SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 10695/05 Bayram KAYMAZ și altele împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se înscrie la 1 octombrie 2013 într-un comitet compus din Peer Lorenzen, președinte, András Sajó, Nebojša Vučinić, judecători, și Seçkin Erel, grefier adjunct al secțiunii f.f., având în vedere cererea formulată anterior la 14 octombrie 2005, După ce a intenționat acest lucru, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ reclamanții, dnii Bayram Kaymaz și Kaz Electroluxm Yüksel, și dl Zeynep Yüksel, s-au născut în 1971, 1948 și, respectiv, 1955. Primul este reținut la casa de detenție a lui Nazilli și ceilalți rezidenți ai acestuia. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. Faptele inițiale ale cererii nr. 57758/00 La 2 iunie 1995, reclamanții au fost arestați de polițiști angajați la biroul de combatere a terorismului al Direcției pentru securitate d'Izmir. A fost acuzat la Bayram Kaymaz de a face parte din PK, o organizație ilegală înarmată, și domnul și domnul Yüksel de a acorda ajutor și sprijin acestei organizații. În timpul arestării, dl Kaymaz a fost interogat cu privire la presupusa sa apartenență la organizația incriminată și la uciderea unei persoane. El a mărturisit. Dl și dna Yüksel au recunoscut, de asemenea, că au avut membri ai organizației ilegale în reședința lor. La 14 iunie 1995, reclamanții au fost auziți de procurorul Republicii. Kaymaz și-a recunoscut parțial mărturisirea. El a dat informații despre activitățile sale în cadrul organizației în cauză. În ceea ce-l privește pe șeful crimei, el a susținut că a avut misiunea de a supraveghea locul incidentului, dar nu era autorul principal al acestui act. Yüksel și-a confirmat parțial declarațiile adunate de poliție. Cât despre dna Yüksel, ea a respins toate acuzațiile aduse împotriva ei. În aceeași zi, reclamanții au fost duși în fața judecătorului care se ocupă de curtea de securitate a statului d În fața căreia și-au recitit declarațiile în fața procurorului republicii. La sfârșitul ședinței, judecătorul a dispus arestarea provizorie a persoanelor interesate. Reclamanții nu au beneficiat de asistență juridică în timpul custodiei lor, nici în fața procurorului republicii, nici în fața judecătorului care le-a colectat declarațiile. În cadrul procedurii în fața Curții de Securitate a statului, domnul și doamna Yüksel au respins toate acuzațiile. Dl Kaymaz a sprijinit pe mai mult decât a avut onoarea de a fi membru al PKK și a făcut tot posibilul pentru a deveni un activist al acestei organizații. La 22 iulie 1997, în temeiul articolului 125 din Codul penal, curtea de securitate a statului, compusă din doi judecători civili și un judecător militar, l-a condamnat pe domnul Kaymaz la pedeapsa capitală a șefului unei organizații ilegale și armate care urmărea să distrugă integritatea teritorială a țării. În temeiul articolelor 169 din Codul penal și 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului, domnul și doamna Yüksel au fost condamnați la închisoare pe o perioadă de trei ani și nouă luni pentru ajutor și sprijin pentru această organizație ilegală. 10. Pentru a stabili vinovația dlui Kaymaz, instanța de securitate din statul membru ține cont de declarațiile sale adunate în diferite etape ale procedurii penale, de declarațiile reclamanților și ale martorilor, de procesele de autopsie, de rapoartele de competență, de procesele-verbale de refacere a faptelor și a întregului dosar. La 7 iulie 1998, Curtea de Casație a infirmat hotărârea din 22 iulie 1997 pentru viciu de procedură. 12. Prin hotărârea din 3 decembrie 1998, în conformitate cu hotărârea Curții de Casație, Curtea de Securitate a Uniunii Europene a rectificat procesul și i-a condamnat pe reclamanți la pedepsele menționate anterior. 13. La 18 octombrie 1999, în urma avizului procurorului general care nu a fost comunicat reclamanților, Curtea de Casație a confirmat această hotărâre. 14. La 18 noiembrie 1999, hotărârea Curții de Casație a fost vărsată la dosarul care se află la Curtea de Securitate a Uniunii Europene. La Tribunalul din 28 octombrie 2004 15. La 6 mai 2000, reclamanții au introdus o cerere în care au invocat, printre altele, o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție ca urmare a lipsei de independență și de injumătățire a instanței de securitate a statului care i-a judecat și condamnat, precum și a procedurii penale, precum și a încălcării articolului 34 din Convenție. 16. La 28 octombrie 2004, după examinarea cererii, Curtea încheie în unanimitate, la încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauza lipsei de independență și de imparțialitate a Curții de Siguranță a Laiului (a se vedea Kaymaz și alții c. Turcia, nr. 57758/00, 28 octombrie 2004). 17. În lipsa unei cereri de trimitere la Marea Cameră, această hotărâre a devenit definitivă la 28 ianuarie 2005. Tentative ale reclamanților pentru redeschiderea procesului 18. La 23 ianuarie 2003, Marele Congres Național al Turciei a adoptat legea nr. 4793 privind reforma diferitelor legi care au fost publicate în Jurnalul Oficial din 4 februarie 2003. Noua legislație prevedea redeschiderea procedurilor penale în urma unei hotărâri de încălcare pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Cu toate acestea, conform articolului 1 din dispozițiile tranzitorii ale legii menționate anterior, această posibilitate a avut loc numai în două ipoteze. : hotărârea în care Curtea pronunțase o hotărâre definitivă înainte de intrarea în vigoare a legii și cea în care pronunțase o hotărâre definitivă cu privire la o cerere introdusă după intrarea în vigoare a legii. 19. La 21 martie 2005, pe baza hotărârii pronunțate de Curte la 28 martie 2005, octombrie 2004 și prevalându-se de art. 90 din Constituție, reclamanții au sesizat Curtea de Securitate a Uniunii Europene cu o cerere de redeschidere a procesului lor. În plus, domnul Kaymaz a solicitat eliberarea sa. 20. La 28 aprilie 2005, a opta cameră a Curții de Securitate a Uniunii Europene i-a decăzut pe cei interesați, în special Codul de procedură penală prevedea redeschiderea unei proceduri penale numai în cazul unei hotărâri a Curții care a devenit definitivă înainte de intrarea în vigoare a legii nr. 4793 sau de o hotărâre pronunțată cu privire la o cale de atac introdusă în fața Curții ca urmare a intrării în vigoare a legii menționate. Or, reclamanții, care și-au prezentat cererea în fața Curții la 6 mai 2000 și care primiseră o hotărâre a Curții după intrarea în vigoare a Legii nr. 4793, nu puteau beneficia de această posibilitate. 21. Potrivit elementelor din dosar, domnul Kaymaz este încă încarcerat și continuă să își execute pedeapsa. Dreptul intern și textele internaționale relevante 22. Dreptul intern și textele internaționale relevante sunt descrise în special în cauza Hulki Güneș c. Turcia ((dec.), nr 17210/09, 2 iulie 2013). GRIFS 23. Reclamanții consideră că respingerea cererii lor de redeschidere a procesului nu este conformă cu cerințele articolelor 3, 5, 6, 13 și 14 din convenție. Reclamanții susțin încălcarea articolelor 3, 5, 6, 13 și 14 din convenție din cauza refuzului cererii lor de redeschidere a procedurii. Curtea consideră că circumstanțele cauzei reclamanților se referă la executarea hotărârii Curții pronunțate în cauza Kaymaz și în alte cauze menționate anterior și, prin urmare, îi solicită să aibă în vedere art. 46 din convenție, astfel cum a fost formulat Înaltele P ă r ț i contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Cu r ț ii în litigiile la care sunt p ă r ț i . La Hotărârea definitivă a Cu r ț ii se transmite Comitetului miniștrilor care supraveghează executarea acestora. (...) 25. Curtea observă că situația pe care reclamanții încearcă să o conteste în prezenta cauză își are originea într-o instanță anterioară la care fuseseră condamnați. Or, Curtea a apreciat în hotărârea sa în cauza Kaymaz și alții Mai sus menționat că această condamnare a fost pronunțată la sfârșitul unei proceduri care nu îndeplinește cerințele de echitate enunțate la art. 6 alin. (1) din Convenție. 26. Afirmațiile reclamanților se bazează în principal pe ideea că: prin respingerea cererii lor de redeschidere a procesului, instanțele interne au eșuat să producă efecte constatării Curții potrivit căreia părțile interesate nu au beneficiat de un proces echitabil. 27. În această privință, Curtea amintește că, în temeiul articolului 46 din convenție, înaltele părți contractante s-au angajat să se conformeze deciziilor Curții în litigiile la care sunt părți, Comitetul miniștrilor fiind responsabil de supravegherea executării acestora. În special, rezultă din faptul că statul pârât recunoscut responsabil pentru o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale este chemat nu numai să plătească persoanelor interesate sumele alocate cu titlu de satisfacție echitabilă, ci și să aleagă, sub controlul Comitetului miniștrilor, măsurile generale și/sau, dacă este cazul, individuale care urmează să fie adoptate în ordinea sa juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte și pentru a elimina în măsura posibilului consecințele astfel încât să se restabilească cât mai mult posibil situația anterioară acesteia ( Assanidze c. Georgia [GC], nr. 71503/01, § 198, CEDO 2004 II, Ilașcu și alții c. Moldova și Rusia [GC], n 48787/99, § 487, CEDH 2004 VII). 28. În speță, Curtea constată că, în ceea ce privește faptul că, în Hotărârea din 28 octombrie 2004 (Kaymaz și alții) Tribunalul a constatat că încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție nu a beneficiat de posibilitatea redeschiderii unui proces (punctul 18-21 de mai sus). 29. Curtea amintește că a tratat o cauză care ridică probleme similare cu cea a cazului în speță. În cauza Hulki Güneș (citată anterior), Curtea a considerat că cererea era incompatibilă Curtea a subliniat că a acordat o greutate considerabilă articolului 21 din Legea nr. 6459, în temeiul căreia restricția de timp prevăzută în legislație nu se referă la cauzele pendinte la 15 iunie 2012 în fața Comitetului miniștrilor Consiliului Europei în cadrul supravegherii executării. Persoanele afectate de această restricție, inclusiv reclamanții, pot solicita redeschiderea procesului lor în termen de trei luni de la intrarea în vigoare a legii respective, și anume, începând cu 30 aprilie 2013 (Hulki Güneș, citată anterior, punctul 54). 30. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că nu există niciun argument care să conducă la o concluzie diferită în cazul de față. 31. Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că prezenta cerere trebuie declarată inadmisibilă în temeiul articolului 35 alineatul (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară că Seçkin Erel Peer Lorenzen Grefier adjunct f.f. președinte
Requête n
o
10695/05
Bayram KAYMAZ et autres
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 1
er
octobre 2013 en un comité composé de
:
Peer Lorenzen,
président,
András Sajó,
Nebojša Vučinić,
juges,
et de Seçkin Erel,
greffier adjoint de section f.f.,
Vu la requête susmentionnée introduite le 14 octobre 2005,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Les requérants, MM. Bayram Kaymaz et Kazım Yüksel, et M
me
Zeynep Yüksel, sont nés respectivement en 1971, 1948 et 1955. Le premier est détenu à la maison d’arrêt de Nazilli et les autres résident à İzmir.
A.
Les circonstances de l’espèce
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
1.
Les faits à l’origine de la requête n
o
57758/00
3.
Le 2 juin 1995, les requérants furent arrêtés par des policiers rattachés au bureau chargé de la lutte contre le terrorisme de la direction de la sûreté d’Izmir. Il était reproché à Bayram Kaymaz d’appartenir au PKK, une organisation illégale armée, et à M. et M
me
Yüksel de porter aide et soutien à cette organisation.
4.
Lors de la garde à vue, M. Kaymaz fut interrogé sur sa prétendue appartenance à l’organisation incriminée et sur l’homicide d’une personne. Il passa aux aveux. M. et Mme Yüksel avouèrent également avoir logé des membres de l’organisation illégale dans leur résidence.
5.
Le 14 juin 1995, les requérants furent entendus par le procureur de la République. Devant lui, M. Kaymaz reconnut partiellement ses aveux. Il donna des renseignements sur ses activités au sein de l’organisation en question. Quant au chef d’homicide, il soutint qu’il avait pour mission de surveiller les lieux de l’incident mais qu’il n’était pas l’auteur principal de cet acte. M. Yüksel confirma partiellement ses dépositions recueillies par la police. Quant à Mme Yüksel, elle réfuta toutes les accusations portées contre elle.
6.
Le même jour, les requérants furent traduits devant le juge assesseur de la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir (ci-après «
le juge assesseur
»
et «
la cour de sûreté de l’Etat
»), devant lequel ils réitérèrent leurs dépositions faites devant le procureur de la République. A l’issue de l’audience, le juge assesseur ordonna la mise en détention provisoire des intéressés.
7.
Les requérants ne bénéficièrent pas de l’assistance d’un conseil juridique durant leur garde à vue, ni devant le procureur de la République ni devant le juge assesseur ayant recueilli leurs dépositions.
8.
Dans la procédure devant la cour de sûreté de l’Etat, M. et Mme
Yüksel réfutèrent tous les chefs d’accusation. M. Kaymaz soutint qu’il n’avait pas l’honneur d’être membre du PKK et qu’il avait fait de son mieux pour devenir un militant de cette organisation.
9.
Le 22 juillet 1997, en application de l’article 125 du code pénal, la cour de sûreté de l’Etat, composée de deux juges civils et d’un juge militaire, condamna M. Kaymaz à la peine capitale du chef d’appartenance à une organisation illégale et armée tendant à détruire l’intégrité territoriale du pays. En vertu des articles 169 du code pénal et 5 de la loi no 3713 relative à la lutte contre le terrorisme, M. et Mme Yüksel furent condamnés à une peine d’emprisonnement de trois ans et neuf mois pour aide et soutien à cette organisation illégale.
10.
Afin d’établir la culpabilité de M. Kaymaz, la cour de sûreté de l’Etat tint compte de ses déclarations recueillies aux différents stades de la procédure pénale, des déclarations des plaignants et des témoins, des procès-verbaux d’autopsie, des rapports d’expertise, des procès-verbaux de reconstitution des faits et de l’ensemble du dossier. Quant à M. et Mme
Yüksel, elle fonda son constat de culpabilité sur leurs propres dépositions recueillies à différents stades de la procédure et sur les aveux des autres coaccusés.
11.
Le 7 juillet 1998, la Cour de cassation infirma le jugement du 22
juillet 1997 pour vice de procédure.
12.
Par un jugement du 3 décembre 1998, se conformant à l’arrêt de la Cour de cassation, la cour de sûreté de l’Etat rectifia le procès et condamna les requérants aux peines précitées.
13.
Le 18 octobre 1999, suivant l’avis du procureur général qui ne fut pas communiqué aux requérants, la Cour de cassation confirma ce jugement.
14.
Le 18 novembre 1999, l’arrêt de la Cour de cassation fut versé au dossier se trouvant à la cour de sûreté de l’Etat.
2.
L’arrêt du 28 octobre 2004
15.
Le 6 mai 2000, les requérants introduisirent une requête dans laquelle ils alléguaient notamment avoir été victimes d’une violation de l’article 6 § 1 de la Convention du fait du manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat qui les avait jugés et condamnés, et de l’iniquité de la procédure pénale, ainsi que d’une violation de l’article
34 de la Convention.
16.
Le 28 octobre 2004, après avoir examiné la requête, la Cour conclut à l’unanimité, à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison du manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat (voir
Kaymaz et autres c. Turquie
, n
o
57758/00, 28 octobre 2004).
17.
Faute de demande de renvoi devant la Grande Chambre, cet arrêt devint définitif le 28 janvier 2005.
3.
Tentatives des requérants pour obtenir la réouverture de leur procès
18.
Le 23 janvier 2003, la Grande assemblée nationale de Turquie adopta la loi n
o
4793 portant réforme de différentes lois qui fut publiée au Journal Officiel du 4 février 2003. La nouvelle législation prévoyait la réouverture des procédures pénales à la suite d’un arrêt de violation prononcé par la Cour européenne des droits de l’homme. Cependant, selon l’article 1 des dispositions transitoires de ladite loi, cette possibilité ne jouait que dans deux hypothèses
: celle où la Cour avait rendu un arrêt définitif avant l’entrée en vigueur de la loi et celle où elle avait rendu un arrêt définitif au sujet d’une requête introduite après l’entrée en vigueur de la loi.
19.
Le 21 mars 2005, se fondant sur l’arrêt rendu par la Cour le 28
octobre 2004 et se prévalant de l’article 90 de la Constitution, les requérants saisirent la cour de sûreté de l’Etat d’une demande tendant à la réouverture de leur procès. En outre, M. Kaymaz demanda sa remise en liberté.
20.
Le 28 avril 2005, la huitième chambre de la cour de sûreté de l’Etat débouta les intéressés. Elle considéra notamment le code de procédure pénale ne prévoyait la réouverture d’une procédure pénale que dans le cas d’un arrêt de la Cour devenu définitif avant l’entrée en vigueur de la loi n
o
4793 ou d’un arrêt rendu au sujet d’une requête introduite devant la Cour à la suite de l’entrée en vigueur de ladite loi. Or, les requérants, qui avaient introduit leur requête devant la Cour le 6 mai 2000 et qui avaient obtenu un arrêt de la Cour après l’entrée en vigueur de la loi no 4793, ne pouvaient pas bénéficier de cette possibilité.
21.
D’après les éléments contenus dans le dossier, M. Kaymaz est toujours incarcéré et continue à purger sa peine.
B.
Le droit interne et les textes internationaux pertinents
22.
Le droit interne et les textes internationaux pertinents sont notamment décrits dans l’affaire
Hulki Güneș c. Turquie
((déc.), n
o
17210/09, 2 juillet 2013).
23.
Les requérants estiment que le rejet de leur demande de réouverture du procès n’est pas conforme aux exigences des articles 3, 5, 6, 13 et 14 de la Convention.
24.
Les requérants allèguent la violation des articles 3, 5, 6, 13 et 14 de la Convention en raison du refus de leur demande de réouverture du procès. La Cour estime que les circonstances de la cause des requérants ont trait à l’exécution de l’arrêt de la Cour prononcé dans l’affaire
Kaymaz et autres
précitée et lui commandent donc d’avoir égard à l’article 46 de la Convention, ainsi libellé
:
«
1.
Les Hautes Parties contractantes s’engagent à se conformer aux arrêts définitifs de la Cour dans les litiges auxquels elles sont parties.
2.
L’arrêt définitif de la Cour est transmis au Comité des Ministres qui en surveille l’exécution.
(...)
»
25.
La Cour observe que la situation que les requérants cherchent à contester dans la présente affaire tire son origine d’une instance antérieure à l’issue de laquelle ils avaient été condamnés. Or, la Cour a estimé dans son arrêt en l’affaire
Kaymaz et autres
précitée que cette condamnation avait été prononcée au terme d’une procédure ne satisfaisant pas aux exigences d’équité énoncées à l’article 6 § 1 de la Convention.
26.
Les allégations des requérants se fondent essentiellement sur l’idée qu’en rejetant leur demande de réouverture du procès, les juridictions internes ont failli à donner effet au constat de la Cour selon lequel les intéressés n’avaient pas bénéficié d’un procès équitable.
27.
A cet égard, la Cour rappelle qu’en vertu de l’article 46 de la Convention, les Hautes Parties contractantes se sont engagées à se conformer aux décisions de la Cour dans les litiges auxquels elles sont parties, le Comité des Ministres étant chargé d’en surveiller l’exécution. Il en découle notamment que l’Etat défendeur reconnu responsable d’une violation de la Convention ou de ses Protocoles est appelé non seulement à verser aux intéressés les sommes allouées à titre de satisfaction équitable, mais aussi à choisir, sous le contrôle du Comité des Ministres, les mesures générales et/ou, le cas échéant, individuelles à adopter dans son ordre juridique interne afin de mettre un terme à la violation constatée par la Cour et d’en effacer dans la mesure du possible les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci (
Assanidzé c.
Géorgie
[GC], n
o
‑
II,
Ilașcu et autres c.
Moldova et Russie
[GC], n
o
‑
VII).
28.
En l’espèce, la Cour observe que, nonobstant le fait que dans l’arrêt du 28 octobre 2004 (
Kaymaz et autres
précité) la violation de l’article 6 § 1 de la Convention avait été constatée, les requérants n’ont pas bénéficié de la possibilité de réouverture d’un procès (paragraphe 18-21 ci-dessus).
29.
La Cour rappelle qu’elle a traité une affaire soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce. Dans l’affaire
Hulki Güneș
(précitée), elle a estimé que la requête était incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention. La Cour y’a souligné qu’elle accordait un poids considérable à l’article 21 de la loi n
o
6459, en vertu de laquelle la restriction de temps prévue dans la législation ne s’appliquait pas aux affaires pendantes en date du 15 juin 2012 devant le Comité des ministres du Conseil de l’Europe au titre de la surveillance de l’exécution. Les personnes touchées par cette restriction, dont les requérants, peuvent demander la réouverture de leur procès dans un délai de trois mois suivant l’entrée en vigueur de ladite loi, c’est-à-dire, à partir du 30 avril 2013 (
Hulki
Güneș
,
précité, § 54).
30.
Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère qu’il n’y a aucun argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent.
31.
Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la présente requête doit être déclarée irrecevable en application de l’article
35 §
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Seçkin Erel
Peer Lorenzen
Greffier adjoint f.f.
Président