Novo și Silva împotriva Portugaliei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 53615/08) îndreptată împotriva Republicii Portugheze și care doi resurgenți ai acestui stat, doamna Maria Margarida Novo și domnul Leandro Silva ("reclamanții"), au depus la Curte pe 31 octombrie 2008 în virtutea articolului 34 al Convenției de protejare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamanții sunt reprezentați de avocat S. Malheiro, din Lisabona. Guvernul portughez ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul acestuia, doamna M.F. Carvalho, procuror general adjunct.

Reclamanții susțin în special că nu au beneficiat de un proces echitabil în cadrul unei proceduri civile.

Pe 8 septembrie 2010, cererea a fost comunicată Guvernului. Cum o permite art. 29 § 1 al Convenției, s-a hotărât în plus că camera se va pronunța în același timp asupra admisibilității și fondului. PE FAPT

Pe 1 aprilie 2004, reclamanții au depus o cerere de aprobare la serviciile sociale din districtul Lisabonei pentru a adopta un copil. Aceștia le-au acordat aprobarea pe 27 iulie 2004.

Pe 17 mai 2007, prima reclamantă a fost informată despre o posibilitate concretă de adopție. După mai multe întâlniri între reclamanți și lucrătorii sociali, serviciile sociale au informat reclamanții pe 27 iunie 2007 că s-a hotărât că nu corespundeau profilului necesar pentru adoptarea copilului în cauză.

Pe 24 iulie 2007, reclamanții au atacat această decizie, cerând recunoașterea capacității lor de a adopta copilul respectiv. Reclamanții au cerut de asemenea audirea mai multor martori.

Pe 10 august 2007, serviciile sociale au trimis dosarul în fața tribunalului de afaceri familiale din Lisabona.

Pe 11 septembrie 2007, reclamanții au invitat tribunalul să urmărească procedura, invocând caracterul urgent al situației.

Pe 4 octombrie 2007, serviciile sociale au informat tribunalul de afaceri familiale că copilul în cauză fusese deja încredințat unei alte familii în vederea adoptării sale, în cadrul unei proceduri care se desfășurase în fața tribunalului de afaceri familiale din Loures.

Pe 19 noiembrie 2007, reclamanții au afirmat că își mențin interesul în cauză și au invitat judecătorul să solicite o copie a dosarului procedurii care se desfășurase în fața tribunalului de afaceri familiale din Loures. Ei susțineau în acest sens că nimic nu indica faptul că acest tribunal avusese cunoștință de procedura litigioasă, încă în curs în fața tribunalului din Lisabona, ceea ce ar fi putut influența rezultatul cauzei.

Printr-o ordonanță din 10 decembrie 2007, judecătorul a respins cererea reclamanților, subliniind că dosarele referitoare la revocarea autorității parentale aveau caracter secret.

Pe 21 decembrie 2007, reclamanții au rugat judecătorul să reconsidere decizia, susținând că caracterul secret al procedurii în cauză nu făcea obstacol ca tribunalul să fie informat despre conținutul dosarului. Ei sublinieau în plus că informațiile privind identitatea persoanelor interesate puteau fi ascunse.

Printr-o ordonanță din 16 ianuarie 2008, judecătorul, reafirmând ordonanța din 10 decembrie 2007, a recunoscut că era "important" să se afle dacă copilul fusese într-adevăr încredințat unei alte familii. Astfel, a invitat serviciile sociale să verse în dosar, în mod confidențial, copie a deciziei care încredințase copilul unui alt cuplu în vederea adoptării sale.

Martorii indicați de reclamanți au fost auziți pe 21 ianuarie și 13 februarie 2008. La această ultimă dată, reclamanții au fost informați de judecător că cererea de informații în cauză fusese transmisă de la tribunalul din Loures la tribunalul din Torres Vedras.

Pe 27 februarie 2008, tribunalul din Torres Vedras a trimis tribunalului din Lisabona copie a deciziei din 13 decembrie 2006 a tribunalului de afaceri familiale din Loures care revocasem autoritatea parentală asupra copilului în cauză și îl orientase către adopție. Tribunalul din Torres Vedras a precizat că o copie a acestei decizii fusese atașată dosarului procedurii referitoare la adoptarea copilului în cauză, care era în continuare în curs în fața aceluiași tribunal din Torres Vedras. Nici această informație, nici copia deciziei în cauză nu fuseseră aduse la cunoștința reclamanților.

Pe 13 martie 2008, agentul ministerului public a versut în dosar avizul său care concluziona asupra neîtemeierii cererii reclamanților, considerând că decizia serviciilor sociale era fără reproș. Acest aviz nu fusese adus la cunoștința reclamanților.

Pe 17 martie 2008, reclamanții au reînnoit cererea de informații privind procedura care ar fi fost în curs în fața tribunalului din Torres Vedras.

Printr-un verdict din 17 aprilie 2008, judecătorul tribunalului de afaceri familiale din Lisabona a respins cererea reclamanților. A hotărât mai întâi că acțiunea nu devenise lipsită de scop, cum susțineau serviciile sociale, în măsura în care nu fusese posibil să se determine în mod probant că copilul în cauză fusese încredințat unei alte familii. În acest sens, tribunalul a subliniat că singurul element care fusese posibil să se stabilească era că o procedură de adopție era sau fusese în curs în fața tribunalului din Torres Vedras. Judecătorul a estimat că în orice caz, era necesar să se hotărască asupra legalității deciziei serviciilor sociale. În acest sens, luând act de poziția ministerului public, judecătorul a estimat că această decizie era în mod corespunzător motivată și luată cu bună chibzuință, reclamanții nefiind dovedite că ar fi fost complet disponibili pentru a asuma proiectul concret de adopție care le fusese propus.

Pe 5 mai 2008, reclamanții au depus o cerere de anulare a acestui verdict, susținând în special că au încălcat principiul contradictorului. Ei sublinieau că nu au putut răspunde la avizul ministerului public care era totuși menționat în verdictul atacat și invocau în acest sens art. 147-E al legii privind minorii (vezi "II. Dreptul și practica internă relevante" mai jos). Reclamanții se plângeau în plus de faptul că tribunalul din Lisabona și-a pronunțat verdictul fără a avea informația tribunalului din Torres Vedras despre procedura de adopție care ar fi fost în curs în fața acestuia.

Printr-o ordonanță din 16 mai 2008, judecătorul a respins cererea, considerând că verdictul nu era țintuit de vreo anulare. Referindu-se în special la absența notificării avizului ministerului public, judecătorul a subliniat că dispoziția aplicabilă în materie nu era cea invocată de reclamanți, ci art. 7 § 3 al decretului-lege nr. 185/93, care nu impunea o asemenea notificare.

Pe 1 august 2008, avocata reclamanților a consultat dosarul procedurii și a luat cunoștință la acel moment a informației versate în dosar pe 27 februarie 2008 de tribunalul din Torres Vedras.

Pe 11 august 2008, reclamanții au depus o nouă cerere de anulare a procedurii, prezentând două mijloace: absența notificării informației versate în dosar de tribunalul din Torres Vedras și absența înregistrării magnetice a depozițiilor martorilor auziți în cadrul ședinței.

Printr-o ordonanță din 30 septembrie 2008, judecătorul a respins cererea. A subliniat mai întâi că informația în cauză nu corespundea aceleia pe care o cereau reclamanții; judecătorul a considerat, în orice caz, că informația în cauză nu avusese vreo influență asupra deciziei litigiului, notificarea acesteia părților nu fiind prin urmare necesară. Cât privește absența înregistrării magnetice a depozițiilor martorilor, judecătorul a reamintit că reclamanții nefiind cerut o asemenea înregistrare în timp util, nu puteau acum se plânge în acest sens.

Pe 8 octombrie 2008, reclamanții au făcut apel la această decizie în fața curții de apel din Lisabona. Cu toate acestea, pe 15 octombrie 2008, judecătorul tribunalului de afaceri familiale din Lisabona a declarat recursul inadmisibil, decizia acestuia fiind inaplicabilă apelului în virtutea articolului 7 § 4 al decretului-lege nr. 185/93.

Pe 30 octombrie 2008, reclamanții au depus o reclamație împotriva acestei decizii în fața președintelui curții de apel, susținând că dispoziția în cauză nu era aplicabilă unei cereri de anulare.

Printr-o ordonanță comunicată reclamanților pe 7 octombrie 2009, președintele curții de apel a confirmat decizia atacată și a respins reclamația.

Legea privind minorii, adoptată prin decretul-lege nr. 314/78 din 27 octombrie 1978, se aplică în special procedurililor civile referitoare la minori (processos tutelares cíveis). Această lege prevede în art. 147-E, inserat prin legea nr. 133/99 din 28 august 1999, că părțile au dreptul să examineze orice informație, raport, expertiză și aviz versate în dosar. B. Regimul juridic al adoptiei

Decretul-lege nr. 185/93 stabilește regimul juridic al adoptiei și definește reguli de procedură aplicabile cererilor de aprobare pentru o adopție. art. 7 al acestei legi citește după cum urmează: "1. Decizia care refuză aprobarea, încredințarea minorului candidatului adoptator sau care nu confirmă menținerea minorului în întreținere (permanência do menor a cargo), poate fi supusă unui recurs care trebuie introdus în 30 de zile în fața tribunalului competent în materie de afaceri familiale din circumscripția unde se află organul responsabil de securitate socială. 2. Recursul, în mod corespunzător motivat, este supus organului care a luat decizia; dacă acesta nu iși schimbă decizia, el trimite dosarul în fața tribunalului în 15 zile, adăugând observațiile pe care le-ar considera utile. 3. Judecătorul ordonează actele de procedură pe care le consideră necesare și, după ce ministerul public a examinat (vista) dosarul, se pronunță asupra deciziei în 15 zile. 4. Decizia este inaplicabilă recursului. 5. Reclamantul poate, el însuși sau prin intermediul unui mandatar și în vederea introducerii recursului prevăzut la §1, consulta dosarul." C. Codul de procedură civilă

Dispozițiile relevante ale codului de procedură civilă sunt următoarele. art. 201 (Regula generală asupra anulării actelor de procedură) "1. (...) practicarea unui act neadmis de lege, precum și omiterea unui act sau a unei formalități prescrise de lege, nu atrage anularea decât în cazurile prevăzute de lege sau când neregularitatea în cauză are o influență asupra examinării sau deciziei cauzei. (...)" art. 668 (Cauze de anulare a verdictului) "1. Verdictul este nul și fără efect atunci când: (...) b) nu evocă motivele de fapt și de drept care justifică decizia; c) motivele sunt în contradicție cu decizia; d) judecătorul nu examinează întrebări pe care ar trebui să le cunoască sau examinează întrebări pe care nu ar trebui să le cunoască; e) condamnă dincolo sau în afara obiectului cererii. (...) 4. Anulările menționate la alineatele b) până la e) ale paragrafului 1 nu pot fi invocate în fața tribunalului care a pronunțat verdictul decât dacă acesta din urmă nu admite recurs ordinar (...)" ÎN DREPT

Guvernul se opune acestei teze. A. Privind durata procedurii 1. Privind admisibilitatea

Guvernul a ridicat o excepție plină de neepuizarea căilor de atac interne susținând că reclamanții au omis să seize instanțele portugheze cu o acțiune în răspundere civilă extracontractuală pentru a se plânge de încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției.

Reclamanții susțin că au făcut tot ceea ce se putea rezona de la ei, rugând tribunalul, în mai multe rânduri, să se pronunțe.

Curta readuce în atenție jurisprudența stabilită în hotărârea Martins Castro și Alves Correia de Castro c. Portugalia (nr. 33729/06, §§ 52-56, 10 iunie 2008) conform căreia acțiunea în răspundere extracontractuală a Statului nu poate fi considerată un recurs "efectiv" în sensul articolului 13 al Convenției, atât timp cât jurisprudența care rezultă din hotărârea Curții administrative supreme din 28 noiembrie 2007 nu va fi consolidată în ordinea juridică portugheză, prin armonizarea divergențelor jurisprudențiale. Excepția ridicată de Guvern nu poate deci fi reținută.

Curta constată de altfel că acest motiv de cerere nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Deci trebuie declarat admisibil. 2. Privind fondul

Reclamanții estimează că durata procedurii nu ar putea fi considerată rezonabilă.

Guvernul se opune acestei teze.

Curta constată că perioada în cauză s-a extins pe doi ani și doi luni, de la seisirea tribunalului de afaceri familiale din Lisabona, pe 24 iulie 2007, până la decizia definitivă a președintelui curții de apel, comunicată reclamanților pe 7 octombrie 2009, care s-a pronunțat asupra întrebării litigioase de a ști dacă reclamanții aveau dreptul de a ataca decizia tribunalului de prim grad în apel.

Ea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente, precum și enjeuul litigiului pentru interesați (vezi, printre mulți alții, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

În speță, dacă este adevărat că durata globală a procedurii nu este foarte importantă, Curta subliniază că enjeuul cauzei impunea o celeritate deosebită (Nuutinen c. Finlanda, nr. 32842/96, § 119, CEDH 2000-VIII; Boca c. Belgia, nr. 50615/99, § 28, CEDH 2002-IX). În acest sens, este semnificativ să se observe că dreptul intern impune un termen de 15 zile tribunalului pentru a se pronunța (§30 de mai sus).

După ce a tratat în mai multe rânduri cauze care ridicau întrebări asemănătoare celei din speță și după ce a constatat încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției (vezi Frydlender citat mai sus), după ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate, Curta consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care ar putea duce la o concluzie diferită în cauza de față. Ținând cont de jurisprudența sa în materie, Curta estimează că în speță durata procedurii litigioase este excesivă și nu răspunde cerințelor unui "termen rezonabil". Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției. B. Privind caracterul echitabil al procedurii

Reclamanții se plâng de absența notificării avizului ministerului public care a precedat verdictul din 17 aprilie 2008 precum și de informația versată în dosarul procedurii de tribunalul din Torres Vedras. Ei susțin, pe acest ultim punct, că tribunalul din Lisabona a omis să justifice de ce informația versată în dosar de tribunalul din Torres Vedras nu avusese vreo influență asupra deciziei litigiului. 1. Privind admisibilitatea

Curta constată că acest motiv de cerere nu este în mod evident neitemat în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției. Curta observă de altfel că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Deci trebuie declarat admisibil. 2. Privind fondul

Curta estimează din start că este oportun să examineze mai întâi dacă absența comunicării informației versate în dosarul procedurii de tribunalul din Torres Vedras ar fi putut rinde procedura inechitabilă.

Reclamanții susțin în acest sens că tribunalul acceptase cererea lor de a versa în dosar o informație despre procedura menționată de serviciile sociale, în cadrul căreia adoptarea copilului în cauză ar fi fost ordonată. Ei au luat cunoștință de această informație doar mai târziu în procedură, în timp ce tribunalul ar fi trebuit s-o aducă la cunoștința lor, pentru a-i permite să se pronunțe în materie. Mai grav încă, din punctul de vedere al reclamanților, a fost raționamentul tribunalului în verdictul din 17 aprilie 2008, care s-a pronunțat asupra cauzei fără a face vreo referință la informația în cauză. Reclamanții subliniază, în acest sens, că tribunalul a omis mai apoi să explice de ce informația în cauză nu era relevantă pentru o bună decizie a cauzei.

Guvernul se referă la ordonanța judecătorului tribunalului de afaceri familiale din Lisabona din 30 septembrie 2008, care a clarificat că informația în cauză nu corespundea aceleia pe care o cereau reclamanții și că nu avusese vreo influență asupra rezultatului litigiului. Reclamanții nu au fost astfel puși într-o situație de dezavantaj evident care ar pune în cauză principiul contradictorului.

Curta readuce în atenție jurisprudența sa constantă conform căreia noțiunea de proces echitabil presupune în principiu dreptul pentru părți să ia cunoștință de orice piesă sau observație prezentată judecătorului, în vederea influențării deciziei acestuia, și să o discute (vezi Lobo Machado c. Portugalia, 20 februarie 1996, § 31, Recueil des arrêts et décisions 1996-I; Vermeulen c. Belgia, 20 februarie 1996, § 33, Recueil des arrêts et décisions 1996-I; Nideröst-Huber c. Elveția, 18 februarie 1997, §§ 23-24, Recueil des arrêts et décisions 1997-I).

În speță, trebuie să pornim de la constatarea că reclamanții nu au luat cunoștință de informația în cauză decât la un moment târziu al procedurii, când tribunalul se pronunțase deja asupra bunului-fond al cererii lor. În plus, tribunalul de afaceri familiale din Lisabona, după ce recunoscuse că era "important" să se afle dacă copilul în cauză fusese încredințat unei alte familii, hotărâse el însuși că trebuie să invite serviciile sociale să verse în dosar copia deciziei care încredințase copilul unui alt cuplu în vederea adoptării sale (§15 de mai sus). Procedând în felul acesta, tribunalul demonstrase că informația în cauză putea avea o incidență asupra rezultatului litigiului (vezi, a contrario, Verdu Verdu c. Spania, nr. 43432/02, § 27, 15 februarie 2007).

Acest tribunal a respins mai apoi cererea reclamanților fără a face referință la informația care fusese totuși primită de la tribunalul din Torres Vedras. A fost necesar pentru reclamanții să ia cunoștință a existenței acestei informații, în cadrul unei consulații a dosarului, pentru ca tribunalul să precizeze că informația în cauză nu era în orice caz aceea solicitată de reclamanți și că nu avusese vreo influență asupra rezultatului cauzei.

Curta estimează că această precizare – furnizată, trebuie să se amintească, după decizia asupra bunului-fond al cererii reclamanților – nu putea compensa lipsa de informație din care suferiseră reclamanții. Cum a spus Curta în mai multe rânduri în situații comparabile, este numai responsabilitatea părților din litigiu să aprecieze dacă un document necesită comentarii. Aceasta are în special implicații pentru încrederea oamenilor în funcționarea justiției: ea se bazează, printre altele, pe asigurarea că au putut se exprime asupra oricărei piese din dosar (Ferreira Alves c. Portugalia (nr. 3), nr. 25053/05, § 41, 21 iunie 2007; Nideröst-Huber, citat mai sus, §§ 27 și 29).

În situația dată, reclamanții ar fi trebuit să aibă posibilitatea să se pronunțe măcar asupra relevanței informației versate în dosarul procedurii de tribunalul din Torres Vedras pentru o bună decizie a cauzei. Faptul că tribunalul din Lisabona ceruse informația în cauză cu titlu "confidențial" (§15 de mai sus) nu schimbă nimic: mai întâi, tribunalul ar fi putut furniza o copie omițând numele interesaților; în al doilea rând, tribunalul nici nu luase grijă să scoată informația în cauză din dosar atunci când reclamanții trebuiau să-l consulte, nici nu justificase caracterul "confidențial" al acesteia pentru a refuza accesul.

La fel, nu contează chiar dacă informația litigioasă corespundea sau nu aceleia pe care o menționaseră reclamanții în scrisorile lor și pe care tribunalul din Lisabona o solicitase: aparținea reclamanților să se pronunțe asupra întrebării și tribunalului să-și motiveze decizia în acest sens.

Cum nu s-a întâmplat așa, reclamanții nu au beneficiat de un proces echitabil.

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției.

Această concluzie dispense Curta de a examina dacă absența comunicării avizului ministerului public nu cumva lesina în continuare caracterul echitabil al procedurii.

Ținând cont de ansamblul elementelor de care dispune și în măsura în care era competentă să cunoască despre acuzațiile formulate, Curta nu a găsit nicio aparență de încălcare a dispozițiilor invocate, motivele urmând deci a fi respinse din lipsă evidentă de temei, în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 al Convenției.

Reclamanții cer 250.000 euro (EUR) ca și daune morale pe care ar fi suferit-o.

Guvernul consideră această sumă în mod clar excesivă.

Curta consideră că trebuie să acorde reclamanților 2.600 EUR pentru prejidici morale. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanții mai cer 5.000 EUR pentru cheltuielile și costurile angajate în fața instanțelor interne și în fața Curții.

Guvernul se referi la înțelepciunea Curții.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care se găsesc dovedite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei acestora. În speță și ținând cont de documentele de care dispune și de jurisprudența sa, Curta estimează rezonabilă suma de 2.000 EUR toate cheltuielile reunite și o acordă reclamanților. C. Dobânzi la întârziere

Curta apreciază oportun să modeleze rata dobânzilor la întârziere pe rata dobânzii facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTA, LA UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind motivele tirate din durata procedurii și absența comunicării unor piese reclamanților și inadmisibilă pentru rest; 2. Spune că a existat o încălcare a articolului 6 al Convenției din cauza duratei procedurii; 3. Spune că a existat o încălcare a articolului 6 al Convenției din cauza absenței comunicării informației versate în dosarul procedurii de tribunalul din Torres Vedras; 4. Spune, a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, următoarele sume: i) 2.600 EUR (două mii șase sute euro), plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit, pentru daune morale; ii) 2.000 EUR (două mii euro), plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit de reclamant, pentru cheltuieli și costuri; b) că pe parcursul acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 25 septembrie 2012, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Grefier adjunct Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 53615/08) dirigée contre la République portugaise et dont deux ressortissants de cet Etat, M me Maria Margarida Novo et M. Leandro Silva (« les requérants »), ont saisi la Cour le 31 octobre 2008 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M e S. Malheiro, avocate à Lisbonne. Le gouvernement portugais (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me M.F. Carvalho, Procureur général adjoint.

Les requérants allèguent en particulier ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable dans le cadre d’une procédure civile.

Le 8 septembre 2010, la requête a été communiquée au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Le 1 er avril 2004, les requérants déposèrent une demande d’agrément auprès des services sociaux du district de Lisbonne pour adopter un enfant. Ceux-ci leur donnèrent l’agrément le 27 juillet 2004.

Le 17 mai 2007, la première requérante fut informée d’une possibilité concrète d’adoption. Après plusieurs réunions entre les requérants et les travailleurs sociaux, les services sociaux informèrent les requérants, le 27 juin 2007, qu’il avait été décidé qu’ils ne remplissaient pas le profil nécessaire à l’adoption de l’enfant en question.

Le 24 juillet 2007, les requérants attaquèrent cette décision, demandant la reconnaissance de leur aptitude à adopter l’enfant en cause. Les requérants sollicitaient par ailleurs l’audition de plusieurs témoins.

Le 10 août 2007, les services sociaux renvoyèrent le dossier devant le tribunal aux affaires familiales de Lisbonne.

Le 11 septembre 2007, les requérants invitèrent le tribunal à donner suite à la procédure, invoquant le caractère urgent de la situation.

Le 4 octobre 2007, les services sociaux informèrent le tribunal aux affaires familiales que l’enfant en cause avait déjà été confié à une autre famille en vue de son adoption, dans le cadre d’une procédure qui s’était déroulée devant le tribunal aux affaires familiales de Loures.

Le 19 novembre 2007, les requérants affirmèrent maintenir leur intérêt dans l’affaire et invitèrent le juge à demander une copie du dossier de la procédure qui s’était déroulée devant le tribunal aux affaires familiales de Loures. Ils faisaient valoir à cet égard que rien n’indiquait que ce dernier tribunal avait connaissance de la procédure litigieuse, toujours pendante devant le tribunal de Lisbonne, ce qui aurait pu avoir une influence sur l’issue de l’affaire.

Par une ordonnance du 10 décembre 2007, le juge rejeta la demande des requérants, soulignant que les dossiers concernant la déchéance de l’autorité parentale revêtaient un caractère secret.

Le 21 décembre 2007, les requérants prièrent le juge de reconsidérer sa décision, faisant valoir que le caractère secret de la procédure en cause ne faisait pas obstacle à ce que le tribunal soit informé du contenu du dossier. Ils soulignaient en outre que les renseignements concernant l’identité des personnes concernées pouvaient être occultée. 15 . Par une ordonnance du 16 janvier 2008, le juge, tout en réaffirmant son ordonnance du 10 décembre 2007, reconnut qu’il était « important » de savoir si l’enfant avait en effet été confié à une autre famille. Il invita ainsi les services sociaux à verser au dossier, à titre confidentiel, copie de la décision ayant confié l’enfant à un autre couple en vue de son adoption.

Les témoins indiqués par les requérants furent entendus les 21 janvier et 13 février 2008. A cette dernière date, les requérants furent informés par le juge que la demande d’information en question avait été transmise du tribunal de Loures au tribunal de Torres Vedras.

Le 27 février 2008, le tribunal de Torres Vedras envoya au tribunal de Lisbonne copie de la décision du 13 décembre 2006 du tribunal aux affaires familiales de Loures qui avait prononcé la déchéance de l’autorité parentale sur l’enfant en question et son orientation vers l’adoption. Le tribunal de Torres Vedras précisa qu’une copie de cette décision avait été jointe au dossier de procédure concernant l’adoption de l’enfant en question, laquelle était toujours pendante devant ce même tribunal de Torres Vedras. Ni cette information ni la copie de la décision en cause ne furent portées à la connaissance des requérants.

Le 13 mars 2008, l’agent du ministère public versa au dossier son avis concluant au défaut de fondement de la demande des requérants, estimant que la décision des services sociaux était exempte de tout reproche. Cet avis ne fut pas porté à la connaissance des requérants.

Le 17 mars 2008, les requérants renouvelèrent leur demande d’information concernant la procédure qui serait pendante devant le tribunal de Torres Vedras.

Par un jugement du 17 avril 2008, le juge du tribunal aux affaires familiales de Lisbonne rejeta la demande des requérants. Il jugea d’abord que l’action n’était pas devenue inutile, comme le prétendaient les services sociaux, dans la mesure où il n’avait pas été possible de déterminer de manière probante que l’enfant en question avait été confié à une autre famille. A cet égard, le tribunal souligna que le seul élément qu’il avait été possible d’établir était qu’une procédure en vue de l’adoption de l’enfant était ou avait été pendante devant le tribunal de Torres Vedras. Le juge estima qu’en tout état de cause, il convenait de se prononcer sur la légalité de la décision des services sociaux. A cet égard, prenant acte de la position du ministère public, le juge estima que cette décision était dûment motivée et qu’elle avait été prise à bon escient, les requérants n’ayant pas démontré être totalement disponibles à assumer le projet concret d’adoption qui leur était proposé.

Le 5 mai 2008, les requérants déposèrent une demande en nullité de ce jugement, alléguant notamment la violation du principe du contradictoire. Ils soulignaient ne pas avoir pu répondre à l’avis du ministère public pourtant mentionné dans le jugement attaqué et invoquaient à cet égard l’article 147-E de la loi sur les mineurs (voir « II. Le droit et la pratique internes pertinents » ci-dessous). Les requérants se plaignaient en outre du fait que le tribunal de Lisbonne avait rendu son jugement sans avoir l’information du tribunal de Torres Vedras sur la procédure d’adoption qui serait pendante devant ce dernier.

Par une ordonnance du 16 mai 2008, le juge rejeta la demande, considérant que le jugement n’était entaché d’aucune nullité. Se référant en particulier à l’absence de notification de l’avis du ministère public, le juge souligna que la disposition applicable en la matière était non pas celle invoquée par les requérants mais l’article 7 § 3 du décret-loi n o 185/93, lequel n’imposait pas une telle notification.

Le 1 er août 2008, l’avocate des requérants consulta le dossier de la procédure et prit connaissance à ce moment là de l’information versée au dossier le 27 février 2008 par le tribunal de Torres Vedras.

Le 11 août 2008, les requérants déposèrent une nouvelle demande en nullité de la procédure, présentant deux moyens : l’absence de notification de l’information versée au dossier par le tribunal de Torres Vedras et l’absence d’enregistrement magnétique des dépositions des témoins entendus lors de l’audience.

Par une ordonnance du 30 septembre 2008, le juge rejeta la demande. Il souligna d’abord que l’information en question ne correspondait pas à celle que les requérants avaient demandée ; le juge considéra, en tout état de cause, que l’information en question n’avait eu aucune influence sur la décision du litige, sa notification aux parties n’étant par conséquent pas nécessaire. Quant à l’absence d’enregistrement magnétique des dépositions des témoins, le juge rappela que les requérants n’ayant pas demandé un tel enregistrement en temps utile, ils ne pouvaient maintenant se plaindre à cet égard.

Le 8 octobre 2008, les requérants firent appel de cette décision devant la cour d’appel de Lisbonne. Toutefois, le 15 octobre 2008, le juge du tribunal aux affaires familiales de Lisbonne déclara le recours irrecevable, sa décision étant insusceptible d’appel en vertu de l’article 7 § 4 du décret-loi n o 185/93.

Le 30 octobre 2008, les requérants déposèrent une réclamation contre cette décision devant le président de la cour d’appel, alléguant que la disposition en cause n’était pas applicable à une demande en nullité.

Par une ordonnance portée à la connaissance des requérants le 7 octobre 2009, le président de la cour d’appel confirma la décision attaquée et rejeta la réclamation. II.

La loi sur les mineurs, adoptée par le décret-loi n o 314/78 du 27 octobre 1978, est notamment applicable aux procédures civiles portant sur les mineurs ( processos tutelares cíveis ). Cette loi dispose dans son article 147-E, inséré par la loi n o 133/99 du 28 août 1999, que les parties ont le droit d’examiner toute information, rapport, expertise et avis versés au dossier. B. Le régime juridique de l’adoption 30 . Le décret-loi n o 185/93 établit le régime juridique de l’adoption et définit des règles de procédure applicables aux demandes d’agrément en vue d’une adoption. L’article 7 de cette loi se lit ainsi : « 1. La décision qui refuse l’agrément, la remise du mineur au candidat adoptant ou qui ne confirme pas le maintien du mineur à charge [ permanência do menor a cargo ], peut faire l’objet d’un recours à introduire, dans les 30 jours, devant le tribunal compétent en matière d’affaires familiales du ressort où se trouve l’organe responsable de la sécurité sociale. 2. Le recours, dûment motivé, est soumis à l’organe qui a rendu la décision ; si celui-ci ne modifie pas sa décision, il renvoie le dossier devant le tribunal dans les 15 jours, y ajoutant les observations qu’il estimerait utiles. 3. Le juge ordonne les actes de procédure qu’il estime nécessaires et, après que le ministère public ait examiné [ vista ] le dossier, rend sa décision dans les 15 jours. 4. La décision est insusceptible de recours. 5. Le requérant peut, lui-même ou par l’intermédiaire d’un mandataire et en vue de l’introduction du recours prévu au paragraphe 1, consulter le dossier. » C. Le code de procédure civile

Les dispositions pertinentes du code de procédure civile sont les suivantes. Article 201 (Règle générale sur la nullité des actes de procédure) « 1. (...) la pratique d’un acte non admis par la loi, ainsi que l’omission d’un acte ou d’une formalité prescrite par la loi, n’entraîne la nullité que dans les cas prévus par la loi ou lorsque l’irrégularité en cause a une influence sur l’examen ou la décision de la cause. (...) » Article 668 (Causes de nullité du jugement) « 1. Le jugement est nul et non avenu lorsque : (...) b) il n’évoque pas les motifs de fait et de droit justifiant la décision ; c) les motifs sont en contradiction avec la décision ; d) le juge n’examine pas des questions dont il aurait dû connaître ou qu’il examine des questions dont il n’aurait pas dû connaître ; e) il condamne au-delà ou hors de l’objet de la demande. (...) 4. Les nullités mentionnées aux alinéas b) à e) du paragraphe 1 ne peuvent être alléguées devant le tribunal ayant rendu le jugement que si ce dernier n’admet pas de recours ordinaire (...) » EN DROIT I.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. A. Sur la durée de la procédure 1. Sur la recevabilité

Le Gouvernement a soulevé une exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes en faisant valoir que les requérants ont omis de saisir les juridictions portugaises d’une action en responsabilité civile extracontractuelle pour se plaindre de la violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

Les requérants allèguent avoir fait tout ce qu’on pourrait raisonnablement attendre d’eux, priant le tribunal, à plusieurs reprises, de statuer.

La Cour rappelle la jurisprudence établie dans l’arrêt Martins Castro et Alves Correia de Castro c. Portugal (n o 33729/06, §§ 52-56, 10 juin 2008) selon laquelle l’action en responsabilité extracontractuelle de l’Etat ne peut être considérée comme un recours « effectif » au sens de l’article 13 de la Convention, aussi longtemps que la jurisprudence qui se dégage de l’arrêt de la Cour suprême administrative du 28 novembre 2007 n’aura pas été consolidée dans l’ordre juridique portugais, à travers une harmonisation des divergences jurisprudentielles. L’exception soulevée par le Gouvernement ne peut donc être retenue.

La Cour constate par ailleurs que ce grief ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. 2. Sur le fond

Les requérants estiment que la durée de la procédure ne saurait passer pour raisonnable.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

La Cour constate que la période en cause s’est étendue sur deux ans et deux mois, de la saisine du tribunal aux affaires familiales de Lisbonne, le 24 juillet 2007, à la décision définitive du président de la cour d’appel, portée à la connaissance des requérants le 7 octobre 2009, qui a statué sur la question litigieuse de savoir si les requérants disposaient du droit d’attaquer la décision du tribunal de première instance en appel.

Elle rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement des requérants et celui des autorités compétentes, ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

En l’espèce, s’il est vrai que la durée globale de la procédure n’est pas très importante, la Cour souligne que l’enjeu de l’affaire commandait une célérité particulière ( Nuutinen c. Finlande , n o 32842/96, § 119, CEDH 2000 ‑ VIII ; Boca c. Belgique , n o 50615/99, § 28, CEDH 2002 ‑ IX). A cet égard, il est significatif de relever que le droit interne impose un délai de 15 jours au tribunal pour statuer (paragraphe 30 ci-dessus).

Ayant traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et ayant constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (voir Frydlender précité), après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. B. Sur le caractère équitable de la procédure

Les requérants se plaignent de l’absence de notification de l’avis du ministère public qui a précédé le jugement du 17 avril 2008 ainsi que de l’information versée au dossier de la procédure par le tribunal de Torres Vedras. Ils font valoir, sur ce dernier point, que le tribunal de Lisbonne a omis de justifier pourquoi l’information versée au dossier par le tribunal de Torres Vedras n’avait eu aucune influence sur la décision du litige. 1. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. 2. Sur le fond

La Cour estime d’emblée qu’il est opportun d’examiner d’abord si l’absence de communication de l’information versée au dossier de la procédure par le tribunal de Torres Vedras a pu rendre la procédure inéquitable.

Les requérants font valoir à cet égard que le tribunal avait accepté leur demande de verser au dossier une information sur la procédure mentionnée par les services sociaux, dans le cadre de laquelle l’adoption de l’enfant en question aurait été ordonnée. Ils n’ont ensuite pris connaissance de ladite information qu’à une phase tardive de la procédure, alors que le tribunal aurait dû la porter à leur connaissance, afin de leur permettre de se prononcer en la matière. Plus grave encore, aux yeux des requérants, a été le raisonnement du tribunal dans son jugement du 17 avril 2008, lequel a statué sur l’affaire sans faire aucune référence à l’information en cause. Les requérants soulignent, à cet égard, que le tribunal a, par la suite, omis d’expliquer pourquoi l’information concernée n’était pas pertinente pour la bonne décision de la cause.

Le Gouvernement renvoie à l’ordonnance du juge du tribunal aux affaires familiales de Lisbonne du 30 septembre 2008, laquelle a clarifié que l’information en question ne correspondait pas à celle que les requérants avaient demandée et qu’elle n’avait eu aucune influence sur l’issue du litige. Les requérants n’ont ainsi pas été mis dans une situation de net désavantage mettant en cause le principe du contradictoire.

La Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle la notion de procès équitable implique en principe le droit pour les parties de prendre connaissance de toute pièce ou observation présentée au juge, en vue d’influencer sa décision, et de la discuter (voir Lobo Machado c. Portugal , 20 février 1996, § 31, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ I ; Vermeulen c. Belgique , 20 février 1996, § 33, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ I ; Nid eröst-Huber c. Suisse , 18 février 1997, §§ 23-24, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ I).

En l’espèce, il y a lieu de partir du constat que les requérants n’ont pris connaissance de l’information en cause qu’à un moment tardif de la procédure, lorsque le tribunal avait déjà rendu sa décision sur le bien-fondé de leur demande. Par ailleurs, le tribunal aux affaires familiales de Lisbonne, après avoir reconnu qu’il était « important » de savoir si l’enfant en cause avait été confié à une autre famille, a lui-même décidé qu’il fallait inviter les services sociaux à verser au dossier copie de la décision ayant confié l’enfant à un autre couple en vue de son adoption (paragraphe 15 ci ‑ dessus). En procédant de la sorte, le tribunal a démontré que l’information en question pouvait avoir une incidence sur l’issue du litige (voir, a contrario , Verdu Verdu c. Espagne , n o 43432/02, § 27, 15 février 2007).

Ce tribunal a par la suite rejeté la demande des requérants sans faire référence à l’information pourtant reçue de la part du tribunal de Torres Vedras. Il a fallu en effet que les requérants aient pris connaissance de l’existence de ladite information, lors d’une consultation du dossier, pour que le tribunal précise que l’information en cause n’était en tout état de cause pas celle sollicitée par les requérants et qu’elle n’avait eu aucune influence sur l’issue de l’affaire.

La Cour estime que cette précision – fournie, il convient de le rappeler, après la décision sur le bien-fondé de la demande des requérants – ne saurait compenser le manque d’information dont ont souffert les requérants. Comme la Cour l’a dit à maintes reprises dans des situations comparables, c’est aux seules parties au litige qu’il appartient d’apprécier si un document appelle des commentaires. Il y va notamment de la confiance des justiciables dans le fonctionnement de la justice : elle se fonde, entre autres, sur l’assurance d’avoir pu s’exprimer sur toute pièce au dossier ( Ferreira Alves c. Portugal (n o 3) , n o 25053/05, § 41, 21 juin 2007 ; Nideröst-Huber , précité, §§ 27 et 29).

En l’occurrence, les requérants auraient dû avoir l’opportunité de se prononcer ne serait-ce que sur la pertinence de l’information versée au dossier par le tribunal de Torres Vedras pour la bonne décision de la cause. Le fait que le tribunal de Lisbonne ait demandé l’information en cause à titre « confidentiel » (paragraphe 15 ci-dessus) n’y change rien : premièrement, le tribunal aurait pu en fournir copie en omettant les noms des intéressés ; deuxièmement, le tribunal n’a ni pris soin d’enlever ladite information du dossier lorsque les requérants ont eu à le consulter, ni justifié de son caractère « confidentiel » pour y nier l’accès.

Pareillement, peu importe la question de savoir si l’information litigieuse correspondait ou non à celle que les requérants avaient mentionnée dans leurs écritures et que le tribunal de Lisbonne avait sollicitée : il appartenait aux requérants de se prononcer sur la question et au tribunal de motiver sa décision à cet égard.

Tel n’ayant pas été le cas, les requérants n’ont pas bénéficié d’un procès équitable.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

Cette conclusion dispense la Cour d’examiner si l’absence de communication de l’avis du ministère public a de surcroît porté atteinte au caractère équitable de la procédure. II.

Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle était compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des dispositions invoquées, les griefs devant donc être rejetés pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. III.

Les requérants réclament 250 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’ils auraient subi.

Le Gouvernement considère cette somme clairement excessive.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer aux requérants 2 600 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

Les requérants demandent également 5 000 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et devant la Cour.

Le Gouvernement s’en remet à la sagesse de la Cour.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des documents en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 2 000 EUR tous frais confondus et l’accorde aux requérants. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés de la durée de la procédure et de l’absence de communication de certaines pièces aux requérants et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 de la Convention en raison de la durée de la procédure ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 de la Convention en raison de l’absence de communication de l’information versée au dossier de la procédure par le tribunal de Torres Vedras ; 4. Dit , a) que l’Etat défendeur doit verser aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i) 2 600 EUR (deux mille six cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; ii) 2 000 EUR (deux mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 septembre 2012, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Greffière adjointe Présidente