LANGNER v. GERMANY

CINTIMEA SECȚIUNE Cerere nr. 14464/11 Rolf-Udo LANGNER împotriva Germaniei depusă la 3 martie 2011 DECLARAREA FACTELOR Reclamantul, dl Rolf-Udo Langner, este un național german, născut în 1955 și locuiește în Pirna. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl Erik Freiherr von Waldenfels, avocat care practică în Dresden. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Din 1993, reclamantul a fost angajat ca șef al subdiviziunilor pentru a sancționa abuzul proprietății locuințelor (Zweckentfremdung ) în Oficiul de Locație al Comunității Dresden. La 9 decembrie 1998, a avut loc o întâlnire a personalului Oficiului de Locație în prezența adjunctului primar pentru economie și locuință W. și a unui număr de reprezentanți ai personalului și a sindicatului. 1998 și problema ocupării în continuare a personalului care lucrează în acest domeniu. Personalul se așteaptă ca primarul adjunct W. să dea o declarație clară ținând seama de preocupările lor. La începutul ședinței, membrii personalului au fost informați că dl W. a avut puțin timp și a trebuit să treacă la o altă numire. În consecință, dl W. s-a limitat la unele observații generale cu privire la problemele reglementării privind abuzul de proprietate și a încheiat rapid adresa sa cu salutările sezonului. Reclamantul, care a avut impresia că adjunctul primar și-a depreciat activitatea trecută, precum și subdiviziunile sale, au considerat că situația pe piața locuințelor în 1998 nu a justificat abolirea regulamentului privind abuzul proprietăților locuințelor. În încercarea de a induce adjunctul primar să examineze interesele membrilor personalului, reclamantul a luat cuvântul și a acuzat W. de a fi comis o perversie a justiției ( Rechtsbeugung ) prin a ordona emiterea unui permis de demolare ilegală pentru un bloc de apartamente în 1995/1996. La 11 decembrie 1998, șeful de divizie al reclamantului a solicitat reclamantului să-și susțină acuzațiile. La 17 decembrie 1998, reclamantul a prezentat mai multe pagini de comentarii scrise, în care el a repetat afirmațiile sale că W. a comis o perversie a justiției prin ordonarea eliberării unui permis de demolare în 1995/1996, fără, în același timp, impunerea plăților de compensare pentru pierderea spațiului de locuință cauzat de demolare. Potrivit reclamantului, W. a „reținut fără îndoială interese politic-economice”. El a susținut, de asemenea, că toți membrii personalului subdiviziei sale au considerat că W. În plus, W. a încercat ilegal să dizolve subdiviziunea, punând astfel în pericol locul de muncă al personalului său. Declarația dată de W. în timpul întâlnirii de personal a fost degradant și cinic și a conținut jumătate de adevăr și minciuni. La 12 februarie 1999, șeful resurselor umane ale municipiului Dresden a informat consiliul de personal (Gesamtpersonalrat ) despre intenția sa de a respinge reclamantul cu trei luni de notificare. Șeful resurselor umane a bazat această intenție pe comportamentul reclamantului în cadrul ședinței de personal din 9 decembrie 1998. Consiliul de personal a fost informat în continuare că, în trecut, reclamantul a demonstrat deja un comportament nelegitim și necorespunzător față de superiorii săi. La 1 aprilie 1998, reclamantul a fost reprimat pentru că a pus în discuție instrucțiunile superiorului său privind pauzele și problemele cu privire la tratamentul medical în timpul orelor de muncă. La 9 iulie 1998 a fost reprimat pentru refuzul său de a accepta apeluri telefonice în afara orelor de consultare. La 8 martie 1999 consiliul de personal a contestat concedierea din cauza faptului că motivele furnizate nu conțin o evaluare a obligațiilor de întreținere ale reclamantului și că a fost posibilă transferarea reclamantului la o altă poziție. Prin scrisoarea din 24 martie 1999 municipalitatea Dresden a respins reclamantul cu efect de la 30 iunie 1999. Revocarea s-a bazat în principal pe declarația reclamantului în timpul ședinței de personal. Potrivit scrisorii de concediere, acuzațiile reclamantului împotriva lui W. au fost nejustificate. Prin faptul că aceste acuzații au fost făcute în fața unui număr mare de membri ai personalului și a reprezentanților comitetului de personal și a sindicatului, reclamantul a deteriorat grav reputația superiorului său și, prin urmare, a distrus în mod irrecuperabil încrederea reciprocă necesară pentru o cooperare eficace. În plus, s-a observat că reclamantul nu se folosea de posibilitatea de a-și prezenta preocupările superiorului său sau primarului. În cele din urmă, s-a remarcat că reclamantul a fost reprimat pentru conduită nelegiuită în două ocazii anterioare. La 17 iulie 1999, un ziar local a publicat o scrisoare redactorului în care reclamantul a exprimat avizul că adjunctul primar W. lipsește de competență pentru rezolvarea problemelor legate de locuințe. 10. Prin hotărârea din 24 mai 2000, Curtea de Muncire Dresden (Arbeitsgericht) ) a stabilit că contractul de ocupare a forței de muncă nu a fost încheiat prin concediere, deoarece acest lucru nu a putut fi justificat în temeiul articolului 1 din Legea de respingere nejustificată (Kündidungsschutzgesetz Tribunalul muncii nu a considerat necesar să decidă dacă acuzațiile reclamantului erau corecte, așa cum erau, în orice caz, acoperite de dreptul reclamantului la libertate de expresie. 11. La 8 ianuarie 2002, Tribunalul Saxon al Muncii de Apel (Landersarbeitsgericht ) a respins recursul depus de municipalitatea Dresden. Curtea a remarcat că consiliul de personal a fost auzit în mod corespunzător, dar că concedierea este invalidă deoarece declarațiile reclamantului nu justifică concedierea de la birou. 12. Între timp, reclamantul a instituit o procedură separată cu scopul de a fi angajată provizoriu în așteptarea procedurii de concediere. La 26 iunie 2002, Curtea de Muncire a Dresden a ordonat municipiului Dresden să continue ocuparea reclamantului. La 25 de ani Pe baza acestei hotărâri, reclamantul a fost angajat într-un alt birou municipal din iulie 2002 până la 31 martie 2005. 13. La 6 noiembrie 2003, Curtea Federală a Muncii ( Bundesarbeitsgericht ), după apelul municipal asupra punctelor de drept, a anulat hotărârea din 8 ianuarie 2002 și a transmis cazul Curții de Apel. În temeiul jurisprudenței Tribunalului Federal al Muncii, insultele brute adresate împotriva angajatorului sau a adjunctului său, care constituie o încălcare gravă a onoarei persoanei în cauză, ar putea justifica o concediere din motive legate de comportamentul angajatului. Pentru a stabili gravitatea încălcării onoarei, a trebuit să se stabilească dacă acuzațiile reclamantului se bazează pe fapte obiective. În plus, trebuie luată în considerare dacă au fost făcute critici între membrii personalului sau dacă au fost prezente alte persoane. În cele din urmă, trebuie considerat că angajații serviciului public trebuie să respecte obligații specifice în temeiul Codului de conduită al acestora. 14. Tribunalul Federal al Muncii a confirmat că dreptul la libertatea de exprimare trebuie întotdeauna luat în considerare în evaluarea limbii necorespunzătoare într-un context de lucru și că acuzațiile reclamantului intră în domeniul de aplicare al dreptului său la libertate de exprimare. Prin urmare, instanța a trebuit să cânte acest drept împotriva intereselor juridice protejate care au fost interzise. 15. Curtea Federală a Muncii a considerat că, la greutatea intereselor concurente, Curtea de Apel a eșuat în mod corect să stabilească gravitatea acuzațiilor reclamantului și a încălcării drepturilor de personalitate ale adjunctului primar. În temeiul Codului penal, perversia justiției a fost o crimă supusă până la cinci ani de închisoare. În caz de condamnare penală în temeiul acestei dispoziții, un primar adjunct își va pierde automat biroul. Conducta unui angajat al serviciului public a trebuit să fie măsurată împotriva unui ruj mai strict decât cea a unui angajat în sectorul privat. În special, angajatul a fost obligat să se comporte în mod de a nu interfera cu reputația angajatorului său public. În conformitate cu Codul de Conductă Profesional, angajatul a trebuit să exercite o restricție specială atunci când critică deschis deciziile unui superior. O acuzație publică de perversie a justiției adresată împotriva unui superior, în special în cazul în care acesta a fost nefondat, a încălcat în mod grav drepturile de personalitate ale superiorului și a interferat, în general, cu datoria profesională a angajatului. 16. În consecință, pentru a evalua în mod corespunzător interesele concurente în funcție de dreptul la libertatea de exprimare, Curtea de Apel ar trebui să examineze dacă acuzațiile reclamantei au fost justificate sau nu. 17. Trebuia să fie luată în considerare în continuare faptul că acuzațiile au fost formulate în cursul unei reuniuni de personal. Deși a fost adevărat că criticile făcute în acest context ar putea fi ocazional exagerate sau polemice fără a da angajatorului un motiv de concediere, acest drept a fost limitat de obligația de a nu perturba pacea în birou. Trebuia să se țină seama în favoarea reclamantului că reuniunea personalului are ca obiect eliminarea domeniului de muncă al reclamantului și că atmosfera a fost destul de tensă. Cu toate acestea, acest lucru nu a justificat neglijarea faptului că afirmația de perversie a justiției nu se referă la subiectul ședinței de personal, ci la un singur incident care s-a desfășurat în urmă cu câțiva ani și nu a fost menționată de reclamant din 1997. Reclamantul nu a făcut usor de posibilitatea de a informa primarul despre preocupările sale juridice împotriva deciziei adjunctului primar. În momentul ședinței de personal, decizia datează atât de mult timp în urmă, încât o încercare de a pune în întrebări decizia trebuie să fi lipsit de perspective de succes. În consecință, s-a dovedit că declarația reclamantului era mai degrabă destinată atacului primar adjunct. 18. De asemenea, trebuie luată în considerare faptul că declarația a fost făcută în prezența persoanelor care nu sunt neapărat legate de confidențialitate. În consecință, există riscul posibil de scurgere a acuzațiilor reclamantului din acest cerc apropiat și de a fi făcut cunoscut unui public mai larg. Tribunalul Federal al Muncii a observat în cele din urmă că declarația reclamantului trebuie să fie văzută în contextul mai larg al comportamentului său și că reclamantul a exacerbat în continuare conflictul prin conținutul observațiilor sale scrise. 19. La 16 noiembrie 2004, Tribunalul Saxon al Muncii de Apel a anulat hotărârea Tribunalului Muncii din 24 mai 2000 și a respins moțiunea reclamantului. 20. Tribunalul de Apel al Muncii a considerat că concedierea reclamantului a fost justificată deoarece reclamantul, în declarația sa la reuniunea personalului și în documentele scrise ulterioare, a insultat și a calomniat grav adjunctul primar acuzând-l de perversie a justiției. Pe baza unei examinări aprofundate a situației factuale și juridice din 1995/1996, Curtea de Apel a muncii a considerat că hotărârea luată de adjunctul primar în acel moment era legală. Observațiile scrise ale reclamantului din 17 decembrie 1998 au demonstrat că el nu a fost dispus să accepte și să pună în aplicare decizii politic legitime, în cazul în care se referă la subiectul abuzului de proprietate. Scrisoarea adresată editorului (a se vedea punctul 9 de mai sus) conține hotărâri privind valoarea care nu constituie o insultă. Cu toate acestea, nu s-a putut aștepta primarul adjunct să mențină cooperarea zilnică cu reclamantul după citirea acestei scrisori în care a fost descris ca fiind incompetent. Curtea de Apel a observat în continuare că reclamantul nu și-a revizuit avizul în timpul procedurii. 21. Curtea de Apel a muncii a considerat în continuare că angajatorul nu dispune de mijloace mai mici. În special, nu ar fi fost suficient pentru a reprima reclamantul și pentru a-l transfera la o altă poziție de lucru. Curtea a observat că reclamantul lucrează în prezent la Biroul de Achiziții Publice și că nu există informații negative despre comportamentul său. Reclamantul și-a exprimat dispoziția de a accepta ocuparea forței de muncă la un nivel mai mic. Cu toate acestea, Curtea de Apel a considerat că reclamantul nu și-ar fi schimbat atitudinea fără concedierea de la birou. Astfel, s-ar fi putut aștepta ca reclamantul să-și continue atitudinea justă dacă nu ar fi fost respins. În cele din urmă, Curtea de Apel a considerat că șansele reclamantului de a găsi noi locuri de muncă erau scăzute. Cu toate acestea, interesul angajatorului de a pune capăt ocupării forței de muncă a depășit interesele reclamantului. 22. La 25 august 2010, Curtea Constituțională Federală a refuzat să distreze plângerea constituțională a reclamantului (n. 1 BvR 947/05). Legea internă relevantă 23. Secțiunea 53 din Hotărârea colectiv pentru angajați din serviciul public din partea de est a Germaniei ( Bundesestelltentarifvertrag Ost , BAT-O) prevede că un angajat, care a lucrat o perioadă minimă de cinci ani în serviciul public, poate fi respins cu trei luni de notificare. 24. Secțiunea 1 alineatul (1) din Legea de respingere nejustificată prevede că încheierea unei relații de muncă de către angajator este ilegală dacă este social nejustificată. În temeiul articolului 1 alineatul (2) din această Lege, încheierea este social nejustificată, cu excepția cazului în care este, printre altele, bazată pe motive legate de angajatul însuși sau de comportamentul său. 25. Secțiunea 78 alineatele (1) și (3) din Legea privind reprezentarea personalului în serviciul public al Terenului Saxoniei ( Personalvertretungsgesetz ) prevede că concedierea de la birou sub rezerva unui termen este invalidă dacă comitetul de personal nu a fost auzit în mod corespunzător. În cazul în care comitetul de personal obiectează concedierea, o copie a declarației comitetului de personal trebuie servită pentru angajat. În plus, în cazul în care comitetul de personal se opun decizionului, angajatorul este obligat să continue procedurile de angajare în așteptarea procedurii de judecată cu privire la validitatea concedierii sale, cu excepția cazului în care propunerea angajatului nu are suficiente perspective de succes, continuarea sa ocupare ar duce la dificultăți economice insuportabile sau obiecții comitetului de personal sunt vădit nefondate (secțiunea 78 alin. (2)). COMPLAINT 26. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 10 din Convenție că concedierea sa de la birou a încălcat dreptul său la libertate de exprimare. Întrebări a existat o încălcare a dreptului reclamantului la libertate de exprimare, în contravenție cu art. 10 din Convenție? În special, în ce măsură sarcinile de loialitate și responsabilitățile inerente profesiei reclamantului sunt relevante în ceea ce privește cererea sa și marja de apreciere a statului în acest domeniu? Retragerea reclamantului de la birou constituie un răspuns proporțional, având în vedere în special posibilitatea de a-l transfera la un alt birou municipal?

FIFTH SECTION

Application no. 14464/11

Rolf-Udo LANGNER

against Germany

lodged on 3 March 2011

STATEMENT OF FACTS

1.

The applicant, Mr Rolf-Udo Langner, is a German national, who was born in 1955 and lives in Pirna. He was represented before the Court by Mr

Erik Freiherr von Waldenfels, a lawyer practising in Dresden.

A.

The circumstances of the case

2.

The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.

3.

Since 1993, the applicant was employed as head of the subdivision in charge of sanctioning misuse of housing property (

Zweckentfremdung

) in the Housing Office of the Municipality of Dresden.

4.

On 9 December 1998 a meeting of the staff of the Housing Office took place in the presence of the deputy mayor for economy and housing W. and of a number of staff and trade union representatives. The main subject on the agenda was the expiry of the regulation on misuse of housing property issued by the Government of the

Land

of Saxony by 31

December

1998 and the question of further employment of the staff working in this area. The staff members expected that the deputy mayor W. gave a clear statement taking into account their concerns. At the beginning of the meeting, the staff members were informed that Mr W. had little time and had to move on to another appointment. Accordingly, Mr W. limited himself to some general observations on the problems of the regulation on misuse of property and quickly terminated his address with season’s greetings. The applicant, who had the impression that the deputy mayor depreciated his own past work as well as that of his subdivision, considered that the situation on the housing market in 1998 did not justify the abolition of the regulation on misuse of housing property. In an attempt to induce the deputy mayor to look into the staff members’ interests, the applicant took the floor and accused W. of having committed perversion of justice (

Rechtsbeugung

) by having ordered the issue of an unlawful demolition permit for a block of flats in 1995/1996.

5.

On 11 December 1998 the applicant’s head of division requested the applicant to substantiate his allegations.

6.

On 17 December 1998 the applicant submitted several pages of written comments, in which he repeated his allegations that W. had committed perversion of justice by ordering the issue of a demolition permit in 1995/1996 without, at the same time, imposing compensation payments for the loss of housing space caused by the demolition. According to the applicant, W. had “ruthlessly pursued politico-economic interests”. He further submitted that all staff members of his sub-division considered that W. had deliberately discredited their work. Furthermore, W. had unlawfully attempted to dissolve the subdivision, thus jeopardising the working place of its staff. The statement given by W. during the staff meeting had been degrading and cynical and had contained half-truths and lies. W. had not assumed any personal responsibility and did not show any concern for finding a socially acceptable solution to the problems arising from the dissolution of the sub-division.

Gesamtpersonalrat

) about his intention to dismiss the applicant with three months’ notice. The head of human resources based this intention on the applicant’s behaviour during the staff meeting on 9 December 1998. The staff council was further informed that the applicant had, in the past, already displayed disloyal and inappropriately unruly behaviour towards his superiors. On 1 April 1998 the applicant had been reprimanded because he had put his superior’s directions concerning breaks and problems regarding medical treatment during working hours into question. On 9 July 1998 he had been reprimanded for his refusal to accept telephone calls outside consultation hours. On 8

March

1999 the staff council objected to the dismissal on the grounds that the reasons given did not contain an assessment of the applicant’s maintenance obligations and that it was possible to transfer the applicant to another position.

8.

By letter of 24 March 1999 the Municipality of Dresden dismissed the applicant with effect from 30 June 1999. The dismissal was primarily based on the applicant’s statement during the staff meeting. According to the letter of dismissal, the applicant’s accusations against W. had been unjustified. By making these accusations in front of a large number of staff members and of representatives of the staff committee and of the trade union, the applicant had seriously damaged his superior’s reputation and thus irrecoverably destroyed the mutual trust which was necessary for effective cooperation. It was further observed that the applicant had not availed himself of the possibility of submitting his concerns to his superior or to the mayor. Finally, it was noted that the applicant had been reprimanded for disloyal conduct on two previous occasions.

9.

On 17 July 1999 a local newspaper published a letter to the editor in which the applicant expressed the opinion that the deputy mayor W. was lacking any competence for resolving problems relating to housing issues.

10.

By judgment of 24 May 2000 the Dresden Labour Court (

Arbeitsgericht

) established that the employment contract had not been terminated by the dismissal since this could not be justified under section 1 of the Unfair Dismissal Act (

Kündigungsschutzgesetz

, see relevant domestic law, below). The Labour Court did not find it necessary to decide whether the applicant’s allegations had been correct, as they were, in any event, covered by the applicant’s right to freedom of expression.

11.

On 8 January 2002 the Saxon Labour Court of Appeal (

Landesarbeitsgericht

) dismissed the appeal lodged by the Municipality of Dresden. The court noted that the staff council had been duly heard, but that the dismissal was invalid because the applicant’s statements did not justify his dismissal from office.

April 2003 the Labour Court of Appeal confirmed. On the basis of this decision, the applicant was employed in another municipal office from July

2002 to 31 March 2005.

13.

On 6 November 2003 the Federal Labour Court (

Bundesarbeitsgericht

), upon the Municipality’s appeal on points of law, quashed the judgment of 8 January 2002 and remitted the case to the Labour Court of Appeal. Under the case-law of the Federal Labour Court, gross insults directed against the employer or his deputy, which constituted a serious violation of the concerned person’s honour, could justify a dismissal on grounds relating to the employee’s conduct. In order to establish the seriousness of the violation of honour, it had to be established whether the applicant’s allegations were based on objective facts. It further had to be taken into account whether the criticism had been made among staff members or whether other persons had been present. It had finally to be considered that employees of the public service had to respect specific obligations under their Code of Conduct.

14.

The Federal Labour Court confirmed that the right to freedom of expression always had to be taken into account when assessing inappropriate language in a working place context and that the applicant’s allegations fell within the scope of his right to freedom of expression. Accordingly, the court had to weigh this right against the protected legal interests which had been interfered with.

15.

The Federal Labour Court considered that the Court of Appeal, when weighing the competing interests, had failed correctly to establish the seriousness of the applicant’s allegations and of the violation of the deputy mayor’s personality rights. Under the Criminal Code, perversion of justice was a crime subject to up to five years’ of imprisonment. In case of a criminal conviction under this provision, a deputy mayor would automatically lose his office. The conduct of a public service employee had to be measured against a stricter yardstick than that of an employee in the private sector. In particular, the employee was under an obligation to behave himself in such a way as not to interfere with his public employer’s reputation. Under the Professional Code of Conduct, the employee had to exercise special restraint when openly criticising a superior’s decisions. A public allegation of perversion of justice directed against a superior, in particular if it was unfounded, very seriously violated the superior’s personality rights and interfered, as a rule, with the employee’s professional duties.

16.

Accordingly, in order duly to weigh the competing interests in the light of the right to freedom of expression, the Court of Appeal would have to examine whether the applicant’s allegations had been justified or not.

17.

It had further to be taken into account that the allegations had been made during a staff meeting. While it was true that criticism made in this context could occasionally be exaggerated or polemic without giving the employer a ground for dismissal, this right was limited by the obligation not to disturb peace in the office. It had to be taken into account in the applicant’s favour that the staff meeting concerned the abolition of the applicant’s field of work and that the atmosphere had been rather tense. However, this did not justify neglecting the fact that the allegation of perversion of justice did not concern the subject matter of the staff meeting, but a single incident which dated back several years and had not been mentioned by the applicant since 1997. The applicant had not made use of the possibility of informing the mayor about his legal concerns against the deputy mayor’s decision. At the time of the staff meeting, the decision dated such a long time back that an attempt to put the decision into question must have lacked prospect of success. Accordingly, it appeared that the applicant’s statement was rather aimed at attacking the deputy mayor.

18.

It had also to be taken into account that the statement was made in the presence of persons who were not necessarily bound by confidentiality. Accordingly, there was the feasible risk that the applicant’s allegations would leak out of this close circle and be made known to a wider public. The Federal Labour Court finally observed that the applicant’s statement had to be seen in the wider context of his conduct and that the applicant had further exacerbated the conflict by the content of his written comments.

19.

On 16 November 2004 the Saxon Labour Court of Appeal quashed the judgment of the Labour Court dated 24 May 2000 and rejected the applicant’s motion.

20.

The Labour Court of Appeal considered that the applicant’s dismissal had been justified because the applicant, in his statement at the staff meeting and in his subsequent written submissions, had seriously insulted and slandered the deputy mayor by accusing him of perversion of justice. Based on a thorough examination of the factual and legal situation in 1995/1996, the Labour Court of Appeal considered that the decision taken by the deputy mayor at that time had been lawful. The applicant’s written submissions of 17 December 1998 demonstrated that he was not willing to accept and implement politically legitimate decisions, in case they concerned the subject matter of misuse of property. The letter to the editor (see paragraph 9, above) contained value judgments which did not amount to insult. However, the deputy mayor could not be expected to maintain daily co-operation with the applicant after reading this letter in which he had been described as incompetent. The Labour Court of Appeal further observed that the applicant had not revised his opinion during the proceedings.

21.

The Labour Court of Appeal further considered that the employer did not have any milder means at its disposal. In particular, it would not have been sufficient to reprimand the applicant and to transfer him to another working position. The court observed that the applicant was currently working in the Public Procurement Office and that there was no negative information about his conduct. This was a temporary employment which the applicant had obtained by court order in separate proceedings. The applicant had expressed his readiness even to accept employment at a lower level. However, the Labour Court of Appeal considered that the applicant would not have changed his attitude without his dismissal from office. It could have thus been expected that the applicant had carried on with his self-righteous attitude if he had not been dismissed. The Labour Court of Appeal finally considered that the applicant’s chances of finding new employment were low. Nevertheless, the employer’s interest to terminate the employment outweighed the applicant’s interests.

22.

On 25 August 2010 the Federal Constitutional Court refused to entertain the applicant’s constitutional complaint (no. 1 BvR 947/05).

B.

Relevant domestic law

23.

Section 53 of the Collective Agreement for Public Service Employees in the eastern part of Germany (

Bundesangestelltentarifvertrag Ost

, BAT-O) provides that an employee, who has worked a minimum period of five years in the public service, may be dismissed with three months’ notice.

24.

Section 1(1) of the Unfair Dismissal Act provides that termination of an employment relationship by the employer is unlawful if it is socially unjustified. Under section 1(2) of that Act, termination is socially unjustified unless it is,

inter alia

, based on grounds relating to the employee himself or to his conduct.

25.

Section 78(1) and (3) of the Law on Staff Representation in the Public Service of the

Land

of Saxony (

Personalvertretungsgesetz

) provides that a dismissal from office subject to a time-limit is invalid unless the staff committee has been duly heard. If the staff committee objects to the dismissal, a copy of the staff committee’s statement has to be served on the employee. Furthermore, in case the staff committee objects to the decision, the employer is obliged to continue the employment pending court proceedings on the validity of his dismissal unless the employee’s motion lacks sufficient prospect of success, his further employment would lead to unbearable economic hardship or the staff committee’s objections are obviously unfounded (section 78 (2)).

COMPLAINT

26.

The applicant complained under Article 10 of the Convention that his dismissal from office violated his right to freedom of expression.

QUESTIONS

1.

Has there been a violation of the applicant’s right to freedom of expression, contrary to Article 10 of the Convention?

2.

In particular, to what extent are the duties of loyalty and the responsibilities inherent in the applicant’s profession relevant to his claim and the State’s margin of appreciation in this field?

3.

Did the applicant’s dismissal from office constitute a proportionate response, having particular regard to the possibility of transferring him to another municipal office?