STROE v. ROMANIA

DIRECȚIUNEA DECIZIE nr. 27064/05 Dan STROE împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care așezează la 24 septembrie 2013 în calitate de Cameră compusă din: Josep Casadevill, Președintele, Alvina Gyulumyan, Corneliu Bîrsan, Ján Šikuta, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, judecători și Santiago Quesada, grefierul secțiunii Având în vedere cererea depusă la 8 iulie 2005, având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTELE, dl Dan Stroe, este un cetățen român, care s-a născut în 1958 și trăiește în Buzău. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de Co-Agentul lor, dna I. Cambrea, de la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 17 iunie 1987, Consiliul de Turism al Județeanului Buzău („Consiliul Local”) a emis o confirmare scrisă care recunoaște că a fost un ghid turistic certificat din 1981 și că cel mai recent certificat din mai 1987. La o dată neespecificată, reclamantul, care este de asemenea profesor, a depus o cerere la Consiliul Național de Turism atașat Ministerului României de Transport, Construcții și Turism („ Ministerul”) pentru un certificat de ghid turistic, necesar ca condiție prealabilă pentru el să poată lucra ca ghid turistic în temeiul Deciziei guvernamentale nr. 305/2001 privind certificarea și utilizarea ghidurilor turistice. Prin scrisoarea din 14 ianuarie 2004, Ministerul a informat reclamantul că confirmarea scrisă că a participat la cursuri de formare profesională pentru ghidurile turistice prezentate de el în sprijinul cererii sale de certificat de ghid turistic a fost semnată de S.C. V.T. S.R.L., o agenție de turism privată, și nu de către Consiliul Local, așa cum a afirmat el. Prin urmare, Ministerul i-a cerut să prezinte confirmarea scrisă inițială emise de furnizorul autorizat de formare profesională, și anume Consiliul Local, pentru perioada 1986-1987. În cererea sa adresată Curții, reclamantul a afirmat în mod expres că, chiar după ce a prezentat Ministerului documentul necesar, cererea de autorizare pentru a lucra ca ghid turistic a fost respinsă. În plus, el a furnizat Curtei o copie scanată a versiunii originale a confirmării scrise emise de Consiliul Local la 17 iunie 1987. La o dată neespecificată în 2004, reclamantul a interzis o procedură împotriva Consiliului Național de Turism, cerând o ordonanță de instanță pentru a le obliga să-l elibereze cu un certificat de ghid turistic și să plătească daune în valoare de 15 000 000 de lei (ROL) (echivalent cu 364 euro (EUR)). El susține că, deși a finalizat cu succes cursuri de formare profesională pentru ghiduri turistice, autoritățile nu doreau să-l elibereze cu certificatul de ghid turistic. Prin hotărârea din 19 octombrie 2004, Curtea de Apel Ploiești a permis în parte acțiunile reclamantului și a ordonat Consiliului Național de Turism să acorde reclamantului certificatul de ghid turistic. Acesta a susținut că confirmarea scrisă emisă de Consiliul local la 17 iunie 1987 a recunoscut că reclamantul este un ghid turistic certificat, considerând, prin urmare, că reclamantul a dovedit că este calificat ca ghid turistic și că a obținut o calificare certificată de un furnizor autorizat de formare pentru ghiduri turistice (consiliul local) între 1986 și 1987. Curtea a respins cererea reclamantului pentru daune ca fiind fără merit, din cauza faptului că reclamantul nu a demonstrat că a suferit daunele reclamate. Ambele părți au apelat la punctele de drept (recursurile) împotriva hotărârii. Reclamantul a susținut că reclamația sa pentru daune a fost respinsă în mod incorect de instanța de primă instanță. 10. Prin o hotărâre finală din 18 ianuarie 2005, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului în privința punctelor de drept ca fiind nefondați. Acesta a permis apelul Consiliului Național de Turism asupra punctelor de drept și a anulat decizia instanței de primă instanță în ceea ce privește restul acțiunii reclamantului. Curtea a susținut că, susținând afirmația sa, reclamantul se bazase pe o confirmare scrisă emise de S.C. V.T. S.R.L. care a atestat că a participat la cursuri de formare profesională pentru ghiduri turistice și că a fost certificat. Întrucât el nu a prezentat în fața instanței un certificat de calificare care a indicat că a finalizat cu succes un curs de formare profesională organizat de o instituție autorizată și având în vedere că copia confirmației scrise pe care le-a atașat la dosar nu poate înlocui un astfel de certificat, instanța de primă instanță a permis acțiunea reclamantului. Curtea nu a făcut nicio trimitere expresă la confirmarea scrisă emise de Consiliul Local la 17 iunie 1987. 11. În cererea sa adresată Curții, reclamantul a declarat că concedierea acțiunii sale împotriva Consiliului Național de Turism a determinat pierderi financiare substanțiale. Reclamantul nu furnizează detalii suplimentare în ceea ce privește această declarație și nu există dovezi în dosar că reclamantul a suferit orice prejudiciu.Legea internă relevantă 12. Secțiunea 2 alineatul (3) din Decizia guvernamentală nr. 305/2001, în vigoare de la 21 mai 2001 și modificată de Decizia guvernamentală nr. 61/2003, cu privire la certificarea și utilizarea ghidurilor turistice prevede că cetățenii români pot lucra ca ghid turistic după ce au fost eliberați cu un certificat de ghid turistic de către Ministerul Turismului din România pe baza unei certificații de calificare obținute după finalizarea cu succes a unui curs de formare profesională organizat de Centrul Național pentru Învățare Turismului sau de orice alt furnizor autorizat de formare. 13. Secțiunea 9 din Decizia Guvernului nr. 305/2001 prevede că certificatul de ghid turistic obținut de ghiduri turistice înainte de intrarea în vigoare a deciziei continuă să fie valabil. COMPLAINTE 14. Având în vedere art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul s-a plâns că nu a avut un proces echitabil în fața instanței naționale cele mai înalte, în măsura în care a respins acțiunea sa prin faptul că se bazase pe concluziile incorecte că nu a reușit să prezinte un certificat emis de un furnizor autorizat de formare pentru ghiduri turistice care atestă că este un ghid turistic instruit și calificat. 15. Cind a citat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamantul s-a plâns că concedierea de către instanțele interne a acțiunii sale împotriva Consiliului Național de Turism a implicat pierderi financiare semnificative pentru el, deoarece, prin urmare, nu a fost în măsură să lucreze ca ghid turistic. 16. Reclamantul s-a plâns că nu a avut un proces echitabil în fața Curții de Casație, în măsura în care instanța respectivă și-a respins acuzația prin bazarea pe o constatare incorectă. El se bazează pe art. 6 din Convenție, care, în măsura în care este relevantă, citește după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... fiecare are dreptul la o audiere echitabilă ... de [a] ... tribunal ...” Observațiile părților 17. Guvernul a susținut că, deși legislația internă în vigoare la momentul respectiv prevedea în mod expres că certificatele de ghid turistic obținute de aceste ghiduri înainte de intrarea în vigoare a legislației relevante au rămas valabile, nu existau astfel de dispoziții comparabile pentru certificatele de calificare obținute anterior. 18. Guvernul a susținut că instanța de recurs final a examinat dovezile prezentate de solicitant, în special confirmarea scrisă emise de Consiliul Local, susținând că, după examinarea acestei instanțe, confirmarea scrisă emise de S.C. V.T. S.R.L. în raționamentul său, acesta și-a exprimat ulterior atenția asupra confirmării scrise emise de Consiliul Local în 1987 și a concluzionat că nu poate constitui un certificat de calificare. În opinia Guvernului, instanța de raționament final a făcut o referire clară la confirmarea scrisă emise de Consiliul Local în 1987. Ei au remarcat că acesta este singurul document al cărui reclamant are doar o copie, deoarece se pare că confirmarea scrisă originală emisă de S.C. V.T. S.R.L. a fost depusă de el Curtea de Casație. 19. Acestea au susținut că, deși argumentul Curții de Casație a fost succint, aceaceasta a fost clară și s-a scurs direct din corespondența dintre reclamant și Ministerul, aceasta din urmă a solicitat reclamantului să prezinte în forma originală dovada emisă de furnizorul autorizat de formare care confirmă că a participat la cursuri profesionale de tranzacționare pentru ghiduri turistice, care era o condiție prealabilă pentru obținerea unui certificat de ghid turistic. 20. Reclamantul nu este de acord cu argumentele Guvernului, susținând că confirmarea scrisă emise de Consiliul Local în 1987 a constituit o certificare de calificare în sensul Deciziei Guvernamentale nr. 305/2001. În plus, deși el a depus versiunea inițială a respectivului certificat de calificare autorităților interne, acest document a fost ignorat de Curtea de Casație, chiar dacă Ministerul a recunoscut anterior că Consiliul Local era un furnizor autorizat de formare profesională. Evaluarea Curții (a) Principiile generale 21. Curtea reiterează că efectul articolului 6 § 1 este, printre altele, să pună un „tribual” sub obligația de a efectua o examinare adecvată a argumentelor, argumentelor și elementelor de probă, aprobate de părți, fără a aduce atingere evaluării dacă acestea sunt relevante pentru decizia sa, având în vedere că Curtea nu este solicitată să examineze dacă argumentele sunt îndeplinite în mod adecvat (a se vedea Perez v. Franța [GC], nr. 47287/99, § 80, CEDH 2004 I, și Buzescu c. România , nr. 61302/00 , § 63, 24 mai 2005 . Cu toate acestea , deși art. 6 § 1 obligă instanțele să dau motive pentru deciziile lor , nu se poate înțelege că este necesară o răspuns detaliat la fiecare argument (a se vedea Van de Hurk c. Olanda , 19 aprilie 1994, §§§ 59 și 61 , Serie A nr. 288 , și Burg v. Franța . (dec.), nr. 34763/02, CEDH 2003-II). Mărimea în care se aplică această obligație de a da motive poate varia în funcție de natura deciziei și trebuie determinată în funcție de circumstanțele cazului (a se vedea Ruiz Torija c. Spania , 9 decembrie 1994, § 29, Serie A nos. 303-A; Hiro Balani c. Spania , 9 decembrie 1994, § 27, Serie A 303-B; și Helle c. Finlanda , 19 decembrie 1997, § 55, Raportul hotărârilor și hotărârilor 1997 VIII. (b) Aplicarea principiilor de mai sus la prezentul caz 22. Curtea constată că reclamantul a avut posibilitatea de a-și argumenta cazul în fața instanțelor naționale și de a-și prezenta observații orale și scrise în sprijinul cererii sale, depunând în special că a finalizat cu succes cursuri de formare profesională pentru ghiduri turistice și a îndeplinit, prin urmare, condițiile stabilite prin lege care urmează să fie emise cu un certificat de ghid turistic. În plus, se pare că el a fost autorizat să prezinte dovezi pentru a susține argumentele sale, inclusiv confirmarea scrisă emise de Consiliul Local în iunie 1987. 23. În respingerea cererii reclamantului, instanța de recurs final a susținut că reclamantul nu a prezentat în fața acesteia un certificat de calificare care indică că a finalizat cu succes un curs de formare profesională organizat de o instituție autorizată. În timp ce instanța respectivă nu a făcut nicio trimitere expresă la confirmarea scrisă emise de Consiliul Local în iunie 1987 și raționarea sa este destul de succintă, aceasta nu apare din dovada disponibilă că această instanță a ignorat documentul invocat de reclamant atunci când își formula motivele. În plus, având în vedere formularea confirmării scrise în cauză, Curtea nu consideră că concluzia atinsă de instanța de recurs final prezintă orice aspect de arbitrare. 24. Având în vedere toate dovezile aducute, Curtea nu constată că instanța de recurs final nu a luat în considerare în mod corespunzător argumentele și dovezile prezentate de reclamant în ceea ce privește cererea sa de un certificat de ghid turistic. 25. De aceea, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind manifestament nefondată, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. În conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamantul a pretins încălcarea Convenției că decizia instanței de recurs final a determinat pierderi financiare semnificative pentru el (a se vedea punctul 15 mai sus). 27. Curtea a examinat această plângere, astfel cum a fost depusă de reclamant. Cu toate acestea, având în vedere tot materialul în posesia sa și în măsura în care acesta intră sub jurisdicția sa, Curtea constată că această plângere nu dezvăluie nici o încălcare a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenția sau în Protocolurile sale. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă.

THIRD SECTION

DECISION

Application no. 27064/05

Dan STROE

against Romania

The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 24

September 2013 as a Chamber composed of:

Josep Casadevall,

President,

Alvina Gyulumyan,

Corneliu Bîrsan,

Ján Šikuta,

Nona Tsotsoria,

Kristina Pardalos,

Johannes Silvis,

judges,

and Santiago Quesada,

Section Registrar

,

Having regard to the above application lodged on 8 July 2005,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

1.

The applicant, Mr Dan Stroe, is a Romanian national, who was born in 1958 and lives in Buzău.

2.

The Romanian Government (“the Government”) were represented by their Co-Agent, Ms I. Cambrea, from the Ministry of Foreign Affairs.

A.

The circumstances of the case

3.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

4.

On 17 June 1987 the Buzău County Tourist Board (“the Local Board”) issued the applicant with a written confirmation acknowledging that he had been a certified tourist guide since 1981 and that his most recent certification dated from May 1987.

5.

On an unspecified date the applicant, who is also a professor, lodged an application with the National Tourist Board attached to the Romanian Ministry of Transport, Construction and Tourism (“the Ministry”) for a certificate of tourist guide, required as a prerequisite condition for him to be able to work as a tourist guide under the terms of Government Decision no.

305/2001 on the certification and use of tourist guides.

6.

By letter of 14 January 2004 the Ministry informed the applicant that the written confirmation that he had attended professional training courses for tourist guides submitted by him in support of his application for a certificate of tourist guide had been signed by S.C. V.T. S.R.L., a private tourist agency, and not by the Local Board as he had claimed. Consequently, the Ministry asked him to submit the original written confirmation issued by the authorised professional training provider, namely the Local Board, for the period 1986-1987.

7.

In his application to the Court the applicant expressly stated that even after he had submitted the required document to the Ministry his application for authorisation to work as a tourist guide was dismissed. In addition, he provided the Court with a scanned copy of the original version of the written confirmation issued by the Local Board on 17 June 1987.

8.

On an unspecified date in 2004 the applicant brought proceedings against the National Tourist Board, seeking a court order to force them to issue him with a certificate of tourist guide and to pay damages in the amount of 15,000,000 lei (ROL) (equivalent to 364 euros (EUR)). He argued that although he had successfully completed professional training courses for tourist guides, the authorities were unwilling to issue him with the certificate of tourist guide.

9.

By a judgment of 19 October 2004 the Ploiești Court of Appeal allowed the applicant’s action in part and ordered the National Tourist Board to grant the applicant the certificate of tourist guide. It held that the written confirmation issued by the Local Board on 17 June 1987 acknowledged that the applicant was a certified tourist guide. Consequently, it considered that the applicant had proved that he was qualified as a tourist guide, and that he had obtained a qualification certified by an authorised training provider for tourist guides (the Local Board) between 1986 and 1987. The court dismissed the applicant’s claim for damages as without merit, on account of the fact that the applicant had not proved that he had suffered the damage claimed. Both parties appealed on points of law (

recurs

) against the judgment. The applicant argued that his claim for damages had been wrongfully dismissed by the first-instance court.

10.

By a final judgment of 18 January 2005 the Court of Cassation dismissed the applicant’s appeal on points of law as groundless. It allowed the National Tourist Board’s appeal on points of law and quashed the decision of the first-instance court in respect of the remainder of the applicant’s action. The court held that in supporting his claim the applicant had relied on a written confirmation issued by S.C. V.T. S.R.L. attesting that he had attended professional training courses for tourist guides and that he was certified. As he had failed to submit before the court a certificate of qualification which indicated that he had successfully completed a professional training course organised by an authorised institution and given that the copy of the written confirmation he had attached to the file could not substitute for such a certificate, the first-instance court had wrongfuly allowed the applicant’s action. The court did not make any express reference to the written confirmation issued by the Local Board on 17

June

1987.

11.

In his application to the Court, the applicant stated that the dismissal of his action against the National Tourist Board had entailed substantial financial losses. The applicant did not provide further details in respect of this statement and there is no evidence in the file that the applicant incurred any damage.

B.

Relevant domestic law

12.

Section 2(3) of Government Decision no. 305/2001, in force from 21

May 2001 and as amended by Government Decision no. 61/2003, on the certification and use of tourist guides provides that Romanian citizens can work as a tourist guide once they have been issued with a certificate of tourist guide by the Romanian Ministry of Tourism on the basis of a certification of qualification obtained after successfully completing a professional training course organised by the National Centre for Tourism Learning or by any other authorised training provider.

13.

Section 9 of Government Decision no. 305/2001 provides that the certificate of tourist guide obtained by tourist guides before the entry into force of the decision continue to be valid.

COMPLAINTS

14.

Relying on Article 6 § 1 of the Convention, the applicant complained that he had not had a fair trial before the highest domestic court inasmuch as it had dismissed his action by relying on the incorrect finding that he had failed to submit a certificate issued by an authorised training provider for tourist guides attesting that he was a trained and qualified tourist guide.

15.

Citing Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, the applicant complained that the dismissal by the domestic courts of his action against the National Tourist Board had entailed significant financial losses for him, as he had consequently been unable to work as a tourist guide.

THE LAW

A.

Alleged violation of Article 6 of the Convention

“In the determination of his civil rights and obligations ... everyone is entitled to a fair ... hearing ... by [a] ... tribunal ...”

1.

The parties’ submissions

17.

The Government submitted that while the domestic legislation in force at the relevant time had expressly provided that the certificates of tourist guides obtained by the said guides prior to the entry into force of the relevant legislation remained valid, no such comparable provision existed for previously obtained certificates of qualification.

18.

The Government contended that the court of final appeal had examined the evidence submitted by the applicant, in particular the written confirmation issued by the Local Board. They argued that after that court had examined the written confirmation issued by S.C. V.T. S.R.L. in its reasoning, it had subsequently turned its attention to the written confirmation issued by the Local Board in 1987 and concluded that it could not amount to a certificate of qualification. In the Government’s opinion, the court of final appeal’s reasoning clearly referred to the written confirmation issued by the Local Board in 1987. They noted that this was the sole document of which the applicant only had a copy, as it appeared that the original written confirmation issued by S.C. V.T. S.R.L. had been submitted by him to the Court of Cassation.

19.

They argued that although the reasoning of the Court of Cassation was succinct, it was nonetheless clear and flowed directly from the correspondence between the applicant and the Ministry, the latter having asked the applicant to submit in original form proof issued by the authorised training provider confirming that he had attended professional traning courses for tourist guides, which was a prerequisite condition for obtaining a certificate of tourist guide.

20.

The applicant disagreed with the Government’s arguments. He argued that the written confirmation issued by the Local Board in 1987 had amounted to a certification of qualification within the meaning of Government Decision no. 305/2001. In addition, although he had submitted the original version of the said certificate of qualification to the domestic authorities, the said document had been ignored by Court of Cassation, even though the Ministry had previously acknowledged that the Local Board had been an authorised professional training provider.

2.

The Court’s assessment

(a)

General principles

21.

The Court reiterates that the effect of Article 6 § 1 is, amongst other things, to place a “tribunal” under a duty to conduct a proper examination of the submissions, arguments and evidence adduced by the parties, without prejudice to its assessment of whether they are relevant for its decision, given that the Court is not called upon to examine whether arguments are adequately met (see

Perez v.

France

[GC], no. 47287/99, § 80, ECHR

2004

‑

I, and

Buzescu v.

Romania

, no. 61302/00, § 63, 24 May 2005). Nevertheless, although Article

6 § 1 obliges courts to give reasons for their decisions, it cannot be understood as requiring a detailed answer to every argument (see

Van de Hurk v. the Netherlands

, 19 April 1994, §§ 59 and 61, Series A no. 288, and

Burg v. France

(dec.), no. 34763/02, ECHR 2003-II). The extent to which this duty to give reasons applies may vary according to the nature of the decision and must be determined in the light of the circumstances of the case (see

Ruiz Torija v. Spain

, 9 December 1994, § 29, Series A nos. 303-A;

Hiro Balani v. Spain

, 9 December 1994, § 27, Series

A 303-B; and

Helle v.

Finland

, 19 December 1997, § 55,

Reports of Judgments and Decisions

1997

‑

VIII).

(b)

Application of the above principles to the present case

22.

The Court notes that the applicant had the opportunity to argue his case before the domestic courts and to make oral and written submissions in support of his claim, submitting in particular that he had successfully completed professional training courses for tourist guides and had therefore fulfilled the condition set by law to be issued with a certificate of tourist guide. In addition, it appears that he was allowed to submit evidence to support his arguments, including the written confirmation issued by the Local Board in June 1987.

23.

In dismissing the applicant’s claim, the court of final appeal held that the applicant had failed to submit before it a certificate of qualification indicating that he had successfully completed a professional training course organised by an authorised institution. While the said court did not make any express reference to the written confirmation issued by the Local Board in June 1987 and its reasoning is rather succint, it does not appear from the available evidence that the said court ignored the document relied on by the applicant when formulating its reasons. In addition, having regard to the wording of the written confirmation in question, the Court does not consider that the conclusion reached by the court of final appeal bears any appearance of arbitrariness.

24.

Having regard to all the evidence adduced, the Court finds no indication that the court of final appeal failed to duly consider the arguments and evidence put forward by the applicant as regards his application for a certificate of tourist guide.

25.

It follows that this part of the application must be dismissed as manifestly ill-founded, pursuant to Article

35 §§

3 and 4 of the Convention.

B.

Other alleged violation of the Convention

26.

The applicant complained under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that the decision of the court of final appeal had entailed significant financial losses for him (see paragraph 15 above).

27.

The Court has examined this complaint as submitted by the applicant. However, having regard to all the material in its possession, and in so far as it falls within its jurisdiction, the Court finds that this complaint does not disclose any appearance of a violation of the rights and freedoms set out in the Convention or its Protocols. It follows that this part of the application must be rejected pursuant to Article

35 § 4 of the Convention.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application inadmissible.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Registrar

President