AFFAIRE ABAD URKIXO c. FRANCE

AFFAIRE ABAD URKIXO c. FRANCE (CtEDO, 2013)

CINCEA SECȚIUNEA ABSAD URKIXO c. FRANȚA Cerere nr. 45087/10) HOTĂRÂREA STRASBURG 26 septembrie 2013 Această hotărâre este definitivă. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Abad Urkixo c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care se află într-un comitet compus din Boštjan M. Zupančič, președinte, Ann Power-Forde, Helena Jäderblom, judecători, și Stephen Phillips; grefier adjunct al secțiunii, După ce a deliberat în camera Consiliului la 3 septembrie 2013, Renunță la hotărâre, adoptat la această dată a procedurii A la origine a cauzei se află o cerere (n 45087/10) îndreptată împotriva Republicii Franceze și al cărei resortisant spaniol, dl Patxi Abad Urkixo ( La 30 iulie 2010, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( E. Belliard, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Reclamantul a invocat o încălcare a articolului 5 alineatul (3) din Convenție. La 29 iunie 2011, cererea a fost comunicată guvernului. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR DE LA L Acestea s-au născut în 1975. Potrivit guvernului, a fost extrădat în Spania la 17 noiembrie 2010. Reclamantul, membru al ETA (Euskadi Ta Askatasuna), a fost arestat la 4 decembrie 2003 în timp ce se afla într-un vehicul Peugeot. 206 furat și falsificat înmatriculat. În momentul arestării sale, reclamantul a avut în mână un pistol automat STAR de 9 mm. În plus, el a fost în compania unui om căutat în temeiul a trei mandate de arestare eliberate pentru fapte de natură criminală. La interpelarea reclamantului a permis localizarea unui apartament unde au fost găsite numeroase documente administrative falsificate, documente false, un pistol mitralieră, o pușcă de asalt, mai multe pistoale automate, muniție de diferite calibrue, cartușe lovite, sisteme de tragere la foc, detonatoare și documentația operațională a ETA. Ca urmare a acestei arestări, au fost arestați alți membri ai organizației. La 7 decembrie 2003, reclamantul a fost pus în arest provizoriu ca urmare a examinării sale într-o procedură penală pentru activități criminale de asociere a infractorilor în scopul de a perpetri acte de terorism și mai multe infracțiuni legate în principal sau legate de o întreprindere teroristă: mai mult decât atât, trebuie să se evite orice presiune asupra martorilor și victimelor și să se evite orice consultare cu coautorii sau complicii; Prevăzut că nu oferă nici o garanție de reprezentare, care a luat ilegalitate în Spania după arestarea F.I. la 19 decembrie 2002 și descoperirea în apartamentul pe care acesta a avut loc în Tarbes, documente referitoare la mijloacele de recrutare de la E.T.A. pentru a caracteriza rolul său de responsabil de recrutare într-o regiune din Țara Bascilor Spaniolă (...). Prevăzute că faptele care se află într-un context de organizație teroristă deosebit de periculos sunt cele care tulbură într-un mod excepțional și durabil ordinea publică; Așteptând ca obligațiile de control judiciar să fie insuficiente în raport cu funcțiile definite în art. 137 din Codul de Procedură Penalală, (...). Pe parcursul procesului de luare în custodie publică, reținerea provizorie a reclamantului a fost prelungită de șase ori în temeiul unor ordonanțe succesive cu o durată de șase luni fiecare. Aceste ordonanțe sunt datate la 30 noiembrie 2004, 30 mai 2005, 1 decembrie 2005, 31 mai 2006, 24 noiembrie 2006 și 31 mai 2007. Motivele de prelungire au fost mai mult sau mai puțin aceleași de-a lungul întregii activități: numeroase investigații care trebuie efectuate, cu atât mai mult cu cât anchetarea nu dorește să se exprime asupra faptelor care îi sunt reproșate, riscă să existe o consultare frauduloasă între persoana pusă sub acuzare și complicii săi, garanții de reprezentare inexistente pe teritoriul național, tulburări excepționale de ordine publică și persistență ale acestuia, în pofida faptelor. 10. Între timp, la 2 aprilie 2007, reclamantul a făcut o cerere de eliberare a eliberării condiționate de o ordonanță din 12 aprilie 2007. La apelul reclamantului, camera de la liturghie a tribunalului din Paris a confirmat această ordonanță. 11. La 5 august 2007, reclamantul a prezentat o altă cerere de eliberare, respinsă printr-o ordonanță din 12 august 2007. September 2007, camera de l'inginerie a instanței de apel din Paris a confirmat ordonanța. 12. Printr-o ordonanță din 6 decembrie 2007 pronunțată de judecătorul judecătoresc judecătoresc de la Tribunalul de Mare Instanță din Paris, reclamantul a fost acuzat și a fost trimis înapoi cu șase coinculpați în fața tribunalului din Paris special compus, pentru tentativa de extorcare de fonduri în bandă organizată și în legătură cu o întreprindere teroristă. 13. La 10 martie 2008, reclamantul a prezentat o cerere de eliberare a vizelor. Prin hotărârea din 21 martie 2008, camera de l'inginerie a respins-o din aceleași motive ca cele invocate anterior. 14. La data de 1 ianuarie a fiecărui an, procurorul general, la data de 14 iulie, sesizează camera de judecată cu privire la rolul Tribunalului special al Parisului care nu a permis ca reclamantul să fie citat în termenul de un an prevăzut la art. 181 alineatul (8) din Codul de procedură penală. octombrie 2008 pentru a prelungi în mod excepțional reținerea provizorie a reclamantului pentru o perioadă de șase luni. 15. Printr-o hotărâre din 14 noiembrie 2008, camera de judecată a tribunalului din Paris găzduiește cererea procurorului general prin prelungirea detenției provizorii pentru o perioadă de șase luni de la 11 decembrie 2008, în temeiul articolului 181 alineatul (9) din CPP. 16. Printr-o cerere din 14 martie 2009, procurorul general sesizează camera de la liturghie pentru a li se ordona prelungirea efectelor mandatului de depunere pentru o perioadă de șase luni. 17. Prin hotărârea din 15 mai 2009, tribunalul din Paris a dispus prelungirea detenției provizorii a reclamantului pentru o perioadă de șase luni de la 11 iunie 2009: În ceea ce privește faptul că tribunalul din Paris este unicul competent pentru judecarea crimelor teroriste comise pe întreg teritoriul francez, sarcina sa de muncă are drept consecință utilizarea, în anumite cazuri, a termenului maxim prevăzut de Codul de procedură penală; întrucât acest termen rămâne în limitele rezonabile prevăzute la articolele 5 și 6 din CEDH; Având în vedere că durata de informare a fost justificată de complexitatea investigațiilor, în ceea ce privește mai mulți autori și mai multe fapte, în timp ce alegerea mutismului total al persoanelor puse în discuție a necesitat realizarea a numeroase experiențe succesive care au condus la termene de luare în serios; (...) Că (...) pârâtul nu dispune de nici o garanție de reprezentare în timp ce el trăiește în subteran și are toate mijloacele de a menține acolo și că riscurile de repetare sunt, ținând cont de stilul de viață pe care l-a ales, împreună cu persoane căutate pentru mai multe atacuri, substanțiale; (...) obligațiile de control judiciar sunt, în aceste condiții, complet insuficiente. 18. La 22 iulie 2009, reclamantul a prezentat o nouă cerere de eliberare, iar prin hotărârea din 6 august 2009, camera de l'inginerie a respins-o. Printr-o hotărâre din 2 septembrie 2009, pronunțată în recursul recurentului, camera penală a Curții de Casație a anulat hotărârea din 15 mai 2009 pe motiv că camera de la lit. (n) nu putea justifica măsura de prelungire a detenției cu titlu excepțional prin dificultățile recurente de funcționare a instanței care trebuia să se pronunțe în fond, ci trebuia să verifice dacă autoritățile competente au adus o diligență specială continuării procedurii. La data de 28 septembrie 2009, reclamantul a prezentat o cerere de eliberare. Prin hotărârea din 12 octombrie 2009 (2009/06770), aceasta a fost respinsă din aceleași motive ca și cele invocate încă de la începutul procedurii. 21. Înainte, printr-o cerere din 6 octombrie 2009, procurorul general a solicitat prelungirea detenției provizorii și a afirmat că, în cazul obstacolelor structurale și materiale inerente funcționării instanței, au fost adăugați factori care nu pot fi controlați de instanța de judecată din Paris, ceea ce nu a permis ca reclamantul să fie prezentat în fața instanței de judecată. Printr-o altă hotărâre din 12 octombrie 2009 (2009/0157), hotărând pe baza trimiterii ulterioare la hotărârea pronunțată de Curtea de Casație la 2 septembrie 2009 și la cererea procurorului din 6 octombrie 2009, Curtea din Paris a prelungit reținerea provizorie pentru o perioadă de șase luni în lunile 11 iunie 2009, Curtea a respins cererea de eliberare a reclamantului din motivele deja indicate în deciziile anterioare. 23. Reclamantul a formulat recursuri în recurs împotriva celor două hotărâri din 12 octombrie 2009. 24. Printr-o hotărâre pronunțată la 26 noiembrie 2009, Curtea de Casație special compusă l-a condamnat pe reclamant la 10 ani de rechiziționare penală. 25. Prin două hotărâri din 2 februarie 2010, Curtea de Casație a respins recursurile reclamantului, devenit fără obiect ca urmare a condamnării sale la 26 noiembrie 2009. DREPTUL INTERNE PERTINENT 26. Dreptul intern relevant este menționat în hotărâri. Guimon Esparza c. Franța, n 29116/09, § 22, 26 ianuarie 2012 și Sagarzazu c. Franța, n 29109/09, § 21, 26 ianuarie 2012. ÎN DREPTUL VIOLAȚIEI ALLEGUE DE LA ARTICOLUL 5 § 3 DIN CONVENȚIE 27. Reclamantul se plânge de durata detenției sale provizorii pe care o consideră excesivă. În conformitate cu alineatul (1) litera (c) din prezentul articol (...), orice persoană arestată sau deținută are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în timpul procedurii. Punerea în liberă circulație poate fi condiționată de o garanție care să asigure prezentarea în instanță a unei părți a acesteia. Curtea constată că Tribunalul nu este în mod clar întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din Convenție. Curtea constată, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Pe fond Pe perioada care trebuie luată în considerare 29. Perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 4 decembrie 2003, ziua în care a fost interpelată la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Reclamantul se plânge de lipsa diligenței și a prelegerii autorităților judiciare în continuarea procedurii și, în special, de termenul de doi ani dintre ordonanța de punere sub acuzare și arestarea instanței judecătorești în cauză, datorată înălțării rolului instanței judecătorești din Paris. În opinia sa, această perioadă de latență, datorată rolului acestei instanțe de judecată, constituie o încălcare evidentă a art. 5 alin. (3) din Convenție. 31. Guvernul consideră că durata detenției provizorii nu a fost rezonabilă ținând cont de circumstanțele speței. În plus, acesta reamintește că reclamantul era cunoscut de serviciile polițiștilor francezi și ale instanțelor din Franța, care fuseseră identificate încă din 2002 ca fiind responsabil de recrutarea într-o regiune a țării bascului spaniol. (punctul 8 de mai sus). Guvernul consideră că autoritățile naționale au justificat menținerea în detenție a reclamantului prin motive relevante, suficiente și nesoluționate, din cauza unor interese publice impetuoase și persistente. În special, riscul de evadare a fost pe deplin demonstrat, având în vedere clandestinitatea în care reclamantul trăia înainte de arestarea sa și naționalitatea sa străină. Riscurile de repetare a dreptului de proprietate de către solicitant, având în vedere profilul și rolul său activ în funcționarea sistemului logistic al ETA, pe de o parte, și de mai multe dovezi și de consultare frauduloasă cu co-autorii de la locul de muncă, pe de altă parte, au persistat, legitimând privarea de libertate. În cele din urmă, tulburarea excepțională a ordinii publice nu a încetat în ziua detenției provizorii a reclamantului. 32. Guvernul susține, de asemenea, că, în pofida unor circumstanțe dificile care rezultă dintr-o parte a atitudinii reclamantului, care a dorit să păstreze tăcerea, instanțele naționale au depus eforturi semnificative pentru a concilia calitatea și diligența procedurii. În ceea ce privește celeritatea procedurii, acesta reamintește gravitatea și complexitatea cauzei, demonstrate de numărul și natura actelor la care a fost efectuată. Guvernul comunică un borderou al documentelor de fond care corespund tuturor actelor de procedură efectuate în timpul procesului, adică trei mii o sută șaizeci de bucăți. În ceea ce privește termenul acordat în fața tribunalului special compus, guvernul recunoaște că a fost foarte important, dar l . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Guvernul precizează că autoritățile franceze au încercat în mod constant să respecte cerința unei perioade rezonabile de timp, în timp ce judecarea cazurilor de terorism mobilizează puternic resursele umane și că numărul de zile consacrate judecării acestor cauze a crescut constant de la începutul anilor 2000 (29 de zile în 2000, 180 de zile în 2008, 130 de zile în 2009). Evaluarea Curții Principii Generale 33. Curtea face trimitere la principiile care decurg din jurisprudența sa, astfel cum au fost amintite recent în Hotărârile Guimon Esparza c. Franța, n 29116/09, § 33 și 34, 26 ianuarie 2012 și Sagarzazu c. Franța, n 29109/09, § 33 și 34, 26 ianuarie 2012. ii. Aplicarea în cazul de față 34. ani pare a fi prima facie nerațional și trebuie să fie însoțită de justificări deosebit de puternice. 35. Curtea constată că reclamantul nu pune în discuție în fața sa motivele menținerii în detenție. În orice caz, aceasta recunoaște, având în vedere contextul prezentei cauze, că aceste motive, în special riscul de scurgere, au rămas atât în acest sens, complexitatea cauzei, în contextul luptei împotriva terorismului (Debboub alias Husseini Ali c. France, n 37786/97, 9 noiembrie 1999; Chraidi, citată anterior; Herri Batasuna și Batasuna c. Spania, n 25803/04 și 25817/04, § 89, 30 iunie 2009; Leroy c. Franța, n 36109/03, § 45, 2 octombrie 2008), poate explica în mare măsură lungimea detenției. Curtea amintește că celeritatea la care un inculpat are dreptul în examinarea cazului său nu trebuie să afecteze eforturile magistraților de a-și îndeplini sarcina cu grija dorită (Pescuitul c. Luxemburg, n 16308/02, § 62, 11 decembrie 2007 ; Tinner c. Elveția, n 59301/08 și 8439/09, § 62, 26 aprilie 2011). În speță, Curtea nu recunoaște nicio perioadă în cursul căreia autoritățile nu au efectuat căutările sau actele de inculpat, cum ar fi: . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Aceasta se referea la acuzații grave aduse reclamantului și continuarea investigațiilor a confirmat rolul său cheie în faptele reprobabile, implicând mai mulți actori și necesită numeroase măsuri de informare, ceea ce demonstrează numărul mare de experiențe realizate (punctul 9 de mai sus). 37. În plus, lungimea detenției se datorează parțial comportamentului reclamantului; acesta din urmă nu avea cu siguranță obligația de a coopera cu autoritățile, dar trebuie să suporte consecințele pe care atitudinea sa le-ar fi putut provoca în marșul l'inginerie (Gérard Bernard c. Franța, n 27768/02, § 42, 26 septembrie 2006; Guimon Esparza, citată anterior, § 39). 38. În cele din urmă, în ceea ce privește termenul de încuviințare în fața tribunalului special compus, imputabil autorităților judiciare între Ordonanța de punere sub acuzare din 6 decembrie 2007 și arestarea acestei instanțe din 26 noiembrie 2009, ceea ce reprezintă un interval de aproape doi ani, Curtea amintește că a constatat deja că . . În Hotărârile Guimon Esparza Sagarzazu nu era rezonabil. Mai sus, Comisia a considerat că un astfel de termen nu putea fi justificat de langustul curții din spate și că acesta aparține statelor care își înființează sistemul judiciar astfel încât să permită instanțelor lor să îndeplinească cerințele art. 5 din Convenție (Gosselin c. Franța, nr 66224/01, § 34, 13 septembrie 2005; Guimon Esparza, § 40, Sagarzazu , citată anterior, punctul 40. Aceasta a ajuns la aceeași concluzie în Hotărârile Esparza Luri c. France 29119/09, 26 ianuarie 2012), Soria Valderrama c. France 29101/09, 26 ianuarie 2012) și Berasategi c. Franța 29095/09, 26 ianuarie 2012).În absența unui alt argument prezentat de guvern decât cel al înjunghierii rolului instanței de judecată special compuse, Curtea nu are nici un motiv să încheie în mod diferit în speță 39. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că autoritățile judiciare nu au acționat cu toată promptitudinea necesară. Prin urmare, aceasta concluzionează că, în circumstanțele speciale ale cauzei, prin durata sa excesivă, detenția reclamantului a încălcat art. 5 alineatul (3) din Convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 40. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vizate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 40 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit din cauza faptului că a fost în așteptarea procesului său, a extracțiilor pentru prezentarea în fața instanței judecătorești, a condițiilor de detenție la Fleuriy-Merogis unde a fost deținut până în octombrie 2010. 42. Guvernul consideră că, în cazul în care Curtea constată o încălcare a articolului 5 alineatul (3) din convenție, ar fi rezonabil să se aloce 3 000 EUR reclamantului. 43. Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert datorită duratei excesive a detenției sale provizorii. În ceea ce privește caracterul echitabil, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 5 000 EUR pentru prejudiciul moral (Guimon Esparza, citată anterior, punctul 47). Cheltuieli și cheltuieli de judecată 44. Reclamantul solicită, de asemenea, 2 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții. 45. În cazul în care Curtea constată o încălcare a articolului 5 alineatul (3) din Convenție, Tribunalul este de acord cu cererea reclamantului. 46. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se află la baza realității lor, a necesității lor și a caracterului rezonabil al ratei lor. În speță, și având în vedere documentele aflate în posesia sa și jurisprudența sa, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR și acordul reclamantului. Interese moratoriu 47. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURTEA, LA L 000 EUR (cinci mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale și 2 000 EUR (două mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către solicitant, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 26 septembrie 2013, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Stephen Phillips Bošjan M. Zupančič Modululr Adjunct Președinte

CINQUIÈME SECTION

AFFAIRE ABAD URKIXO c. FRANCE

(

Requête n

o

45087/10)

ARRÊT

STRASBOURG

26 septembre 2013

Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Abad Urkixo c. France,

La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant en un comité composé de

:

Boštjan M. Zupančič,

président,

Ann Power-Forde,

Helena Jäderblom,

juges,

et de Stephen Phillips,

greffier adjoint

de section,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 3 septembre 2013,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

45087/10) dirigée contre la République française et dont un ressortissant espagnol, M.

Patxi

Abad

Urkixo («

le requérant

»), a saisi la Cour le 30 juillet 2010 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant a été représenté par M

e

A. Recarte, avocat à Saint-Jean-de-Luz. Le gouvernement français («

le Gouvernement

») a été représenté par son agent, M

me

E. Belliard, directrice des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

3.

Le requérant allègue une violation de l’article 5 § 3 de la Convention.

4.

Le 29 juin 2011, la requête a été communiquée au Gouvernement.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

5.

Le requérant est né en 1975. Selon le Gouvernement, il a été extradé vers l’Espagne le 17 novembre 2010.

6.

Le requérant, membre de l’ETA (Euskadi Ta Askatasuna), fut interpellé le 4 décembre 2003 alors qu’il roulait dans un véhicule Peugeot

206 volé et faussement immatriculé. Au moment de son interpellation, le requérant était porteur d’un pistolet automatique STAR de calibre 9 mm. Par ailleurs, il était en compagnie d’un homme recherché en vertu de trois mandats d’arrêt délivrés pour des faits de nature criminelle.

7.

L’interpellation du requérant permit la localisation d’un appartement où furent trouvés de nombreux documents administratifs falsifiés, faux documents, un pistolet mitrailleur, un fusil d’assaut, plusieurs pistolets automatiques, des munitions de différents calibres, des douilles percutées, des systèmes de mise à feu temporisés, des détonateurs et une documentation opérationnelle de l’ETA. Suite à cette interpellation, d’autres membres de l’organisation furent arrêtés.

8.

Le 7 décembre 2003, le requérant fut placé en détention provisoire suite à sa mise en examen dans une procédure criminelle pour des faits d’association de malfaiteurs en vue de perpétrer des actes de terrorisme, et plusieurs infractions en relation à titre principal ou connexe avec une entreprise terroriste :

« Attendu que des investigations complémentaires seront nécessaires pour vérifier la matérialité des faits et les circonstances exactes dans lesquelles le mis en examen a commis les agissements reprochés ; qu’il y a lieu également d’éviter toute pression sur les témoins et victimes et éviter toute concertation avec les coauteurs ou complices ;

Attendu qu’il n’offre aucune garantie de représentation, ayant pris la clandestinité en Espagne après l’arrestation de F.I., le 19 décembre 2002, et la découverte dans l’appartement qu’il occupait à Tarbes, de documents relatifs à l’appareils de recrutement d’E.T.A. permettant de caractériser son rôle de responsable du recrutement dans une région du pays basque espagnol (...).

Attendu que les faits qui s’inscrivent dans un contexte d’organisation terroriste particulièrement dangereuse, sont ceux qui troublent d’une manière exceptionnelle et durable l’ordre public ;

Attendu que les obligations du contrôle judiciaire seront insuffisantes au regard des fonctions définies à l’article 137 du Code de Procédure Pénale,

(...) ».

9.

Durant l’instruction, la détention provisoire du requérant fut prolongée à six reprises en vertu d’ordonnances successives d’une durée de six mois chacune. Ces ordonnances sont datées des 30

novembre 2004, 30

mai 2005, 1

er

décembre 2005, 31 mai 2006, 24

novembre 2006 et 31

mai

10.

Entre-temps, le 2 avril 2007, le requérant fit une demande de mise en liberté rejetée par une ordonnance du 12 avril 2007. Sur appel du requérant, la chambre de l’instruction de la cour d’appel de Paris confirma cette ordonnance.

11.

Le 5 août 2007, le requérant présenta une autre demande de mise en liberté, rejetée par une ordonnance du 12 août 2007. Par un arrêt du 4

septembre 2007, la chambre de l’instruction de la cour d’appel de Paris confirma l’ordonnance.

12.

Par une ordonnance du 6 décembre 2007 rendue par le juge d’instruction du tribunal de grande instance de Paris, le requérant fut mis en accusation et renvoyé avec six coaccusés devant la cour d’assises de Paris spécialement composée, pour tentatives d’extorsion de fonds en bande organisée et en lien avec une entreprise terroriste.

13.

Le 10 mars 2008, le requérant présenta une demande de mise en liberté. Par un arrêt du 21 mars 2008, la chambre de l’instruction la rejeta pour les mêmes motifs que ceux précédemment invoqués.

14.

L’encombrement du rôle de la cour d’assises spéciale de Paris n’ayant pas permis de faire comparaître le requérant dans le délai d’un an fixé par l’article 181 alinéa 8 du code de procédure pénale, le procureur général près la cour d’appel de Paris saisit la chambre d’instruction le 14

octobre 2008 d’une requête afin de prolonger à titre exceptionnel la détention provisoire du requérant pour une durée de six

mois.

15.

Par un arrêt du 14 novembre 2008, la chambre d’instruction de la cour d’appel de Paris accueillit la requête du procureur général en prolongeant la détention provisoire pour une durée de six mois à compter du 11 décembre 2008 en application de l’article 181 alinéa 9 du CPP.

16.

Par une requête du 14 mars 2009, le procureur général saisit la chambre de l’instruction afin de voir ordonner la prolongation des effets du mandat de dépôt pour une durée de six mois.

17.

Par un arrêt du 15 mai 2009, la cour d’appel de Paris ordonna la prolongation de la détention provisoire du requérant pour une durée de six

mois à compter du 11 juin 2009 :

« (...) Considérant que la cour d’assises de Paris spécialement composée étant la seule compétente pour le jugement de crimes terroristes commis sur tout le territoire français, sa charge de travail a pour conséquence l’utilisation, dans certaines affaires, du délai maximal prévu par le code de procédure pénale ; que ce délai demeure dans les limites raisonnables prévues par les articles 5 et 6 de la CEDH ;

Considérant que la durée de l’information a, quant à elle, été justifiée par la complexité des investigations, concernant plusieurs auteurs et plusieurs faits, alors que le choix du mutisme total des personnes mises en cause a nécessité la réalisation de nombreuses expertises successives qui ont entraîné des délais d’instruction importants

; (...)

Que (...) l’accusé ne dispose d’aucune garantie de représentation alors qu’il vit dans la clandestinité et a tous moyens de s’y maintenir et que les risques de réitération sont, compte tenu du mode de vie qu’il a choisi, en compagnie de personnes recherchées pour plusieurs attentats, considérables ;

(...) les obligations de contrôle judiciaire sont, dans ces conditions, totalement insuffisantes. »

18.

Le 22 juillet 2009, le requérant présenta une nouvelle demande de mise en liberté. Par un arrêt du 6 août 2009, la chambre de l’instruction la rejeta.

19.

Par un arrêt du 2 septembre 2009, rendu sur pourvoi du requérant, la chambre criminelle de la Cour de cassation annula l’arrêt du 15 mai 2009 au motif que la chambre de l’instruction ne pouvait justifier la mesure de prolongation de la détention à titre exceptionnel par les difficultés récurrentes de fonctionnement de la juridiction appelée à statuer au fond mais devait rechercher si les autorités compétentes avaient apporté une diligence particulière à la poursuite de la procédure. Elle renvoya l’affaire devant la chambre de l’instruction de la cour d’appel de Paris autrement composée.

20.

Le 28 septembre 2009, le requérant présenta une demande de mise en liberté. Par un arrêt du 12 octobre 2009 (2009/06770), celle-ci fut rejetée pour les mêmes motifs que ceux invoqués dès le début de la procédure.

21.

Auparavant, par une requête du 6 octobre 2009, le procureur général demanda la prolongation de la détention provisoire. Il fit valoir que, aux obstacles structurels et matériels inhérents au fonctionnement de la juridiction, des facteurs non maîtrisables par la cour d’appel de Paris s’étaient ajoutés, ce qui n’avait pas permis la comparution du requérant devant la cour d’assises.

22.

Par un autre arrêt du 12 octobre 2009 (2009/01757), statuant sur renvoi consécutivement à l’arrêt rendu par la Cour de cassation le 2

septembre 2009 et sur la requête du procureur du 6 octobre 2009, la cour d’appel de Paris prolongea la détention provisoire pour une durée de six

mois à compter du 11 juin 2009. Elle releva qu’il résultait amplement des termes de la requête du procureur un réel encombrement devenu structurel du rôle de la Cour d’assises spéciale de Paris et rejeta la demande de mise en liberté du requérant pour les motifs déjà indiqués dans les décisions précédentes.

23.

Le requérant forma des pourvois en cassation contre les deux arrêts du 12 octobre 2009.

24.

Par un arrêt rendu le 26 novembre 2009, la cour d’assises spécialement composée condamna le requérant à dix ans de réclusion criminelle.

25.

Par deux arrêts du 2 février 2010, la Cour de cassation rejeta les pourvois du requérant, devenus sans objet du fait de sa condamnation le 26

novembre 2009.

II.

LE DROIT INTERNE PERTINENT

26.

Le droit interne pertinent est relaté dans les arrêts

Guimon Esparza c.

France

, n

o

29116/09, § 22, 26 janvier 2012 et

Sagarzazu c. France

, n

o

29109/09, § 21, 26 janvier 2012.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 5 § 3 DE LA CONVENTION

27.

Le requérant se plaint de la durée de sa détention provisoire qu’il juge excessive. Il allègue une violation de l’article 5 § 3 de la Convention, ainsi libellé :

« Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe 1 c) du présent article (...) a le droit d’être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l’intéressé à l’audience. »

A.

Sur la recevabilité

28.

La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable.

B.

Sur le fond

1.

Sur la période à prendre en considération

29.

La période à considérer a débuté le 4 décembre 2003, jour de l’interpellation de l’intéressé, pour s’achever le 26 novembre 2009, jour du prononcé de l’arrêt de la cour d’assises de Paris. Elle s’étend donc sur cinq

ans, onze mois et vingt-trois jours.

2.

Sur le caractère raisonnable de la durée de la détention

a)

Thèses des parties

30.

Le requérant se plaint du manque de diligence et de célérité des autorités judiciaires dans la poursuite de la procédure et, en particulier, du délai de deux ans entre l’ordonnance de mise en accusation et l’arrêt de la cour d’assises dû à l’encombrement du rôle de la cour d’assises de Paris. Cette période de latence, due à l’encombrement du rôle de cette cour d’assises, constitue selon lui une violation manifeste de l’article 5 § 3 de la Convention.

31.

Le Gouvernement considère que la durée de la détention provisoire n’était pas déraisonnable compte tenu des circonstances de l’espèce. Il fait valoir qu’il existait « des indices graves et concordants sur la culpabilité du requérant » et se réfère à la saisie ayant suivi son interpellation. En outre, il rappelle que le requérant était connu des services des policiers français et des magistrats puisqu’il avait été identifié dès 2002 comme occupant le «

rôle de responsable du recrutement dans une région du pays basque espagnol

» (paragraphe 8 ci-dessus). Le Gouvernement estime que les autorités nationales ont justifié le maintien en détention du requérant par des motifs pertinents, suffisants et circonstanciés, en raison « d’intérêts publics impérieux et persistants ». En particulier, le risque de fuite était tout à fait avéré compte tenu de la clandestinité dans laquelle le requérant vivait avant son arrestation et de sa nationalité étrangère. Les risques de réitération de l’infraction par le requérant au vu de son profil et son rôle actif dans le fonctionnement de l’appareil logistique de l’ETA d’une part, et d’altération des preuves et de concertation frauduleuse avec les co-auteurs de l’infraction d’autre part ont persisté, légitimant la privation de liberté. Enfin, le trouble exceptionnel à l’ordre public n’a pas cessé au jour du placement en détention provisoire du requérant.

32.

Le Gouvernement soutient également qu’en dépit de circonstances difficiles résultant pour une partie de l’attitude du requérant, qui a souhaité garder le silence, les juridictions nationales ont accompli des diligences importantes réelles afin de concilier la qualité et la diligence de la procédure. Quant à la célérité de l’instruction, il rappelle la gravité et la complexité de l’affaire, démontrées par le nombre et la nature des actes auxquels il a été procédé. Le Gouvernement communique un bordereau d’inventaire des pièces de fond correspondant à tous les actes de procédure effectués pendant l’instruction, soit trois mille cent soixante pièces. Quant au délai d’audiencement devant la cour d’assises spécialement composée, le Gouvernement reconnaît qu’il fut très important mais l’explique par la lourde charge de cette juridiction d’exception qui a vocation à connaître toutes les affaires criminelles à caractère terroriste, commises sur l’ensemble du territoire. Le Gouvernement précise que les autorités françaises s’efforcent constamment de respecter l’exigence de délai raisonnable alors que le jugement des affaires de terrorisme mobilise fortement les ressources humaines et que le nombre de jours consacrés au jugement de ces affaires a constamment crû depuis le début des années 2000 (vingt-deux jours en 2000, cent dix-huit en 2008, cent trente-neuf en 2009).

b)

Appréciation de la Cour

i.

Principes généraux

33.

La Cour renvoie aux principes ressortant de sa jurisprudence tels que récemment rappelés dans les arrêts

Guimon Esparza c. France

, n

o

29116/09, §§ 33 et 34, 26 janvier 2012 et

Sagarzazu c. France

, n

o

29109/09, §§ 33 et 34, 26 janvier 2012.

ii.

Application au cas d’espèce

34.

D’emblée, la Cour relève qu’une durée de détention de presque six

ans apparaît

prima facie

déraisonnable et doit être accompagnée de justifications particulièrement fortes.

35.

La Cour constate que le requérant ne remet pas en cause devant elle les motifs du maintien en détention. En tout état de cause, elle reconnaît, eu égard au contexte de la présente affaire, que ces motifs, en particulier le risque de fuite, sont restés à la fois « pertinents » et suffisants tout au long de l’instruction.

36.

Il convient donc d’examiner si les autorités judiciaires ont apporté «

une diligence particulière » à la conduite de la procédure. A cet égard, la complexité de l’affaire, dans un contexte de lutte contre le terrorisme (

Debboub alias Husseini Ali c. France

, n

o

37786/97, 9 novembre 1999 ;

Chraidi

, précité ;

Herri Batasuna et Batasuna c. Espagne

, n

os

25803/04 et 25817/04, § 89, 30 juin 2009 ;

Leroy c. France

, n

o

36109/03, § 45, 2

octobre

2008), peut expliquer en grande partie la longueur de la détention. La Cour rappelle que la célérité à laquelle un accusé a le droit dans l’examen de son cas ne doit pas nuire aux efforts des magistrats pour accomplir leur tâche avec le soin voulu (

Pecheur c. Luxembourg

, n

o

16308/02, § 62, 11 décembre 2007 ;

Tinner c. Suisse

, n

os

59301/08 et 8439/09, § 62, 26 avril 2011). En l’espèce, la Cour ne discerne aucune période pendant laquelle les autorités n’ont pas procédé aux recherches ou à des actes d’instruction comme l’atteste l’inventaire des pièces de fond communiqué par le Gouvernement. La longueur de la détention incriminée se révèle imputable, pour l’essentiel, à la complexité de l’affaire. Celle-ci concernait des accusations graves portées contre le requérant et la poursuite des investigations confirma son rôle clé dans les faits reprochés. Elle impliquait plusieurs acteurs et nécessitait de nombreuses mesures d’instruction, ce dont témoigne le nombre important d’expertises réalisées (paragraphe 9 ci-dessus).

37.

La longueur de la détention est par ailleurs en partie due au comportement du requérant. Celui-ci n’avait certes pas l’obligation de coopérer avec les autorités, mais il doit supporter les conséquences que son attitude a pu entraîner dans la marche de l’instruction (

Gérard Bernard c.

France

, n

o

27678/02, § 42, 26 septembre 2006 ;

Guimon Esparza

, précité, § 39).

38.

Enfin, quant au délai d’audiencement devant la cour d’assises spécialement composée, imputable aux autorités judiciaires entre l’ordonnance de mise en accusation du 6 décembre 2007 et l’arrêt de cette cour du 26 novembre 2009, soit un intervalle de près de deux ans, la Cour rappelle qu’elle a déjà constaté qu’il n’était pas raisonnable. Dans les arrêts

Guimon

Esparza

et

Sagarzazu

précités, elle a considéré qu’un tel délai ne pouvait être justifié par l’encombrement de la cour d’assises et qu’il appartenait aux Etats d’agencer leur système judiciaire de manière à permettre à leurs tribunaux de répondre aux exigences de l’article 5 de la Convention (

Gosselin c. France

, n

o

66224/01, § 34, 13 septembre 2005 ;

Guimon Esparza

, § 40,

Sagarzazu

, précité, § 40). Elle est parvenue au même constat dans les arrêts

Esparza Luri c. France

(n

o

29119/09, 26

janvier 2012),

Soria Valderrama c. France

(n

o

29101/09, 26

janvier 2012) et

Berasategi c. France

(n

o

29095/09, 26 janvier 2012). En l’absence d’autre argument avancé par le Gouvernement que celui de l’engorgement du rôle de la cour d’assises spécialement composée, la Cour n’aperçoit aucune raison de conclure différemment en l’espèce.

39.

Eu égard à ce qui précède, la Cour considère que les autorités judiciaires n’ont pas agi avec toute la promptitude nécessaire. Partant, elle conclut que, dans les circonstances particulières de la cause, par sa durée excessive, la détention du requérant a enfreint l’article 5 § 3 de la Convention.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

40.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

41.

Le requérant réclame 40 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi du fait de l’attente de son procès, des extractions pour la présentation devant le juge d’instruction, des conditions de détention à Fleury-Merogis où il était détenu jusqu’en octobre 2010.

42.

Le Gouvernement considère que, si la Cour venait à constater une violation de l’article 5 § 3 de la Convention, il serait raisonnable d’allouer 3

000 EUR au requérant.

43.

La Cour estime que le requérant a subi un dommage moral certain du fait de la durée déraisonnable de sa détention provisoire. Statuant en équité, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 5 000 EUR au titre du préjudice moral (

Guimon Esparza

, précité, § 47).

B.

Frais et dépens

44.

Le requérant demande également 2

000 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour.

45.

Le Gouvernement s’accorde avec la demande du requérant dans le cas où la Cour venait à constater une violation de l’article 5 § 3 de la Convention.

46.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, et compte tenu des documents en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 2

000 EUR et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

47.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention

;

3.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, 5

000 EUR (cinq mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral

et 2

000 EUR (deux mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, pour frais et dépens

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

4.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 26 septembre 2013, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Stephen Phillips

Boštjan M. Zupančič

Greffier adjoint

Président