PEJOVIĆ v. MONTENEGRO
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Communicated
PEJOVIĆ v. MONTENEGRO (CtEDO, 2013)
SEGUNDA SECȚIUNE Cerere nr. 22668/08 Jovan PEJOVI depusă împotriva Muntenegrului la 15 aprilie 2008 DECLARAREA FACTELOR Reclamantul, dl Jovan Pejović, este un național muntenegrin, care s-a născut în 1956 și trăiește în Herceg Novi. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum a prezentat reclamantul, pot fi rezumate după cum urmează: Articolul și procedurile penale care au urmat La 1 iulie 2004, un ziar muntenegren , DAN , a publicat un articol intitulat „Președintele instanței a permis îmbogățirea nedreptă a fratelui său”. Articolul, în esență, susține că au existat numeroase eșecuri ( propusti ) în Tribunalul de Primă Instanță ( Osnovni sud ) în Herceg-Novi, majoritatea dintre care au fost atribuite președintelui instanței respective, V.Š., împotriva căruia au fost depuse o serie de plângeri criminale. Una dintre astfel de plângeri, depuse de solicitant, astfel cum a raportat articolul, a impus abuzul său de birou. Se presupune că a ascuns o cerere de expulzie depusă de o companie privată X împotriva fratelui său, D. Š, și a companiei fratelui său. Prin urmare, el a permis D.Š. să facă un profit ilegal între 15000 și 20.000 euro (EUR) pe bază lunară prin utilizarea proprietății altcuiva. La 25 august 2004 și 29 iulie 2004 V.Š. și D.Š. fiecare a depus o acțiune penală privată împotriva reclamantului de difamare ( kleveta ), susținând că declarațiile acestuia nu au fost corecte și, prin urmare, nucitoare pentru onoare și reputație lor. La 19 octombrie 2004, Curtea Supremă ( Vrhovni sud ) a desemnat Tribunalul de Primă Instanță la Kotor drept instanță competentă pentru a procesa acțiunile. La 7 noiembrie 2007, după un repartizare, reclamantul a fost considerat vinovat de difamare ( kleveta u producženom trajanju ), amendat 2400 euro (“EUR”) și a ordonat să plătească 100 EUR pentru taxele judiciare ( sudski paušal ). Hotărârea a precizat că, dacă amenzile nu au fost plătite în termen de 60 de zile începând de la momentul în care hotărârea a devenit finală, ar fi fost transformată într-un termen de 60 de zile de închisoare. În cursul procedurii, reclamantul a confirmat că a depus o plângere penală la poliție și a formulat o semnificație similară Curții Supreme, dar a susținut că nu a dat niciodată o declarație la DAN referitor la acuzațiile conținute în articolul. Intenția sa nu a fost de a insulta D.Š., ci de a atrage atenția asupra neregulilor din activitatea V.Š. Jurnalistul care a scris articolul susține că sursa sa de informații este de la Ministerul Internului, a cărui identitate nu a vrut să dezvăluie, și că articolul a fost scris doar pe baza plângerii penale ale reclamantului. V.Š., din partea sa, a considerat că sursa de informații a ziarului este reclamantul. Nu a fost adevărat că a păstrat dosarul de evacuare ascuns și singurul motiv pentru care cazul nu a fost încheiat mai devreme a fost datorită unui număr enorm de cazuri care se petrece în fața instanței respective, care era în mare măsură cunoscută. În orice caz, fratele său nu a fost o parte contestată în aceste proceduri. D.Š. a susținut că reclamantul a făcut declarații false în articolul publicat în DAN despre utilizarea ilegală a sediilor comerciale deținute de X. Curtea a stabilit că depunerea reclamantului a făcut la o serie de organisme judiciare presupusă, printre altele , că V.Š. a acționat împotriva Legii Curților timp de doi ani prin nealocarea acestui caz către un alt judecător. Restul depunerii conține acuzații legate doar de V.Š. S-a stabilit, în continuare, că articolul de ziar conține, printre altele, acuzațiile din cauza plângerii penale a reclamantului care implică că V.Š. Curtea a luat în considerare faptul că reclamantul nu a demonstrat veracitatea creanțelor sale, deoarece nu a avut un condamnat final judecător împotriva V.Š. în acest sens. Declarația jurnalistului a fost considerată illogică și făcută cu scopul de a ajuta reclamantul. Având în vedere acest lucru, instanța a susținut că reclamantul a dat declarații false cu privire la procurorii privați prin intermediul mass-media sau într-o manieră similară și a comis astfel această infracțiune. În special, el a formulat o prezentare la Curtea Înaltă și la alte organisme, precum și o declarație falsă către DAN despre V.Š. și implicarea sa în procesul de expulsie, care „în mod nedobdător a afectat onoarea și reputația procurorilor privați”. Cu toate acestea, Curtea nu a acceptat că declarațiile ar fi putut duce la consecințe mai severe. Fără a verifica statutul financiar al reclamantului (imovinsko Stanje ), instanța a considerat că amenzile impuse era adecvată și că reclamantul ar putea să-l plătească în termenul prescris, deoarece „a efectuat fără îndoială o practică juridică privată și, evident, a avut clienții având în vedere că a solicitat suspendarea unora dintre audieri pentru a participa la procedura în cazul clienților săi”. El a susținut, în special, că el nu a dat declarația menționată ziarului, care a fost confirmat de autorul articolului însuși. Este inacceptabil ca cineva să fie considerat vinovat de difamare pentru depunerea depusă într-o plângere penală depusă împotriva unui oficial public. În plus, V.Š însuși a recunoscut că el nu a alocat dosarul de expulsie unui alt judecător timp de doi ani, și că el, reclamantul, nu a fost autorizat să dovedească veracitatea plângerii sale penale, și anume că, prin acest lucru, V.Š. a permis o îmbogățire nedreaptă semnificativă a fratelui său. El a susținut, de asemenea, că a solicitat excluderea judecătorului unic din instanța de primă instanță care se ocupă de acest caz, dar că a rendu hotărârea. Ea a luat, de asemenea, concluzii cu privire la statutul său financiar, fără a-l verifica. El a propus în cele din urmă ca hotărârea să fie anulată și ca judecătorul anterior de primă instanță să fie exclus în procedura de reexaminare. La 10 martie 2008, Curtea Înaltă a susținut hotărârea de primă instanță în baza argumentului său și a susținut că toate celelalte acuzații formulate în recurs nu ar putea conduce instanța să decidă altfel. La o dată neespecificată ulterior, reclamantul a plătit amendă. Alte informații relevante Revenuul lunar mediu din Muntenegru atunci când deciziile interne relevante au fost difuzate a fost de 338 EUR în 2007 și de 416 EUR în 2008. Intermediarii financiari au avut cele mai mari venituri, acestea fiind de 770 EUR în 2007 și 854 EUR în 2008 [1] Legea internă relevantă Codul penal (Krivični zakonik, publicat în Jurnalul Oficial al Republicii Muntenegru nos. 70/03, 13/04 și 47/06, precum și în Jurnalul Oficial al Muntenegru - OGM - nos. 40/08, 25/10, 73/10, 32/11 și 64/11) Secțiunea 196 prevede că oricine, în raport cu altul, a afirmat sau a difuzat o falsitate care ar putea deteriora onoarea sau reputația sa, ar avea o amendă între 3.000 și 10.000 EUR impusă. Dacă acest lucru a fost comis prin mass-media sau într-o ședință publică, autorul ar fi amendat între 5.000 EUR și 14000 EUR. În cazul în care inculpatul a dovedit că există motive rezonabile de a crede în veracitatea creanțelor pe care le-a făcut sau diseminat, nu ar fi pedepsit pentru difamare, ci ar putea fi pedepsit pentru infracțiune. Secțiunea 39 § 6 prevede că, dacă amenda nu a fost plătită în termenul specificat, aceasta ar fi înlocuită cu o condamnare la închisoare, de 40 EUR corespunzător unei zile de închisoare. Această dispoziție a fost modificată în temeiul modificărilor Codului penal, care au intrat în vigoare la 1 august 2006, și care prevede că 25 EUR corespund unei zile de închisoare. În același timp, a fost introdusă o nouă dispoziție în vederea înlocuirii amenzii nerambursate cu o activitate în interesul public ( rad u javnom interesu ) în loc de o condamnare la închisoare, 25 EUR corespunzător la opt ore de muncă. Secțiunea 196 a fost abrogată la 9 iulie 2011 în temeiul unui alt set de amendamente ale Codului Penal. Amnistia Persoanelor Condamnate pentru o Lege de Insult si Defamare (Zakon o amnestiji lica osuδenih za krivična uvela i kleveta; publicată în OGM nr. 31/12) Prezenta lege a intrat în vigoare la 23 iunie 2012. Prezenta lege prevede, printre altele , că sancțiunile pentru difamare nu vor fi aplicate, că condamnările vor fi eliminate și că consecințele lor juridice vor înceta. Cu toate acestea, nu se referă la sancțiunile care au fost deja executate. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 10 din Convenție cu privire la încălcarea dreptului său la libertatea de exprimare care rezultă dintr-o hotărâre penală finală dictată împotriva acestuia. El se plânge, de asemenea, în temeiul articolului 6 din Convenție, despre imparțialitatea instanței de primă instanță ca unul dintre procurorii privați care lucrau acolo și a fost un prieten și un coleg al judecătorului care a pronunțat hotărârea de primă instanță. Întrebarea părților a existat o încălcare a libertății de exprimare a reclamantului, în contravenție cu art. 10 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis Cump ustedes și Maz usted v. România [GC], nr. 33348/96, § 111, CEDO 2004 XI; Castells v. Spania , 23 aprilie 1992 , § 46, Serie A nr. 236; Sokołowski v. Polonia , nr. 75955/01, § 51, 29 martie 2005; Koprivica v. Muntenegru , nr. 41158/09 , § 73, 22 noiembrie 2011; Bodrožić v. Serbia , nr. 32550/05, § 58 în amendă , 23 iunie 2009)? În special, judecătorul Tribunalului de Primă Instanță din Kotor a fost imparțial, având în vedere faptul că a lucrat cu unul dintre procurori privați și a fost prietenul său (a se vedea Fey c. Austria, 24 februarie 1993, § 47, Serie A nr. 255 Piersack c. Belgia) , 1 octombrie 1982, § 30, Serie A nr. 53; Remli c. Franța , 23 aprilie 1996, § 48, Raporturi de hotărâri și decizii 1996 II)? [1] Datele sunt luate din site-ul Agenției de Statistică a Muntenegruului la 16 septembrie 2013: http://www.monstat.org/cg/page.php?id=191&pageid=24