 2006, reclamantul sesiza tribunalul administrativ și fiscal din Porto cu o acțiune în responsabilitate extracontractuală împotriva statului, plângând-se de durata procedurii civile mai sus.

La 9 noiembrie 2006, statul prezintă memorandumul în răspuns.

Prin sentință din 9 februarie 2007, tribunalul administrativ și fiscal din Porto debuta reclamantul din cererea sa.

Reclamantul a apelat decizia devant tribunalul central administrativ din Nord, care pronunța o hotărâre de respingere la 7 februarie 2008.

La 12 martie 2008, reclamantul se casatorit în casare devant Curtea supremă administrativă. Prin ordonanță din 18 septembrie 2008, recursul sa nu a fost totuși admis. 3. Cererea nr. o 30381/06 devant Curt

La 21 iulie 2006, reclamantul avuseal deja sesizat Curtea cu o cerere, plângând-se, sub unghiul articolului 6 § 1 din Convenție, de imposibilitate de a răspunde la nota tribunalul din Porto din 27 iunie 1996 și de necomunicare a notei judecătorului din 13 martie 2006. Pe baza aceleiași dispoziții, reclamantul ridicava de asemenea o încălcare a dreptului să acces la o instanță din cauza suspendării instanței devant tribunalul din Porto. Reclamantul susținea în fine că refuzul pârâtei de-i da acces la anumite documente și informații avuseal adus prejudiciu libertății expresiei, în încălcare articolului 10 din Convenție.

Prin hotărâre din 14 aprilie 2009, Curtea concluzionase la încălcare articolului 6 § 1 din Convenție ( Ferreira Alves c. Portugalia (nr. o 5) , nr. o 30381/06, 14 aprilie 2009) cu privire la necomunicare a notei tribunalul din Porto, din 13 martie 2006, adresată curții de apel, alte cereri fiind declarate inadmisibile în această hotărâre și printr-o decizie parțială din 13 noiembrie 2007. B. Cerere nr. o 58480/08 1. Procedura civilă devant tribunalul din Porto (cauza internă nr. o 1185/95)

La 17 noiembrie 1995, reclamantul introduse o acțiune devant tribunalul din Porto vizând ca cooperativa Universidade Portucalense din Porto să-i dea acces la un anumit număr de documente contabile.

În concluziile sale în răspuns, pârâta susținea că reclamantul nu dispunea de calitate pentru a acționa ținând cont că nu mai era un membru al cooperative datorită concedierii sale.

Prin ordonanță din 26 aprilie 1996, tribunalul pronunța o suspendare a judecății pe motiv că reclamantul introdusese o acțiune pentru concediere abuzivă, care era încă în curs devant tribunalul muncii din Matosinhos.

La 6 mai 1996, reclamantul a apelat această ordonanță devant curtea de apel din Porto.

La 31 mai 1996, tribunalul din Porto adresa o notă curții de apel din Porto, reiterat decizia sa.

Prin hotărâre din 28 ianuarie 1997, curtea de apel din Porto făcea drept la cererea reclamantului anulând ordonanța suspendării instanței și ordonând continuarea procedurii.

Între 1997 și 2005, tribunalul din Porto ceruse la mai multe rânduri informații tribunalul muncii din Matosinhos cu privire la evoluția procedurii concedierii abuzive.

Prin decizie din 8 iulie 2005, tribunalul din Porto pronunța stingerea instanței pe motiv că reclamantul era lipsit de calitate pentru a acționa ținând cont că nu mai era membru al cooperative pârâte considerând concedierea sa.

La 19 septembrie 2005, reclamantul interpuse apel decizia devant curtea de apel din Porto, care făcea drept la cererea sa anulând sentința printr-o hotărâre din 19 martie 2007. Cauza a fost deci trimisă din nou devant tribunalul din Porto.

Prin sentință din 21 mai 2007, tribunalul din Porto debuta reclamantul din cererea sa pe motiv că era nefondat. În urma recursului reclamantului, curtea de apel din Porto confirma această sentință printr-o hotărâre din 15 aprilie 2008, dusă la cunoașterea reclamantului la 18 aprilie 2008. 2. Acțiune în responsabilitate extracontractuală (cauza internă nr. o 915/08.8 BEPRT)

La 28 aprilie 2008, reclamantul introduse devant tribunalul administrativ și fiscal din Porto o acțiune în responsabilitate civilă extracontractuală împotriva statului denunțând durata procedurii civile mai sus.

La 18 noiembrie 2008, statul prezintă memorandumul în răspuns.

Prin decizie a tribunalul administrativ și fiscal din Porto din 27 octombrie 2009, reclamantul fuseal debuta pretențiilor pe motiv că cauza era manifest nefondată.

Reclamantul interpuse apel decizia devant tribunalul administrativ central din Nord.

Potrivit ultimelor informații primite, care se întorc la 9 iunie 2010, recursul era încă în curs. 3. Cererea nr. o 23510/08 devant Curt

La 23 aprilie 2008, reclamantul introdusese o cerere devant Curt plângând-se, sub unghiul articolelor 6 § 1 și 13 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. o 1 la Convenție, de neacces la o instanță, necomunicare a notei tribunalul din Porto din 31 mai 1996, absență de ședință și refuzul pârâtei de-i da acces la anumite documente contabile.

Prin decizie din 17 iunie 2008, Curtea avuseal declarat petiția inadmisibilă pentru defect manifest de temei. C. Cerere nr. o 57103/08 1. Procedura devant tribunalul muncii din Porto (cauza internă nr. o 16/96)

La 8 ianuarie 1996, reclamantul asigurase devant tribunalul muncii din Matosinhos angajatorul său, cooperativa Universidade Portucalense din Porto, pentru concediere abuzivă. Pe lângă anulare decizia concedierii, reclamantul cerea versare anumitor sume în titlu al remunerațiilor și indemnizațiilor care nu-i fuseseră plătite de la ruperea contractului muncii.

Cooperativa prezintă apărare la 6 februarie 1996, prin introducere o cerere reconvenție.

La 18 noiembrie 1996, tribunalul pronunța o ordonanță specificând faptele stabilite și pe acelea rămânând de stabilit ( despacho saneador).

La 25 noiembrie 1996, reclamantul a contestat această ordonanță.

Tribunalul a ținut ședințe la 26, 27 și 30 iunie 1997.

În cursul unei ședințe, reclamantul fuseal condamnat la o amendă drept plaideur téméraire pentru provocare incident judecat excesiv judecătorului. Reclamantul a contestat condamnarea sa devant curtea de apel din Porto. Recursul fuseal admis printr-o ordonanță din 3 octombrie 1997, cu atribuire efect suspensiv, pe care reclamantul s-a opus la 13 octombrie 1997.

Prin sentință din 3 decembrie 1997, tribunalul muncii din Matosinhos respingea cererea anulare concedierii dar făcea parțial drept pretențiilor sale privind sume reclamate. De altfel, respingea cererea reconvenție care fuseal prezentată pârâta.

Reclamantul interpuse apel sentință devant curtea de apel din Porto.

Prin hotărâre din 23 noiembrie 1998, curtea de apel din Porto anula parțial sentința tribunalul muncii din Matosinhos, crescând ușor suma de plătit reclamantului. În hotărâre sa, curtea de apel confirma de asemenea condamnare reclamantul drept plaideur téméraire.

La 3 decembrie 1998, reclamantul prezintă cerere clarificare hotărâre din 23 noiembrie 1998, cerere sa fuseal cu toate acestea respingă printr-o hotărâre din 1 er martie 1999.

La 15 martie 1999, reclamantul se casatorit în casare devant Curtea supremă. Prin ordonanță din 12 aprilie 1999, recursul sa fuseal admis, cu excepția cererilor privind condamnare sa drept plaideur téméraire. Reclamantul a contestat admitere parțială recursului devant președintele Curții supreme dar fuseal debuta cererii printr-o ordonanță din 30 iunie 1999.

La 9 iulie 1999, prezintă recurs devant Tribunalul constituțional ridicând neconstitucionalitate dispozițiile codului procedură civile privind condamnare plaideur téméraire. Prin hotărâre din 19 martie 2003, Tribunalul constituțional respingea recursul pe motiv că dispozițiile atacate reclamantul nu erau contrare constituției.

La 13 mai 2003, cauza a fost trimisă din nou devant Curtea supremă, cu scopul examinării recursului casare.

Prin hotărâre din 27 mai 2004, Curtea supremă confirma hotărâre curții de apel din Porto. Reclamantul depuse cerere clarificare hotărâre dar fuseal debuta pretențiilor printr-o hotărâre Curții supreme din 14 iulie 2004.

La 24 septembrie 2004, reclamantul formula recurs constituțional. Prin hotărâre din 19 octombrie 2004, judecătorului raportor la Curtea supremă declara recursul inadmisibil pe motiv că reclamantul nu identificase nicio problemă constituționalitate. Reclamantul depuse o reclamație împotriva acestei decizii devant Tribunalul constituțional dar fuseal debuta cererii printr-o hotărâre din 19 ianuarie 2005. 2. Acțiune în responsabilitate extracontractuală (cauza internă nr. o 2339/09.2 BEPRT)

La 20 septembrie 2006, reclamantul introduse devant tribunalul administrativ și fiscal din Porto o acțiune în responsabilitate extracontractuală împotriva statului, plângând-se durata procedura devant tribunalul muncii din Matosinhos.

La 24 noiembrie 2006, statul prezintă memorandumul în răspuns.

La 31 decembrie 2008, tribunalul pronunța o ordonanță debuta reclamantul cererii.

Reclamantul interpuse apel ordonanța devant tribunalul administrativ central din Nord, care, printr-o hotărâre din 22 octombrie 2009, făcea drept recursul reclamantul trimițând cauza din nou devant tribunalul administrativ și fiscal din Porto.

La 5 ianuarie 2010, tribunalul pronunța o ordonanță specificând faptele stabilite și pe acelea rămânând de stabilit ( despacho saneador).

Potrivit ultimelor informații primite, care se întorc la 9 iunie 2010, acțiune era încă în curs devant tribunalul administrativ și fiscal din Porto. 3. Cererea nr. o 15396/95 devant Curt

La 15 aprilie 2005, reclamantul introdusese o cerere devant Curt, ridicând inechitate procedura devant tribunalul muncii din Matosinhos. Prin decizie din 14 iunie 2005, Curtea judecase petiția inadmisibilă pentru tardivitate, având în vedere că decizia internă definitiv, în cel în cauă, era hotărâre Curții supreme din 14 iulie 2004. PE DREPT I. Privind unirea cereri

Din măsură în care afacerile sunt legate, într-o oarecare măsură, cu privire faptele și ținând cont că ridică aceeași problemă fond, reclamantul fiind de altfel același, Curtea estimă necesar de a le uni și decide de a le examina împreună într-o singură hotărâre. II.

Guvernul se opune acestei teze. A. Privind admisibilitate

Cu privire cereri nr. os 13912/08 și 58480/08, Guvernul ridică o excepție bazată pe neepuizare căile recurs interne susținând că acțiuni responsabilitate extracontractuală introduse, de reclamant, la nivel intern sunt încă în curs, aceste două cereri supuse examinării Curții fiind deci premature.

Curtea reamintește că conform art. 35 § 1 din Convenție, ea „ nu poate fi sesizată decât după epuizare căile recurs interne așa cum se înțelege conform principii dreptului internațional în general recunoscute, și într-un delay șase luni de la data decisiei interne definitiv. "

În cazul de speță, Curtea estimă că excepția bazată pe neepuizare căile recurs interne este strâns legată fondurile cererii bazate art. 13 din Convenție. Ținând cont afinități strânse care prezintă articole 35 § 1 și 13 din Convenție ( Kudla c. Polonia [Marea Cameră], nr. o 30210/96, § 152, CEDO 2000-XI), Curtea va relua deci mai jos examinarea această punctul în cadrul examinării fondul acestor afaceri.

De altfel, Curtea constată că cererile deduse încălcare articole 6 § 1 și 13 din Convenție nu sunt manifest nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție și nu se confruntă niciun alt motiv inadmisibilitate. Este deci necesar declare-le admisibile. B. Privind fondurile 1. Privind încălcare art. 6 § 1 din Convenție a. Privind perioadele de luat în considerare i. Cerere nr. o 13912/08

Perioada de luat în considerare a început la 17 noiembrie 1995 și s-a încheiat la 13 iunie 2006 cu hotărâre curții de apel din Porto confirmând sentința tribunalul din Porto. A deci durat 10 ani, 6 luni și 28 zile, pentru două instanțe. ii. Cerere nr. o 58480/08

Perioada de luat în considerare a început la 17 noiembrie 1995 și s-a încheiat la 15 aprilie 2008 cu hotărâre curții de apel din Porto confirmând sentința tribunalul din Porto. A deci durat 12 ani, 5 luni și 1 zi, pentru două instanțe. iii. Cerere nr. o 57103/08

Perioada de luat în considerare a început la 8 ianuarie 1996 și s-a încheiat la 19 ianuarie 2005 cu hotărâre Tribunalul constituțional debuta reclamantul reclamație cu privire neadmitere recursul inconstitucionalitate. A deci durat 9 ani și 14 zile, pentru patru instanțe. b. Privind caracterul raisonabil durata proceduri litigioase

Reclamantul denunță durata trei proceduri civile.

Guvernul contestă teza reclamantului.

Cu privire cereri nr. os 13912/08 și 58480/08, el estimă că tribunalul din Porto nu poate fi ținut responsabil durata doi proceduri civile în cauă ținând cont că nu putea hotărî fără știu rezultatul procedura concedierii abuzive devant tribunalul muncii din Matosinhos, care face obiectul cerere nr. o 57103/08. În această privință, Guvernul consideră, că în cazul de speță, examinare durata nu va putea purta decât procedura devant tribunalul muncii din Matosinhos, cauza întârzierilor verificate în cadrul doi alte proceduri litigioase.

Cu privire cauza nr. o 13912/08, Guvernul susține de asemenea că reclamantul este responsabil întârziere pronunț sentință ținând cont că nu decât la 2 noiembrie 2005 că aduse cunoaștere hotărâre Curții supreme din 27 mai 2004 care avuseal hotărît privind problema concedierii sale abuzive cooperative Universidade Portucalense din Porto.

Pentru ceea ce privește cerere nr. o 57103/08, Guvernul consideră că procedura nu cunosc niciun atermoiement, cu excepția întârziere survenit devant Tribunalul constituțional. El afirmă în plus că cauza revenea o oarecare complexitate văzute numărul incidente și recursuri de-a lungul procedura.

Curtea reamintește că caracterul raisonabil durata unei proceduri s-apreciază următoare circumstanțele cauza și cu privire la criterii consacrate de jurisprudența sa, în particular complexitate cauza, comportament reclamanți și acelea al autorități competente precum și miza litigiu pentru interesați (vedere, printre mulți alții, Frydlender c. Franța [Marea Cameră], nr. o 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).

Curtea trăit la mai multe rânduri cu afaceri ridicând probleme asemănătoare aceea cazul de speță și constatase încălcare articolul 6 § 1 din Convenție (vedere Frydlender precitat, vedere și Martins Castro și Alves Correia de Castro, nr. o 33729/06, 10 iunie 2008).

După examinare toți elementele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu expus niciun fapt nici argument putând duce o concluzie diferit în cazul de față.

Ea recunoaște că proceduri devant tribunalul din Porto depindeau, într-o oarecare privință, rezultat procedura concedierii abuzive devant tribunalul Matosinhos, de unde examinare comună cereri în cazul de speță.

Curtea estimă cu toate acestea că duratele respective ale proceduri litigioase, și anume 10 ani, 6 luni și 28 zile, pentru două instanțe (cerere nr. o 13912/08), 12 ani, 5 luni și 1 zi pentru două instanțe (cerere nr. o 58480/08) și 9 ani și 14 zile pentru patru instanțe (cerere nr. o 57103/08), nu pot fi considerate ca durrate raisonabile în sensul art. 6 § 1 din Convenție, de surcroît ținând cont faptul că aceste afaceri nu prezentau niciun complexitate aparent.

Curtea reafirmă că revine statelor contractante organizeze sistemul lor judecătoresc atfel încât jurisdicții putu îndeplinit fiecare dintre cerințele sale, inclusiv obligația tranșa cauzele în delay raisonabile (vedere Pélissier și Sassi c. Franța [Marea Cameră], nr. o 25444/94, § 74, CEDO 1999 ‑ II).

Ținând cont jurisprudența sa în materie, Curtea estimă că în cazul de speță durata trei proceduri litigioase este excesiv și nu răspunde cerință „ delay raisonabil ". Plecând de aici, a existat încălcare art. 6 § 1. 2. Privind încălcare art. 13 din Convenție

Reclamantul susține că acțiune responsabilitate extracontractuală nu putea constitui recurs „ efectiv ", în sensul art. 13 din Convenție, pentru a face sancționa durata excesiv unei proceduri judiciare.

Guvernul consideră nu există niciun motiv justificând se abate de jurisprudență stabilit Curtea în decizia Paulino Tomás c. Portugalia (decizie), nr. o 58698/00, CEDO 2003 ‑ VIII, estimând că acțiune responsabilitate extracontractuală statul rămâne un mijloc eficace, adecvat și accesibil tuturor celor doresc să se plângă durata excesiv proceduri judiciare în Portugalia.

Curtea reamintește că art. 13 din Convenție garantează recurs efectiv devant o instanță națională permițând plânge meconoscere obligație, impusă art. 6 § 1 din Convenție, ascultă cauzele într-un delay raisonabil (vedere Kudla c. Polonia , precitat, § 156). Ea observă că excepții și argumente ridicate de Guvern au deja fost respinse anterior (vedere printre alții, Martins Castro și Alves Correia de Castro c. Portugalia , precitat) și nu vede motiv de ajunge o concluzie diferit în cazul de față. Deci, în cazul de speță, Curtea estimă că acțiune responsabilitate extracontractuală statul nu constituia recurs „ efectiv " în sensul art. 13 din Convenție în cazul de speță.

Plecând de aici, a existat încălcare art. 13 din Convenție. III.

Cu privire cerere nr. o 13912/08, reclamantul ridică de asemenea inechitate procedura responsabilitate extracontractuală devant tribunalul administrativ și fiscal din Porto, contestând în cauă rezultat acestei proceduri.

Ținând cont observații și concluzii care preced, Curtea estimă cu toate acestea că această parte cereri nu ridică nicio altă problemă separată susceptibil a fi examinată sub unghiul aceste dispoziții, cu excepție cu privire considerații pe care o va face mai jos cu privire aplicare art. 41 din Convenție. IV.

Pentru fiecare cauza, reclamantul reclama 5 000 euro (EUR) și 15 000 EUR în titlu respectiv prejudiciu material și moral pe care ar fi suferit.

Guvernul contestă aceste prețuri, judecând excesive.

Curtea nu vede niciun link cauzalitate între încălcare constatată și daune materiale susținute și respinge această cerere.

În schimb, ea estimă că reclamantul suferit o rană morală anume. La vedera legăturilor existente între trei cereri și în măsură în care, cu privire cereri nr. os 58480/08 și 57103/08, reclamantul ar putea eventual primi indemnizație rezultat doi acțiuni responsabilitate extracontractuală, încă în curs la nivel intern, Curtea decide calcula prejudiciu reclamantul în echitate cum permite art. 41 din Convenție. Va aparține atunci jurisdicțiile portugheze în cauă, în cazul este necesar, lua în considerare suma primită ca titlu devant Curt (vedere Mora do Vale și alții c. Portugalia (satisfacție echitabilă), nr. o 53468/99, § 19, 18 aprilie 2006). Plecând de aici, Curtea acordă lui 7 600 EUR în titlu daune morale suferite pentru trei afaceri. B. Cheltuieli și costuri

Pentru fiecare cauza, reclamantul solicită de asemenea 2 000 EUR pentru cheltuielile și costurile angajate devant Curt.

Guvernul contestă aceste prețuri.

Ținând cont documente în posesia sa și jurisprudența sa, Curtea estimă raisonabil aloca reclamantul suma 2 000 EUR pentru trei afaceri. C. Dobânzi moratorii

Curtea judecă potrivit calca rata dobânzi moratorii pe rata dobândă facilitate împrumut marginal Băncii Centrale Europene majorată trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Decide uni cereri ; 2. Unit la fond excepție preliminară Guvernul bazată neepuizare căile recurs interne și o respinge ; 3. Declară cereri admisibile cu privire la cererile bazate durata excesiv procedura ; 4. Declară că existat încălcare art. 6 § 1 din Convenție ; 5. Declară că existat încălcare art. 13 din Convenție ; 6. Declară nu se impune examina separat articole 17, 34, 35 și 46 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. o 1 la Convenție ; 7. Declară, a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantul, într-un delay trei luni, 7 600 EUR (șapte mii șase sute euro) pentru daune morale și 2 000 EUR (doi mii euro) pentru cheltuieli și costuri, plus orice sumă putând fi datorată în titlu impozit ; b) că de la expirare acestui delay și până la plată, aceste sume vor fi majorate o dobândă simplă la o rată egală cea a facilității împrumut marginal Băncii Centrale Europene aplicabilă această perioadă, mărită trei puncte procentuale ; 8. Respinge cererea satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat prin scris la 4 octombrie 2011, în aplicare art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Françoise Elens-Passos Dragoljub Popović Grefier adjunct Președinte

A l’origine de l’affaire se trouvent trois requêtes (n os 13912/08, 57103/08 et 58480/08) dirigées contre la République portugaise et dont un ressortissant de cet Etat, M. Jorge de Jesus Ferreira Alves (« le requérant »), a saisi la Cour les 12 mars, 21 novembre et 27 novembre 2008 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e F. Mota, avocate à Matosinhos (Portugal). Le gouvernement portugais (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me M. F. Carvalho, procureur général adjoint.

Le 4 novembre 2009, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer les requêtes au Gouvernement. EN FAIT

Le 17 novembre 1995, le requérant introduisit devant le tribunal de Porto une demande visant à ce que la coopérative Universidade Portucalense de Porto lui donne accès, en sa qualité de membre de cette coopérative, à un certain nombre de documents et de renseignements.

Dans ses conclusions en réponse, déposées le 4 janvier 1996, la défenderesse allégua que le requérant ne disposait d’aucune qualité pour agir dans la mesure où il n’était plus membre de la coopérative suite à son licenciement du poste d’enseignant qu’il occupait auparavant au sein de son institution.

Par une ordonnance du 17 mai 1996, le tribunal prononça un sursis à statuer au motif que le requérant avait introduit devant le tribunal du travail de Matosinhos une action pour licenciement abusif, laquelle était alors toujours pendante. Considérant que si le requérant ne détenait plus la qualité de membre de la coopérative, il pouvait la récupérer s’il obtenait gain de cause dans le cadre de cette action, il estima qu’il y avait lieu d’attendre l’issue de celle-ci.

Le 24 mai 1996, le requérant fit appel de cette décision devant la cour d’appel de Porto, demandant la poursuite de la procédure.

Par une note du 27 juin 1996 adressée à la cour d’appel de Porto, le juge en charge de l’affaire affirma qu’il maintenait la décision attaquée. Cette note fut portée à la connaissance du requérant le 2 juillet 1996.

Par un arrêt du 9 janvier 1997, la cour d’appel rejeta le recours et confirma la décision du tribunal de Porto concernant la suspension de l’instance.

Le 2 novembre 2005, le requérant informa le tribunal de Porto que la procédure relative au licenciement abusif était terminée, la Cour suprême ayant rendu un arrêt rejetant les prétentions du requérant.

Le 4 novembre 2005, le juge du tribunal de Porto rendit une décision prononçant l’extinction de l’instance au motif que la procédure était dépourvue d’objet dans la mesure où le requérant n’était plus membre de la coopérative défenderesse.

Le 16 novembre 2005, le requérant fit appel de cette décision devant la cour d’appel de Porto.

Dans une note adressée à la cour d’appel du 13 mars 2006, le juge du tribunal de Porto affirma qu’il maintenait la décision attaquée. Cette note ne fut pas portée à la connaissance du requérant.

Par un arrêt du 13 juin 2006, la cour d’appel rejeta le recours et confirma la décision du tribunal de Porto. 2. L’action en responsabilité extracontractuelle

Le 20 septembre 2006, le requérant saisit le tribunal administratif et fiscal de Porto d’une action en responsabilité extracontractuelle contre l’Etat, se plaignant de la durée de la procédure civile ci-dessus.

Le 9 novembre 2006, l’Etat présenta son mémoire en réponse.

Par un jugement du 9 février 2007, le tribunal administratif et fiscal de Porto débouta le requérant de sa demande.

Le requérant fit appel de la décision devant le tribunal central administratif du Nord, lequel prononça un arrêt de rejet le 7 février 2008.

Le 12 mars 2008, le requérant se pourvut en cassation devant la Cour suprême administrative. Par une ordonnance du 18 septembre 2008, son recours ne fut toutefois pas admis. 3. La requête n o 30381/06 devant la Cour

Le 21 juillet 2006, le requérant avait déjà saisi la Cour d’une requête, en se plaignant, sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention, de l’impossibilité de répondre à la note du tribunal de Porto du 27 juin 1996 et de la non-communication de la note du juge du 13 mars 2006. Sur le terrain de la même disposition, le requérant soulevait également une violation de son droit d’accès à un tribunal en raison de la suspension de l’instance devant le tribunal de Porto. Le requérant alléguait finalement que le refus de la défenderesse de lui donner accès à certains documents et informations avait porté atteinte à sa liberté d’expression, en violation de l’article 10 de la Convention.

Par un arrêt du 14 avril 2009, la Cour avait conclu à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention ( Ferreira Alves c. Portugal (n o 5) , n o 30381/06, 14 avril 2009) s’agissant de la non-communication de la note du tribunal de Porto, du 13 mars 2006, adressée à la cour d’appel, les autres griefs ayant été déclaré irrecevables dans cet arrêt et par une décision partielle du 13 novembre 2007. B. Requête n o 58480/08 1. La procédure civile devant le tribunal de Porto (affaire interne n o 1185/95)

Le 17 novembre 1995, le requérant introduisit une action devant le tribunal de Porto visant à ce que la coopérative Universidade Portucalense de Porto lui donne accès à un certain nombre de documents comptables.

Dans ses conclusions en réponse, la défenderesse soutint que le requérant ne disposait pas de la qualité pour agir dans la mesure où il n’était plus un membre de la coopérative suite à son licenciement.

Par une ordonnance du 26 avril 1996, le tribunal prononça un sursis à statuer au motif que le requérant avait introduit une action pour licenciement abusif, laquelle était toujours pendante devant le tribunal du travail de Matosinhos.

Le 6 mai 1996, le requérant fit appel de cette ordonnance devant la cour d’appel de Porto.

Le 31 mai 1996, le tribunal de Porto adressa une note à la cour d’appel de Porto, réitérant sa décision.

Par un arrêt du 28 janvier 1997, la cour d’appel de Porto fit droit à la demande du requérant annulant l’ordonnance de suspension de l’instance et ordonnant la poursuite de la procédure.

Entre 1997 et 2005, le tribunal de Porto demanda à plusieurs reprises des renseignements au tribunal du travail de Matosinhos au sujet de l’évolution de la procédure de licenciement abusif.

Par une décision du 8 juillet 2005, le tribunal de Porto prononça l’extinction de l’instance au motif que le requérant était dépourvu de qualité pour agir dans la mesure où il n’était plus membre de la coopérative défenderesse compte tenu de son licenciement.

Le 19 septembre 2005, le requérant interjeta appel de la décision devant la cour d’appel de Porto, laquelle fit droit à sa demande en annulant le jugement par un arrêt du 19 mars 2007. L’affaire fut ainsi renvoyée devant le tribunal de Porto.

Par un jugement du 21 mai 2007, le tribunal de Porto débouta le requérant de sa demande au motif qu’elle était mal fondée. Suite au recours du requérant, la cour d’appel de Porto confirma ce jugement par un arrêt du 15 avril 2008, porté à la connaissance du requérant le 18 avril 2008. 2. L’action en responsabilité extracontractuelle (affaire interne n o 915/08.8 BEPRT)

Le 28 avril 2008, le requérant introduisit devant le tribunal administratif et fiscal de Porto une action en responsabilité civile extracontractuelle contre l’Etat en dénonçant la durée de la procédure civile ci-dessus.

Le 18 novembre 2008, l’Etat présenta son mémoire en réponse.

Par une décision du tribunal administratif et fiscal de Porto du 27 octobre 2009, le requérant fut débouté de sa prétention au motif que l’affaire était manifestement mal fondée.

Le requérant interjeta appel de la décision devant le tribunal administratif central du Nord.

D’après les dernières informations reçues, lesquelles remontent au 9 juin 2010, le recours était toujours pendant. 3. La requête n o 23510/08 devant la Cour

Le 23 avril 2008, le requérant avait introduit une requête devant la Cour se plaignant, sous l’angle des articles 6 § 1 et 13 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, de ne pas avoir eu accès à un tribunal, de la non-communication de la note du tribunal de Porto du 31 mai 1996, de l’absence d’audience et du refus de la défenderesse de lui donner accès à certains documents comptables.

Par une décision du 17 juin 2008, la Cour avait déclaré la requête irrecevable pour défaut manifeste de fondement. C. Requête n o 57103/08 1. La procédure devant le tribunal du travail de Porto (affaire interne n o 16/96)

Le 8 janvier 1996, le requérant assigna devant le tribunal du travail de Matosinhos son employeur, la coopérative Universidade Portucalense de Porto, pour licenciement abusif. Outre l’annulation de la décision de licenciement, le requérant demandait le versement de certaines sommes au titre des rémunérations et indemnités qui ne lui avaient pas été payées depuis la rupture de son contrat de travail.

La coopérative présenta sa défense le 6 février 1996, en introduisant une demande reconventionnelle.

Le 18 novembre 1996, le tribunal prononça une ordonnance spécifiant les faits établis et ceux restant à établir ( despacho saneador).

Le 25 novembre 1996, le requérant contesta cette ordonnance.

Le tribunal tint des audiences le 26, 27 et le 30 juin 1997.

Au cours d’une audience, le requérant fut condamné à une amende comme plaideur téméraire pour avoir provoqué un incident jugé excessif par le juge. Le requérant contesta sa condamnation devant la cour d’appel de Porto. Le recours fut admis par une ordonnance du 3 octobre 1997, avec attribution d’un effet suspensif, auquel le requérant s’opposa le 13 octobre 1997.

Par un jugement du 3 décembre 1997, le tribunal du travail de Matosinhos rejeta la demande en annulation du licenciement mais fit partiellement droit à ses prétentions concernant les sommes réclamées. Par ailleurs, il rejeta la demande reconventionnelle qui avait été présentée par la défenderesse.

Le requérant interjeta appel du jugement devant la cour d’appel de Porto.

Par un arrêt du 23 novembre 1998, la cour d’appel de Porto annula partiellement le jugement du tribunal du travail de Matosinhos, augmentant légèrement le montant à payer au requérant. Dans son arrêt, la cour d’appel confirma également la condamnation du requérant comme plaideur téméraire.

Le 3 décembre 1998, le requérant présenta une demande en clarification de l’arrêt du 23 novembre 1998, sa demande fut toutefois rejetée par un arrêt du 1 er mars 1999.

Le 15 mars 1999, le requérant se pourvut en cassation devant la Cour suprême. Par une ordonnance du 12 avril 1999, son pourvoi fut admis, à l’exception des griefs portant sur sa condamnation comme plaideur téméraire. Le requérant contesta l’admission partielle de son pourvoi devant le président de la Cour suprême mais il fut débouté de sa demande par une ordonnance du 30 juin 1999.

Le 9 juillet 1999, il présenta un recours devant le Tribunal constitutionnel soulevant l’inconstitutionnalité des dispositions du code de procédure civile concernant la condamnation du plaideur téméraire. Par un arrêt du 19 mars 2003, le Tribunal constitutionnel rejeta le recours au motif que les dispositions attaquées par le requérant n’étaient pas contraires à la Constitution.

Le 13 mai 2003, l’affaire fut renvoyée devant la Cour suprême, aux fins de l’examen du pourvoi en cassation.

Par un arrêt du 27 mai 2004, la Cour suprême confirma l’arrêt de la cour d’appel de Porto. Le requérant déposa une demande en clarification d’arrêt mais il fut débouté de sa prétention par un arrêt de la Cour suprême du 14 juillet 2004.

Le 24 septembre 2004, le requérant forma un recours constitutionnel. Par un arrêt du 19 octobre 2004, le juge rapporteur à la Cour suprême déclara le recours irrecevable au motif que le requérant n’avait identifié aucune question de constitutionnalité. Le requérant déposa une réclamation contre cette décision devant le Tribunal constitutionnel mais il fut débouté de sa demande par un arrêt du 19 janvier 2005. 2. L’action en responsabilité extracontractuelle (affaire interne n o 2339/09.2 BEPRT)

Le 20 septembre 2006, le requérant introduisit devant le tribunal administratif et fiscal de Porto une action en responsabilité extracontractuelle contre l’Etat, se plaignant de la durée de la procédure devant le tribunal du travail de Matosinhos.

Le 24 novembre 2006, l’Etat présenta son mémoire en réponse.

Le 31 décembre 2008, le tribunal prononça une ordonnance déboutant le requérant de sa demande.

Le requérant interjeta appel de l’ordonnance devant le tribunal administratif central du Nord, lequel, par un arrêt du 22 octobre 2009, fit droit au recours du requérant renvoyant l’affaire devant le tribunal administratif et fiscal de Porto.

Le 5 janvier 2010, le tribunal prononça une ordonnance spécifiant les faits établis et ceux restant à établir ( despacho saneador).

D’après les dernières informations reçues, lesquelles remontent au 9 juin 2010, l’action était toujours pendante devant le tribunal administratif et fiscal de Porto. 3. La requête n o 15396/95 devant la Cour

Le 15 avril 2005, le requérant avait introduit une requête devant la Cour, soulevant l’iniquité de la procédure devant le tribunal du travail de Matosinhos. Par une décision du 14 juin 2005, la Cour avait jugé la requête irrecevable pour tardiveté, ayant considéré que la décision interne définitive, en l’occurrence, était l’arrêt de la Cour suprême du 14 juillet 2004. EN DROIT I. Sur la jonction des requêtes

Dans la mesure où les affaires sont liées, dans une certaine mesure, quant aux faits et vu qu’elles posent la même question de fond, le requérant étant de surcroît le même, la Cour estime nécessaire de les joindre et décide de les examiner conjointement dans un seul arrêt. II.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

S’agissant des requêtes n os 13912/08 et 58480/08, le Gouvernement soulève une exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes en faisant valoir que les actions en responsabilité extracontractuelle introduites, par le requérant, au niveau interne sont toujours pendantes, ces deux requêtes soumises à l’examen de la Cour étant donc prématurées.

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle « ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes tel qu’il est entendu selon les principes de droit international généralement reconnus, et dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive. »

En l’espèce, la Cour estime que l’exception tirée du non épuisement des voies de recours internes est étroitement liée au bien-fondé du grief tiré de l’article 13 de la Convention. Compte tenu des affinités étroites que présentent les articles 35 § 1 et 13 de la Convention ( Kudla c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 152, CEDH 2000-XI), la Cour reprendra donc ci-après son examen sur ce point dans le cadre de l’examen du fond de ces affaires.

En outre, la Cour constate que les griefs déduits de la violation des articles 6 § 1 et 13 de la Convention ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et qu’ils ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de les déclarer recevables. B. Sur le fond 1. Sur la violation de l’article 6 § 1 de la Convention a. Sur les périodes à prendre en considération i. Requête n o 13912/08

La période à considérer a débuté le 17 novembre 1995 et s’est terminée le 13 juin 2006 avec l’arrêt de la cour d’appel de Porto confirmant le jugement du tribunal de Porto. Elle a donc duré 10 années, 6 mois et 28 jours, pour deux instances. ii. Requête n o 58480/08

La période à considérer a débuté le 17 novembre 1995 et s’est terminée le 15 avril 2008 avec l’arrêt de la cour d’appel de Porto confirmant le jugement du tribunal de Porto. Elle a donc duré 12 années, 5 mois et 1 jour, pour deux instances. iii. Requête n o 57103/08

La période à considérer a débuté le 8 janvier 1996 et s’est terminée le 19 janvier 2005 avec l’arrêt du Tribunal constitutionnel déboutant le requérant de sa réclamation s’agissant de la non-admission de son recours en inconstitutionnalité. Elle a donc duré 9 années et 14 jours, pour quatre instances. b. Sur le caractère raisonnable de la durée des procédures litigieuses

Le requérant dénonce la durée des trois procédures civiles.

Le Gouvernement conteste la thèse du requérant.

En ce qui concerne les requêtes n os 13912/08 et 58480/08, il estime que le tribunal de Porto ne peut être tenu responsable de la durée des deux procédures civiles en cause dans la mesure où il ne pouvait statuer sans connaître l’issue de la procédure de licenciement abusif devant le tribunal du travail de Matosinhos, laquelle fait l’objet de la requête n o 57103/08. A cet égard, le Gouvernement considère, qu’en l’espèce, l’examen de la durée ne pourra porter que sur la procédure devant le tribunal du travail de Matosinhos, cause des retards vérifiés dans le cadre des deux autres procédures litigieuses.

S’agissant de l’affaire n o 13912/08, le Gouvernement soutient également que le requérant est responsable du retard dans le prononcé du jugement dans la mesure où ce n’est que le 2 novembre 2005 qu’il porta à sa connaissance l’arrêt de la Cour suprême du 27 mai 2004 qui avait statué sur la question de son licenciement abusif de la coopérative Universidade Portucalense de Porto.

Pour ce qui est de la requête n o 57103/08, le Gouvernement considère que la procédure n’a connu aucun atermoiement, à l’exception du retard survenu devant le Tribunal constitutionnel. Il affirme en outre que l’affaire revêtait une certaine complexité vu le nombre d’incidents et recours au long de la procédure.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement des requérants et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (voir Frydlender précité, voir aussi Martins Castro et Alves Correia de Castro, n o 33729/06, 10 juin 2008).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent.

Elle reconnaît que les procédures devant le tribunal de Porto dépendaient, dans un certain sens, de l’issue de la procédure de licenciement abusif devant le tribunal de Matosinhos, d’où l’examen conjoint des requêtes en l’espèce.

La Cour estime néanmoins que les durées respectives des procédures litigieuses, soit 10 années, 6 mois et 28 jours, pour deux instances (requête n o 13912/08), 12 années, 5 mois et 1 jour pour deux instances (requête n o 58480/08) et 9 années et 14 jours pour quatre instances (requête n o 57103/08), ne sauraient être considérées comme des durées raisonnables au sens de l’article 6 § 1 de la Convention, de surcroît en tenant compte du fait que ces affaires ne présentaient aucune complexité apparente.

La Cour réaffirme qu’il incombe aux Etats contractants d’organiser leur système judiciaire de telle sorte que les juridictions puissent remplir chacune de leurs exigences, y compris l’obligation de trancher les causes dans des délais raisonnables (voir Pélissier et Sassi c. France [GC], n o 25444/94, § 74, CEDH 1999 ‑ II).

Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée des trois procédures litigieuses est excessive et ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. 2. Sur la violation de l’article 13 de la Convention

Le requérant soutient que l’action en responsabilité extracontractuelle ne saurait constituer un recours « effectif », au sens de l’article 13 de la Convention, pour faire sanctionner la durée excessive d’une procédure judiciaire.

Le Gouvernement considère qu’il n’y a aucune raison justifiant de s’écarter de la jurisprudence établie par la Cour dans sa décision Paulino Tomás c. Portugal (déc.), n o 58698/00, CEDH 2003 ‑ VIII, estimant que l’action en responsabilité extracontractuelle de l’Etat demeure un moyen efficace, adéquat et accessible à tous ceux qui souhaitent se plaindre de la durée excessive des procédures judiciaires au Portugal.

La Cour rappelle que l’article 13 de la Convention garantit un recours effectif devant une instance nationale permettant de se plaindre d’une méconnaissance de l’obligation, imposée par l’article 6 § 1 de la Convention, d’entendre les causes dans un délai raisonnable (voir Kudla c. Pologne , précité, § 156). Elle relève que les exceptions et arguments soulevés par le Gouvernement ont déjà été rejetés précédemment (voir parmi d’autres, Martins Castro et Alves Correia de Castro c. Portugal , précité) et ne voit pas de raison de parvenir à une conclusion différente dans le cas présent. Ainsi, en l’espèce, la Cour estime que l’action en responsabilité extracontractuelle de l’Etat ne constituait pas un recours « effectif » au sens de l’article 13 de la Convention dans le cas d’espèce.

Partant, il y a eu violation de l’article 13 de la Convention. III.

En ce qui concerne la requête n o 13912/08, le requérant soulève aussi l’iniquité de la procédure de responsabilité extracontractuelle devant le tribunal administratif et fiscal de Porto, contestant en l’occurrence l’issue de cette procédure.

Eu égard aux observations et conclusions qui précèdent, la Cour estime toutefois que cette partie des requêtes ne soulève aucune autre question séparée susceptible d’être examinée sous l’angle de ces dispositions, sauf s’agissant des considérations qu’elle fera ci-après sur l’application de l’article 41 de la Convention. IV.

Pour chaque affaire, le requérant réclame 5 000 euros (EUR) et 15 000 EUR au titre respectivement du préjudice matériel et moral qu’il aurait subi.

Le Gouvernement conteste ces prétentions, les jugeant excessives.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande.

En revanche, elle estime que le requérant a subi un tort moral certain. Au vu des liens existants entre les trois requêtes et dans la mesure où, s’agissant des requêtes n os 58480/08 et 57103/08, le requérant pourrait éventuellement recevoir une indemnisation à l’issue des deux actions en responsabilité extracontractuelle, toujours pendantes au niveau interne, la Cour décide de calculer le préjudice du requérant en équité comme le permet l’article 41 de la Convention. Il appartiendra ensuite aux juridictions portugaises concernées, le cas échéant, de prendre en considération la somme reçue à ce titre devant la Cour (voir Mora do Vale et autres c. Portugal (satisfaction équitable), n o 53468/99, § 19, 18 avril 2006). Partant, la Cour lui accorde 7 600 EUR au titre du dommage moral subi pour les trois affaires. B. Frais et dépens

Pour chaque affaire, le requérant demande également 2 000 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Compte tenu des documents en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable d’allouer au requérant la somme de 2 000 EUR pour les trois affaires. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Décide de joindre les requêtes ; 2. Joint au fond l’exception préliminaire du Gouvernement tiré du non-épuisement des voies de recours internes et la rejette ; 3. Déclare les requêtes recevables quant aux griefs tirés de la durée excessive de la procédure ; 4. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 5. Dit qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention ; 6. Dit qu’il ne s’impose pas d’examiner séparément les articles 17, 34, 35 et 46 de la Convention et l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ; 7. Dit, a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, 7 600 EUR (sept mille six cents euros) pour dommage moral et 2 000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 8. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 4 octobre 2011, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Françoise Elens-Passos Dragoljub Popović Greffière adjointe Président