AFFAIRE AKSİN ET AUTRES c. TURQUIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 4447/05) îndreptată împotriva Republicii Turcia și pe care trei resurtiți ai acestui stat, MM. Serhan Aksin, Mehmet Bașaran și Bülent Özcan ("reclamanții"), au sesizat Curtea la 5 noiembrie 2004 în temeiul articolului 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamanții sunt reprezentați de doamnele H. Cangir și E. Kuzu, avocate la Mardin și doamnele M. Vargün și D. Bayır, avocate la Ankara. Guvernul turc ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul său în scopul procedurii în fața Curții.

Reclamanții se plânge că au suferit mauvais traitements în arest și nu au fost asistat de avocat în perioada arestării.

La 25 februarie 2010, cererea a fost comunicată Guvernului. Cum permite art. 29 § 1 din Convenție, s-a decis de asemenea că camera se va pronunța în același timp asupra admisibilității și fondului. FAPTE I.

La 23 noiembrie 2003, reclamanții, suspectați de participare la un atentat la adresa polițiștilor din secția Derik, au fost puși în arest. Au rămas în arest timp de 24 de ore. Înainte de arestare, au fost examinați de un medic. Raportul medical întocmit nu a făcut referire la niciun caz de lovituri sau răni.

Din protocoale rezultă că în cursul interogatoriilor, au refuzat asistența unui avocat, dorind să-și asigure singuri apărarea. În declarațiile lor, au afirmat că militanți ai PKK i-au amenințat și obligat să participe la o serie de activități, inclusiv la atentatul comis împotriva a trei polițiști, prin transmiterea informațiilor despre aceștia. Și-au semnat declarațiile, care cuprindeau mărturisiri și informații privind PKK, o organizație ilegală armată.

La 24 noiembrie 2003, la terminarea arestării, reclamanții au fost prezentați unui medic. Raportul redactat de acesta nu a făcut referire la niciun caz de lovituri sau răni pe corpul reclamantului. În aceeași zi, au fost prezentați unui procuror și apoi unui judecător de pace care i-a plasat în arest preventiv. În fața acestor doi magistrați, au refuzat din nou asistența unui avocat, declarând că doresc să-și asigure singuri apărarea. Au afirmat că declarațiile lor au fost culese de polițiști fără nicio constrângere și au confirmat conținutul acestora. Au furnizat informații privind angajarea lor în cadrul PKK și nu s-au plâns de niciun tratament rău. Au afirmat că toate declarațiile lor purtau mărturisiri sincere și revelații consimțite liber. Au fost conduși la închisoare.

La 1 decembrie 2003, avocatul reclamantului a depus o plângere la procuratură împotriva polițiștilor pentru tortură și tratament rău.

La 3 decembrie 2003, reclamanții au fost audiați de procuratură privind alegațiile lor de tratament rău în arest. Serhat Aksin a relatat că polițiștii i-au acoperit capul cu haina și l-au bătut peste tot corpul. A primit o lovitură de pumn pe pomeț și i s-ar fi infligit șocuri electrice. Continua să aibă sângerări intestinale și sângerări la gât. A afirmat că medicul, din frică de polițiști, nu a menționat în raportul său urmele de bătaie pe care le observase pe fața sa. Se plângea de asemenea că polițiștii nu i-au returnat banii și telefonul mobil. Bülent Özcan a susținut că avea nasul și degetul rupt și sângerări la organele genitale. Mehmet Bașaran s-a plâns că a suferit tratament rău la organele genitale și a fost bătut de trei sau patru polițiști. Procuratura a cerut ca reclamanții să fie examinați la spitalul civil Mardin.

Raportul întocmit la 5 ianuarie 2004 la terminarea examinării nu a făcut referire la niciun caz de lovituri sau anomalii pe corpul lui Mehmet Bașaran și Bülent Özcan. Privind pe Serhan Aksin, medicul a constatat sensibilitate la atingere cervicală în spate la cap și a notat în raportul absența altor simptome cum ar fi edem sau ecchimoză. A decis transferul către serviciile de neurologie. Neurologul a constatat în raportul său sensibilitate în regiunea cervicală și fractura spinală a celei de a șaptea vertebre cervicale în spate la cap al lui Serhan Aksin și a recomandat cincisprezece zile de incapacitate de muncă.

La 22 ianuarie 2004, subliniind insuficiența raportului medical, procuratura a cerut transferul lui Serhan Aksin la un medic legist pentru a verifica dacă existau alte urme de tratament rău pe corpul său și pentru a determina originea bolii care justifica incapacitatea și data apariției acesteia.

Raportul întocmit la 23 februarie 2004 a confirmat rezultatele examinării neurologice. Medicul a indicat în plus imposibilitatea de a determina data apariției leziunii din cauza absenței edemului sau ecchimozei sau alte semne de traumatism. A recomandat transferul dosarului consilului medico-legal pentru a determina originea leziunii. A confirmat absența urmelelor de tratament rău.

Procurorul a cerut institutului medico-legal să furnizeze informații detaliate privind originea leziunii identificate pe corpul lui Serhan Aksin și data la care aceasta ar fi putut apărea.

La 3 mai 2004, Serhan Aksin a fost examinat la institutul medico-legal Diyarbakır, care a afirmat imposibilitatea de a stabili din punct de vedere medical data exactă a fracturii spinale. De asemenea, a atestat absența urmelor de tratament rău pe corpul lui Serhan Aksin.

Procuratura a interogat unsprezece polițiști din secția Derik în serviciu la data alegatului tratament rău. Polițiștii care participaseră la interogatoriile inculpaților au afirmat că reclamanții au fost arestați și interogați în conformitate cu legile și că reclamanții înșiși afirmaseră în fața procurorului și judecătorului că nu suferiseră nicio tratament rău.

La 16 iunie 2004, procuratura a pronunțat o decizie de non-lieu. În considerentele deciziei, procurorul a subliniat că reclamanții, când fuseseră prezentați la terminarea arestării procurorului și judecătorului de pace, afirmaseră în fața acestor magistrați că nu suferiseră tratament rău. Recunosceseră veridicitatea declarațiilor culese de polițiști. Procurorul a notat că reclamanții reiterat mărturisirii în fața acestor magistrați pentru a obține oarecare bunăvoință și că refuzaseră asistența unui avocat afirmând dorința de a-și asigura singuri apărarea. A menționat că rapoartele medicale privind Mehmet Bașaran și Bülent Özcan nu făceau referire la niciun element care să corrobore acuzațiile plângerii. A concluzionat că în ciuda raportului medical din 5 ianuarie 2004 privind Serhan Aksin, originea și data apariției leziunii în spate la cap rămânea inexplicată pentru institutul medico-legal. Procurorul a reamintit că la începutul și terminarea arestării reclamanții fuseseră examinați de un medic care nu constatase nicio urmare de tratament rău. Procurorul s-a referit în sfârșit la tardivitatea plângerilor. A concluzionat la absența elementului material care să permită deschiderea unei acțiuni publice împotriva polițiștilor pentru tratament rău.

La 22 iulie 2004, curtea asizelor Midyat a respins opoziția reclamantului pe aceleași motive ca decizia de non-lieu.

La 21 septembrie 2006 curtea asizelor Diyarbakır a recunoscut reclamanții vinovați de apartenență la PKK și de efectuare a diverselor acțiuni armate pentru seama acestuia. I-a condamnat în consecință la pedeapsa închisorii pe viață agravată. În procedura în fața curții asizelor reclamanții au fost asistat de avocați. Au respins acuzațiile și au renunțat la declarațiile făcute în arest, afirmând că suferiseră tratament rău, fără a furniza detalii. Au afirmat că fuseseră constrânși sub amenințare de teroriști ai PKK să participe la atentatul organizat împotriva a trei polițiști și furnizaseră toate informațiile privind activitățile lor, locurile folosite de PKK, precum și identitatea altor persoane acuzate în altă parte, informații care se dovediseră exacte. Curtea asizelor a redus pedeapsa la închisorare pe viață simplă din cauza cooperării inculpaților și în privința sincerității declarațiilor lor. Pe lângă mărturisirile lor, curtea asizelor s-a bazat pe o listă detaliată de probe materiale. Privind alegațiile lor de tratament rău, curtea s-a referit la conținutul dosarului investigației care fusese deschisă în urma plângerii și închisă printr-o decizie de non-lieu din cauza absenței probelor materiale; estimat consecvent alegațiile lor lipsite de fundament.

La 27 februarie 2007, Curtea de Casație a aprobat sentința de condamnare. II.

Document al Comitetului pentru Drepturile Omului al Organizației Națiunilor Unite: Observații generale nr. 32 privind art. 14 referitor la dreptul la egalitate în fața instanțelor și curților de justiție și la un proces echitabil: "37. În al doilea rând, dreptul oricărei persoane acuzate de o infracțiune de a se apăra pe sine sau de a avea asistența unui apărător de alegere personală și de a fi informată despre acest drept, conform alineatului d al paragrafului 3 al articolului 14, se referă la două tipuri de apărare care nu sunt incompatibile. Persoanele asistas de avocat au dreptul de a da instrucțiuni avocatului privind conduita apărării, în limitele răspunderii profesionale și de a depune mărturie în vederea lor. În același timp, textul Pactului este clar în toate limbile oficiale, deoarece prevede că inculpatul se poate apăra pe sine "sau" să aibă asistența unui apărător de alegere personală, lăsând-o pe opțiunea de a refuza asistența consilierului. Dreptul de a-și asigura propria apărare fără avocat nu este totuși absolut. Interesul justiției poate, în anumite circumstanțe, necesita desemnarea de ofici a unui avocat împotriva voinței inculpatului, în special dacă inculpatul cu persistență grave obstrucționează buna desfășurare a procesului, dacă inculpatul trebuie să răspundă la o acuzație gravă dar este evident incapabil de a acționa în propriul interes, sau dacă se impune, după caz, protejarea marturilor vulnerabile împotriva noilor traumatisme pe care inculpatul le-ar putea cauzaîa sau manevrelor de intimidare pe care le-ar putea exercita împotriva lor prin interogării personale. Cu toate acestea, restricțiile dreptului inculpatului de a-și asigura propria apărare trebuie să servească un scop obiectiv și suficient important și nu trebuie să meargă dincolo de ceea ce este necesar pentru a proteja interesele justiției. De aceea, legislația internă ar trebui să evite a exclude pur și simplu dreptul de a-și asigura propria apărare într-o procedură penală, fără asistența unui consilier."

Comunicație nr. 1123/2002 a Comitetului pentru Drepturile Omului al Organizației Națiunilor Unite, în cauza Correia de Matos c. Portugalia : "7.5 Comitetul consideră că aparține instanțelor competente să determine dacă într-un caz precis, desemnarea de ofici a unui avocat este necesară în interesul justiției, în măsura în care inculpatul care face obiectul urmăririi penale poate să nu fie capabil de a aprecia corespunzător interesele în joc și deci de a-și asigura cel mai eficace posibil apărarea. Cu toate acestea, în cazul de față, legislația Statului parte și jurisprudența Curții Supreme prevad că inculpatul nu poate niciodată fi eliberat de obligația de a fi reprezentat de avocat într-o procedură penală, chiar dacă este el însuși avocat, și că legea nu ia în considerare gravitatea acuzațiilor sau comportamentul inculpatului. În plus, Statul parte nu a avansat motive obiective și suficient importante care să explice de ce, în cazul de față, într-un caz relativ simplu, absența unui avocat desemnat de ofici ar fi lezat interesele justiției și de ce ar trebui restricționat dreptul autorului de a-și asigura propria apărare. Comitetul concluzionează că dreptul de a se apăra pe sine care este garantat la alineatul 3 d) al articolului 14 al Pactului, nu a fost respectat." ÎN DREPT I.

Curtea observă imediat că la terminarea arestării Mehmet Bașaran și Bülent Özcan au fost examinați de un medic legist la 24 noiembrie 2003, care nu a descoperit niciun caz de lovituri sau alte violențe pe corpul lor. Apoi, în raportul din 3 decembrie 2003, un alt medic legist a confirmat concluziile primului raport (paragrafiil 7 și 10 mai sus).

Curtea reamininteste că alegațiile de tratament rău contrare articolului 3 trebuie susținute de probe corespunzătoare (Hüsniye Tekin c. Turcia, nr. 50971/99, § 43, 25 octombrie 2005, Martinez Sala și alții c. Spania, nr. 58438/00, § 121, 2 noiembrie 2004, și Dağabakan și Yıldırım c. Turcia, nr. 20562/07, §§ 49-50, 9 aprilie 2013).

În cauza de față, Curtea constată că Mehmet Bașaran și Bülent Özcan nu produc niciun element sau început de dovadă pentru susținerea alegațiilor lor de tratament contrar articolului 3 din Convenție.

În aceste circumstanțe, Curtea nu poate concluziona la existența elementelor care ar fi putut genera o suspiciune rezonabilă că polițiștii au infligit săngerări lui Mehmet Bașaran și Bülent Özcan.

Rezultă din aceasta că această parte a cererii este evident neîntemeiată și trebuie respingă în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 2. Privind Serhan Aksin

Curtea constată că grievele tirate din art. 3 din Convenție, în măsura în care privesc Serhan Aksin, nu sunt evident neintemeiateîn sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea observă în plus că acestea nu se ciocnesc cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie prin urmare să le declare admisibile. B. Pe fond

Guvernul contestă alegațiile reclamantului.

Curtea reamininteste că atunci când o persoană este rănită în cursul unui arest, în timp ce se afla complet sub controlul funcționarilor poliției, orice rănire apărută în această perioadă dă naștere unor prezumții de fapt puternice (Salman c. Turcia [GC], nr. 21986/93, § 100, CEDO 2000-VII). Prin urmare, Guvernului îi incumbent să furnizeze o explicație plauzibilă privind originea rănilor constatate și să producă probe stabilind faptele care potrivit acestuia pun sub îndoială alegațiile victimei, în special dacă acestea sunt susținute de documente medicale (a se vedea, printre altele, Selmouni c. Franța [GC], nr. 25803/94, § 87, CEDO 1999-V, Berktay c. Turcia, nr. 22493/93, § 167, 1 martie 2001, și Ayșe Tepe c. Turcia, nr. 29422/95, § 35, 22 iulie 2003).

Pentru stabilirea faptelor alegale, Curtea se folosește de criteriul probei "dincolo de orice îndoiala rezonabilă"; o asemenea dovadă poate rezulta cu toate acestea dintr-un fascicul de indici sau prezumții neinfirmate, suficient de grave, precise și concordante (Irlanda c. Regatul Unit, 18 ianuarie 1978, § 161 in fine, seria A nr. 25, și Labita c. Italia [GC], nr. 26772/95, §§ 121 și 152, CEDO 2000-IV).

În plus, Curtea reamininteste că atunci când un individ afirmă în mod apărabil că a suferit, pe mâini de polițiști sau altor servicii comparabile ale statului, tratament contrar articolului 3, această dispoziție necesită ca să existe o investigație oficială eficace. Această investigație, similar cu cea rezultând din art. 2, trebuie să poată conduce la identificarea și pedepsirea responsabililor (a se vedea, printre mult altele, McCann și alții c. Regatul Unit, 27 septembrie 1995, § 161, seria A nr. 324, Kaya c. Turcia, 19 februarie 1998, § 86, Culegere de hotărâri și decizii 1998-I, și Yașa c. Turcia, 2 septembrie 1998, § 98, Culegere 1998-VI).

Guvernul nu contestă secuela indicată în raportul medical din 5 ianuarie 2004, dar susține că este imposibil din punct de vedere medical să se stabilească data exactă a apariției acesteia. Adaugă că nimic altceva în dosar nu permite a suspecta că reclamantul ar fi fost maltratat în arest. Se referă la conținutul declarațiilor și absența plângerii magistraților în fața cărora a fost prezentat la terminarea arestării.

Curtea constată că reclamantul a rămas în arest 24 de ore și a fost examinat de un medic legist înainte și la ieșirea din arest. În cursul examinării medicale, nu s-a plâns de nimic; o dată plasat în arest preventiv în închisoare, nu a căutat de asemenea să fie examinat de medicul închisorii. De asemenea, Curtea constată că, asemeni procurăturii, reclamantul nu s-a plâns de niciun tratament rău în fața celor doi magistrați cărora a fost prezentat la terminarea arestării. Dimpotrivă, le-a afirmat că declarația sa în arest fusese culeasă fără nicio constrângere.

Singurul element de dovadă prezentat aprecierii Curții este raportul medical din 5 ianuarie 2004, care a dezvăluit pentru prima dată o fractura spinală cervicală, fără hematom sau alt simptom. Din cauza acestei leziuni, cincisprezece zile de incapacitate fuseseră prescrise reclamantului. Asemeni raportului medical anterior la terminarea arestării, acest raport nu făcea referire la niciun alt caz de tratament rău.

După examinarea tuturor pieselor dosarului, Curtea constată că în urma plângerii reclamantului, procuratura a deschis o investigație detaliată, audiase reclamanții, efectuase contre-expertize medicale pentru a stabili originea seclei constatate pe corpul lui Serhan Aksin. De asemenea, interogase polițiștii în misiune în cursul arestării și interogării reclamantului. Curtea observă că în urma acestei investigații procuratura decis non-lieu din cauza absenței probei materiale coraborând alegațiile reclamantului.

Această decizie fusese motivată în particular prin absența plângerii magistraților la terminarea arestării din partea reclamantulu și prin mărturisirile reiterate, considerate sincere (§16 mai sus).

În consecință, Curtea consideră că instanța de primă instanță era mai bine situată pentru a aprecia gradul de credibilitate al declarațiilor reclamantului. În plus, acesta din urmă nu furnizase niciun alt element suplimentar propriu pentru a pune în cauză aceste constatări.

La lumina documentelor versate în dosar, Curtea constată că nu dispune de elemente sau indici proprii de a stabili "dincolo de orice îndoialare rezonabilă" că reclamantul ar fi suferit tratament contrar articolului 3 din partea polițiștilor în cursul arestării (Özlem Alparslan c. Turcia (decizie), nr. 52663/99, 25 august 2008, Okay c. Turcia (decizie), nr. 6283/02, 1 iunie 2006, Cengiz Sarıkaya c. Turcia, nr. 38870/02, § 57, 20 mai 2008, Erdal Yıldız c. Turcia (decizie), nr. 68630/01, 10 ianuarie 2008, Hüsniye Tekin c. Turcia, nr. 50971/99, § 50, 25 octombrie 2005, și Coșar c. Turcia, nr. 22568/05, §§ 32-35, 26 martie 2013).

Curtea nu poate prin urmare releva niciun violare a articolului 3 privind tratamentul rău alegat (a se vedea, mutatis mutandis, Assenov și alții c. Bulgaria, 28 octombrie 1998, § 100, Culegere 1998-VIII). Nu a existat deci violare a articolului 3 sub aspectele material sau procedural. II.

Reclamanții se plânge că nu au beneficiat de asistența unui avocat în perioada arestării. Curtea va examina aceste grievele din perspectiva articolelor 6 §§ 1 și 3 c) din Convenție, conform căreia: "1. Orice persoană are dreptul ca cauza ei să fie judecată în mod echitabil (...) de un tribunal (...) care va decide (...) asupra fondul oricărei acuzații în materie penală adresate ei (...) 3. Orice inculpat are dreptul în special la: (...) c) să se apere pe sine însuși sau să aibă asistența unui apărător de alegere personală și, dacă nu are mijloace de a remunera un apărător, să poată fi asistată gratuit de un avocat de ofici, atunci când interesele justiției o cer."

Curtea constată că acest grief nu este evident neintemeiata, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea observă în plus că nu se ciocnește cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie prin urmare să fie declarat admisibil. B. Pe fond

Guvernul contestă teza reclamantului. Referindu-se la fapte, susține că li s-a reamintit că puteau fi asistați de avocat la alegere personală sau de ofici. Guvernul explică că reclamanții au declarat că nu doreau să fie asistat de avocat. În sfârșit, precizează că în fața curții asizelor și a Curții de Casație, reclamanții erau asistat de avocat și beneficiau de toate posibilitățile de a se apăra.

Curtea se referă la jurisprudența ei bine stabilă conform căreia dreptul enunțat la §3 c) al articolului 6 constituie un element printre altele al noțiunii de proces echitabil în materie penală cuprins la §1 (Salduz c. Turcia [GC], nr. 36391/02, §§ 50-54, 27 noiembrie 2008). La acest punct, reamininteste că pentru ca dreptul la proces echitabil consacrat de art. 6 § 1 să rămână suficient "concret și efectiv", trebuie, în regulă, accesul la avocat să fie acordat din primul interogatoriu al unui suspect de polițiști, cu excepția demonstrării, la lumina circumstanțelor particulare ale cauzei, că există motive imperioase de a restrânge acest drept. Chiar și atunci când motive imperioase pot excepțional justifica refuzul accesului la avocat, o asemenea restricție – oricare ar fi justificarea acesteia – nu trebuie să aduc prejudiciu inutil drepturilor decurgând pentru inculpat din art. 6. Se duce o prejudiciu iremediabil drepturilor apărării atunci când declarații incriminatoare făcute în cursul unui interogatoriu de polițiști suferit fără posibilitate de asistență a unui avocat sunt folosite pentru a fonda o condamnare (Salduz, citat, § 55).

Cu toate acestea, Curtea observă că în prezenta cauză – care se deosebește în această privință de cauza Salduz – absența avocatului în cursul arestării reclamantului nu era rezultatul unei aplicări pe o bază sistematică a dispozițiilor legale relevante. În cauza de față, reclamanții aveau în principiu dreptul de a cere asistența unui avocat.

Aceasta fiindîn esență, Curtea reamininteste că nici litera nici spiritul articolului 6 din Convenție nu împiedică o persoană de a renunța în mod liber, fie în mod expres fie tacit, la garanțiile unui proces echitabil (Kwiatkowska c. Italia (decizie), nr. 52868/99, 30 noiembrie 2000, și Ananyev c. Rusia, nr. 20292/04, § 38, 30 iulie 2009). Cu toate acestea, pentru a fi eficace din punctul de vedere al Convenției, renunțarea la dreptul de a participa la proces trebuie stabilită în mod neechivoc și înconjurată de un minim de garanții corespunzând gravității acesteia (Salduz, citat, § 59).

În circumstanțele particulare ale prezentei cauze, Curtea observă că reclamanții nu contestă că dreptul de a fi asistați de avocat li s-a reamintit în cursul arestării. La acest punct, rezultă din procesul-verbal al interogatoriilor că reclamanții fuseseră avertizați de dreptul lor de a fi asistații de avocat (§7 mai sus). Curtea observă că reclamanții de asemenea refuzaseră asistența unui avocat declarând dorința de a se apăra pe sine, în fața procurorului și judecătorului de pace care i-a plasat în arest preventiv. Curtea constată că din deschiderea procedurii penale și pe toată durata acesteia reclamanții fuseseră asistat de avocat. Curtea observă în final că alegațiile lor de tratament rău fuseseră examinate de curtea asizelor și judecate neîntemeiata (§19 mai sus). În final, Curtea observă că condamnarea lor se bazează atât pe mărturisirile reiterate și judecate sincere cât și pe alte probe materiale (mutatis mutandis, Coșar, citat, § 52).

Astfel, deși aveau dreptul la asistența unui avocat în cursul arestării, reclamanții refuzaseră să fie asistați de avocat. Rezultă clar din declarațiile lor culese în cursul arestării că alegerea interesaților de a renunța la dreptul de a fi asistați de avocat trebuie considerată liberă și voluntară. Renunțarea lor la acest drept era neechivocă și era bine înconjurată de un minim de garanții (Yoldaș, citat, § 52, 23 februarie 2010, a contrario, Padalov c. Bulgaria, nr. 54784/00, § 54, 10 august 2006, și Somogyi c. Italia, nr. 67972/01, § 73, CEDO 2004-IV).

În aceste condiții, la lumina elementelor în posesia sa și a observațiilor părților, o examinare globală a procedurii duce Curtea la concluzia că reclamanții nu fuseseră privaților de un proces echitabil în sensul paragrafului 1 combinat cu §3 c) al articolului 6 din Convenție.

Prin urmare, nu a existat violare a articolelor 6 §§ 1 și 3 c) din Convenție. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind grievele tirate din art. 6 § 1 și § 3 c) și, în măsura în care privește reclamantul Serhan Aksin, din art. 3 din Convenție, și inadmisibilă pentru restul; 2. Declară că nu a existat violare a articolului 3 din Convenție; 3. Declară că nu a existat violare a articolelor 6 §§ 1 și 3 c) din Convenție. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 1 octombrie 2013, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Stanley Naismith Guido Raimondi Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 4447/05) dirigée contre la République de Turquie et dont trois ressortissants de cet Etat, MM. Serhan Aksin, Mehmet Bașaran et Bülent Özcan (« les requérants »), ont saisi la Cour le 5 novembre 2004 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M es H. Cangir et E. Kuzu, avocats à Mardin et M es M. Vargün et D. Bayır, avocats à Ankara. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent aux fins de la procédure devant la Cour.

Les requérants se plaignent d’avoir subi des mauvais traitements en garde à vue et de ne pas avoir été assistés par un avocat pendant la période de la garde à vue.

Le 25 février 2010, la requête a été communiquée au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Le 23 novembre 2003, les requérants, suspectés d’avoir participé à un attentat contre des policiers du commissariat de Derik, furent placés en garde à vue. Ils y restèrent pendant 24 heures. Avant leur placement, ils furent examinés par un médecin. Le rapport médical établi ne fit état d’aucune trace de coups ou de blessures.

Il ressort des procès-verbaux que lors des interrogatoires, ils refusèrent l’assistance d’un avocat, souhaitant assurer leur défense eux-mêmes. Dans leurs dépositions, ils affirmèrent que des militants du PKK les avaient menacés et obligés à participer à un certain nombre d’activités, notamment à l’attentat commis contre trois policiers en leur transmettant des informations sur ces derniers. Ils signèrent leurs dépositions, qui comprenaient des aveux et informations concernant le PKK, une organisation illégale armée.

Le 24 novembre 2003, à l’issue de leur garde à vue, les requérants furent présentés à un médecin. Le rapport rendu par celui-ci ne fit état d’aucune trace de coups ou de blessures sur le corps des requérants. Le même jour, ils furent présentés à un procureur puis à un juge de paix qui les plaça en détention provisoire. Devant ces deux magistrats, ils refusèrent de nouveau l’assistance d’un avocat, déclarant vouloir se défendre eux-mêmes. Ils affirmèrent que leurs dépositions avaient été recueillies par les policiers sans aucune contrainte et en confirmèrent le contenu. Ils donnèrent des informations concernant leur engagement au sein du PKK, et ne se plaignirent d’aucun mauvais traitement. Ils affirmèrent que toutes leurs dépositions portaient des aveux sincères et des révélations librement consenties. Ils furent conduits à la maison d’arrêt.

Le 1 er décembre 2003, l’avocat des requérants déposa une plainte au parquet à l’encontre des policiers pour torture et mauvais traitements.

Le 3 décembre 2003, les requérants furent entendus par le parquet au sujet de leurs allégations de mauvais traitements en garde à vue. Serhat Aksin relata que les policiers lui avaient couvert la tête avec son blouson et l’avaient battu sur tout le corps. Il avait reçu un coup de poing sur la pommette, et on lui aurait infligé des chocs électriques. Il avait toujours des saignements intestinaux et des saignements dans la gorge. Il affirma que le médecin, par peur des policiers, n’avait pas mentionné dans son rapport les traces de coups qu’il avait observées sur son visage. Il se plaignait également que les policiers ne lui avaient pas rendu son argent et son téléphone portable. Bülent Özcan allégua avoir eu le nez et un doigt cassés, et subi des pressions sur les organes génitaux. Mehmet Bașaran se plaignait quant à lui d’avoir subi des sévices sur ses organes génitaux et d’avoir été battu par trois ou quatre policiers. Le parquet demanda que les requérants soient examinés à l’hôpital civil de Mardin.

Le rapport dressé le 5 janvier 2004 à l’issue de l’examen ne fit état d’aucune trace de coups ou d’anomalies sur les corps de Mehmet Bașaran et Bülent Özcan. Concernant Serhan Aksin, le médecin constata une sensibilité au toucher cervical à l’arrière de la tête et nota dans le rapport l’absence d’autre symptôme tel qu’un œdème ou une ecchymose. Il décida son transfert vers les services de neurologie. Le neurologue constata dans son rapport une sensibilité dans la région cervicale et une fracture spinale de la 7 e cervicale à l’arrière de la tête de Serhan Aksin et préconisa quinze jours d’arrêt de travail.

Le 22 janvier 2004, soulignant l’insuffisance du rapport médical, le parquet demanda le transfert de Serhan Aksin auprès d’un médecin légiste aux fins de vérifier s’il existait d’autres traces de mauvais traitements sur son corps ainsi que de déterminer l’origine de la maladie qui justifiait l’arrêt de travail et sa date de survenance.

Le rapport dressé le 23 février 2004 confirma les résultats de l’examen neurologique. Le médecin indiqua en outre l’impossibilité de déterminer la date de survenance de la lésion, en raison de l’absence d’œdème ou d’ecchymose, ou d’autre signe de traumatisme. Il préconisa le transfert du dossier au conseil médicolégal pour déterminer l’origine de la lésion. Il confirma l’absence de trace de mauvais traitements.

Le procureur demanda à l’institut médicolégal de fournir des informations détaillées concernant l’origine de la lésion identifiée sur le corps de Serhan Aksin et la date à laquelle elle aurait pu survenir.

Le 3 mai 2004, Serhan Aksin fut examiné à l’institut médicolégal de Diyarbakır, qui affirma l’impossibilité d’établir médicalement la date exacte de la fracture spinale. Il attesta également l’absence de trace de mauvais traitements sur le corps de Serhan Aksin.

Le parquet interrogea les onze policiers du commissariat de Derik en service à la date des mauvais traitements allégués. Les policiers ayant participé aux interrogatoires des inculpés affirmèrent que les requérants avaient été arrêtés et interrogés dans le respect des lois et que les requérants eux-mêmes avaient affirmé n’avoir subi aucun mauvais traitement devant le procureur ainsi que devant le juge.

Le 16 juin 2004, le parquet rendit une décision de non-lieu. Dans les motifs de la décision, le procureur souligna que les requérants, lorsqu’ils furent présentés, à la fin de leur garde à vue, au procureur et au juge de paix, avaient affirmé devant ces magistrats ne pas avoir subi de mauvais traitements. Ils avaient reconnu la véracité de leurs dépositions recueillies par les policiers. Le procureur nota que les requérants avaient réitéré leurs aveux devant ces magistrats afin d’obtenir une certaine bienveillance en leur faveur, et qu’ils avaient refusé l’assistance d’un avocat en affirmant souhaiter assurer leur défense eux-mêmes. Il mentionna que les rapports médicaux concernant Mehmet Bașaran et Bülent Özcan ne faisaient état d’aucun élément corroborant les allégations des plaignants. Il conclut que malgré le rapport médical daté du 5 janvier 2004 concernant Serhan Aksin, l’origine et la date de provenance de la lésion à l’arrière de sa tête restait inexpliquée pour l’institut de la médecine légale. Le procureur rappela qu’au début et au terme de la garde à vue les requérants furent examinés par un médecin qui ne constata aucune trace de mauvais traitements. Le procureur se référa enfin à la tardivité de leurs plaintes. Il conclut à l’absence d’élément matériel permettant l’ouverture à l’encontre des policiers d’une action publique pour mauvais traitements.

Le 22 juillet 2004, la cour d’assises de Midyat rejeta l’opposition des requérants se fondant sur les mêmes motifs que la décision de non-lieu.

Le 21 septembre 2006 la cour d’assises de Diyarbakır reconnut les requérants coupables d’appartenir au PKK, et d’avoir mené diverses actions armées pour le compte de celui-ci. Elle les condamna en conséquence à des peines de prison à perpétuité aggravée. Lors de la procédure devant la cour d’assises les requérants furent assistés par des avocats. Ils rejetèrent les accusations portées contre eux et renièrent leurs dépositions faites en garde à vue, en affirmant avoir subi des mauvais traitements, sans donner des détails. Ils affirmèrent avoir été contraints sous la menace par les terroristes du PKK de participer à l’attentat organisé contre trois policiers, et donnèrent toutes les informations concernant leurs activités, les lieux utilisés par le PKK, ainsi que l’identité d’autres personnes inculpées par ailleurs, informations qui s’avérèrent exactes. La cour d’assises ramena la peine de prison à la perpétuité simple en raison de la coopération des accusés et au regard de la sincérité de leurs dépositions. Outre leurs aveux, la cour d’assises se fonda sur une liste détaillée de preuves matérielles. Concernant leurs allégations de mauvais traitements, la cour se référa au contenu du dossier de l’instruction qui avait été ouverte à la suite de leur plainte et close par une décision de non-lieu en raison de l’absence de preuves matérielles ; elle estima en conséquence leurs allégations dénuées de fondement.

Le 27 février 2007, la Cour de cassation approuva le jugement de condamnation. II.

Document du Comité des droits de l’homme des Nations unies : Observations générales n o 32 sur l’article 14 relatif au droit à l’égalité devant les tribunaux et les cours de justice et à un procès équitable : « 37. Deuxièmement, le droit de toute personne accusée d’un crime de se défendre elle-même ou d’avoir l’assistance d’un défenseur de son choix, et d’être informée de ce droit, comme prévu à l’alinéa d du paragraphe 3 de l’article 14, fait référence à deux types de défense qui ne sont pas incompatibles. Les personnes qui se font aider par un avocat ont le droit de donner des instructions à celui-ci sur la conduite de la défense, dans les limites de la responsabilité professionnelle, et de témoigner en leur nom propre. En même temps, le texte du Pacte est clair dans toutes les langues officielles, puisqu.il dispose que l’accusé peut se défendre lui-même « ou » voir l’assistance d’un défenseur de son choix, ce qui lui laisse la possibilité de refuser l’assistance d’un conseil. Le droit d’assurer sa propre défense sans avocat n’est cependant pas absolu. L’intérêt de la justice peut, dans certaines circonstances, nécessiter la commission d’office d’un avocat contre le gré de l’accusé, en particulier si l’accusé fait de manière persistante gravement obstruction au bon déroulement du procès, si l’accusé doit répondre à une accusation grave mais est manifestement incapable d’agir dans son propre intérêt, ou s’il s’agit, le cas échéant, de protéger des témoins vulnérables contre les nouveaux traumatismes que l’accusé pourrait leur causer ou les manœuvres d’intimidation qu’il pourrait exercer contre eux en les interrogeant lui-même. Cependant, les restrictions du droit de l’accusé d’assurer sa propre défense doivent servir un but objectif et suffisamment important et ne pas aller au-delà de ce qui est nécessaire pour protéger les intérêts de la justice. Par conséquent, la législation interne devrait éviter d’exclure purement et simplement le droit d’assurer sa propre défense dans une procédure pénale, sans l’assistance d’un conseil. »

Communication n o 1123/2002 du Comité des droits de l’homme des Nations unies, dans l’affaire Correia de Matos c. Portugal : « 7.5 Le Comité considère qu’il appartient aux tribunaux compétents de déterminer si dans une affaire précise, la commission d’office d’un avocat est nécessaire dans l’intérêt de la justice, dans la mesure où l’accusé qui fait l’objet de poursuites pénales peut ne pas être capable d’évaluer correctement les intérêts en jeu, et donc d’assurer le plus efficacement possible sa défense. Toutefois, dans le cas présent, la législation de l’État partie et la jurisprudence de la Cour Suprême prévoient que l’accusé ne peut jamais être libéré de l’obligation d’être représenté par un avocat dans une procédure pénale, même s’il est lui-même avocat, et que la loi ne prend pas en compte la gravité des accusations ou le comportement de l’accusé. De plus, l’État partie n’a pas avancé de raisons objectives et suffisamment importantes qui expliqueraient pourquoi, en l’espèce, dans une affaire relativement simple, l’absence d’avocat commis d’office aurait porté atteinte aux intérêts de la justice, et pourquoi il faudrait restreindre le droit qu’a l’auteur d’assurer sa propre défense. Le Comité conclut que le droit de se défendre soi-même qui est garanti au paragraphe 3 d) de l’article 14 du Pacte, n’a pas été respecté. » EN DROIT I.

La Cour note d’emblée qu’au terme de leur garde à vue Mehmet Bașaran et Bülent Özcan ont été examinés par un médecin légiste le 24 novembre 2003, lequel n’a décelé aucune trace de coups ou autres violences sur leur corps. Puis, dans le rapport du 3 décembre 2003, un autre médecin légiste a confirmé les conclusions du premier rapport (paragraphes 7 et 10 ci-dessus).

La Cour rappelle que les allégations de mauvais traitements contraires à l’article 3 doivent être étayées par des éléments de preuve appropriés ( Hüsniye Tekin c. Turquie, n o 50971/99, § 43, 25 octobre 2005, Martinez Sala et autres c. Espagne, n o 58438/00, § 121, 2 novembre 2004, et Dağabakan et Yıldırım c. Turquie, n o 20562/07, §§ 49-50, 9 avril 2013).

En l’espèce, la Cour constate que Mehmet Bașaran et Bülent Özcan ne produisent pas le moindre élément ou commencement de preuve à l’appui de leurs allégations de traitements contraires à l’article 3 de la Convention.

Dans ces circonstances, la Cour ne peut conclure à l’existence d’éléments qui eussent pu engendrer un soupçon raisonnable que des policiers aient infligé des sévices à Mehmet Bașaran et Bülent Özcan.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 2. En ce qui concerne Serhan Aksin

La Cour constate que les griefs tirés de l’article 3 de la Convention, pour autant qu’ils concernent Serhan Aksin, ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs que ceux-ci ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de les déclarer recevables. B. Sur le fond

Le Gouvernement conteste les allégations du requérant.

La Cour rappelle que, lorsqu’une personne est blessée au cours d’une garde à vue, alors qu’elle se trouvait entièrement sous le contrôle de fonctionnaires de police, toute blessure survenue pendant cette période donne lieu à de fortes présomptions de fait ( Salman c. Turquie [GC], n o 21986/93, § 100, CEDH 2000-VII). Il appartient donc au Gouvernement de fournir une explication plausible sur les origines des blessures constatées et de produire des preuves établissant les faits qui font selon lui peser un doute sur les allégations de la victime, notamment si celles-ci sont étayées par des pièces médicales (voir, parmi d’autres, Selmouni c. France [GC], n o 25803/94, § 87, CEDH 1999 ‑ V, Berktay c. Turquie , n o 22493/93, § 167, 1 er mars 2001, et Ayșe Tepe c. Turquie , n o 29422/95, § 35, 22 juillet 2003).

Pour l’établissement des faits allégués, la Cour se sert du critère de la preuve « au-delà de tout doute raisonnable » ; une telle preuve peut néanmoins résulter d’un faisceau d’indices, ou de présomptions non réfutées, suffisamment graves, précis et concordants ( Irlande c. Royaume ‑ Uni , 18 janvier 1978, § 161 in fine , série A n o 25, et Labita c. Italie [GC], n o 26772/95, §§ 121 et 152, CEDH 2000 ‑ IV).

En outre, la Cour rappelle que, lorsqu’un individu affirme de manière défendable avoir subi, aux mains de la police ou d’autres services comparables de l’Etat, des traitements contraires à l’article 3, cette disposition requiert qu’il y ait une enquête officielle effective. Cette enquête, à l’instar de celle résultant de l’article 2, doit pouvoir mener à l’identification et à la punition des responsables (voir, parmi beaucoup d’autres, McCann et autres c. Royaume-Uni , 27 septembre 1995, § 161, série A n o 324, Kaya c. Turquie , 19 février 1998, § 86, Recueil des arrêts et décisions 1998-I, et Yașa c. Turquie , 2 septembre 1998, § 98, Recueil 1998 ‑ VI).

Le Gouvernement ne conteste pas la séquelle indiquée dans le rapport médical du 5 janvier 2004, mais plaide qu’il est médicalement impossible d’établir la date exacte de sa survenance. Il ajoute que rien d’autre dans le dossier ne permet de soupçonner que le requérant aurait été maltraité en garde à vue. Il se réfère aux contenus des dépositions et à l’absence de plainte aux magistrats devant lesquels il a été présenté à la fin de la garde à vue.

La Cour constate que le requérant est resté en garde à vue 24 heures et a été examiné par un médecin légiste avant et à la sortie de sa garde à vue. Pendant l’examen médical, il ne s’est plaint de rien ; une fois placé en détention provisoire en maison d’arrêt, il n’a pas non plus cherché à se faire examiner par le médecin de prison. De même, la Cour constate qu’à l’instar du parquet, le requérant ne s’est plaint d’aucun mauvais traitement devant les deux magistrats auxquels il a été présenté au terme de sa garde à vue. Au contraire, il leur a affirmé que sa déposition durant la garde à vue avait été recueillie sans aucune contrainte.

Le seul élément de preuve soumis à l’appréciation de la Cour est le rapport médical du 5 janvier 2004, qui a révélé pour la première fois une fracture spinale cervicale, sans hématome ou autre symptôme. En raison de cette lésion, quinze jours d’arrêt de travail furent prescrits au requérant. A l’instar du rapport médical précédent en fin de garde à vue, ce rapport ne faisait état d’aucune autre trace de mauvais traitements.

Après avoir examiné l’ensemble des pièces du dossier, la Cour constate qu’à la suite de la plainte du requérant, le parquet a engagé une instruction détaillée, a entendu les requérants, a mené des contre-expertises médicales afin d’établir l’origine de la séquelle constatée sur le corps de Serhan Aksin. Il a également interrogé les policiers en mission pendant l’arrestation et l’interrogation des requérants. La Cour observe que c’est suite de cette instruction que le parquet a décidé le non-lieu en raison d’absence de preuve matérielle corroborant les allégations du requérant.

Cette décision a été motivée en particulier par l’absence de plainte devant les magistrats en fin de garde à vue de la part des requérants ainsi que par leurs aveux répétés, considérés comme sincères (paragraphe 16 ci ‑ dessus).

En conséquence, la Cour considère que la juridiction de première instance était mieux placée pour apprécier le degré de crédibilité des déclarations du requérant. Par ailleurs, ce dernier n’a fourni aucun autre élément supplémentaire propre à remettre en cause ces constats.

A la lumière des documents versés au dossier, la Cour constate qu’elle ne dispose pas d’éléments ou d’indices de nature à établir « au-delà de tout doute raisonnable » que le requérant aurait subi des traitements contraires à l’article 3 de la part de policiers lors de sa garde à vue ( Özlem Alparslan c. Turquie (déc.), n o 52663/99, 25 août 2008, Okay c. Turquie (déc.), n o 6283/02, 1 er juin 2006, Cengiz Sarıkaya c. Turquie , n o 38870/02, § 57, 20 mai 2008, Erdal Yıldız c. Turquie (déc.), n o 68630/01, 10 janvier 2008, Hüsniye Tekin c. Turquie , n o 50971/99, § 50, 25 octobre 2005, et Coșar v. Turkey , n o 22568/05, §§ 32-35, 26 mars 2013).

La Cour ne peut donc relever aucune infraction à l’article 3 en ce qui concerne les mauvais traitements allégués (voir, mutatis mutandis , Assenov et autres c. Bulgarie , 28 octobre 1998, § 100, Recueil 1998 ‑ VIII). Il n’y a donc pas eu violation de l’article 3 sous les volets matériel ou procédural. II.

Les requérants se plaignent de n’avoir pas bénéficié de l’assistance d’un avocat pendant la période de garde à vue. La Cour examinera ces griefs sous l’angle de l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention, aux termes duquel : « 1.Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...) 3. Tout accusé a droit notamment à : (...) c) se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur de son choix et, s’il n’a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d’office, lorsque les intérêts de la justice l’exigent. »

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement conteste la thèse des requérants. En se référant aux faits, il soutient qu’il leur a été rappelé qu’ils pouvaient se faire assister par un avocat de leur choix ou commis d’office. Le Gouvernement explique que les requérants ont déclaré ne pas vouloir être assistés par un avocat. Enfin, il précise que devant la cour d’assises et la Cour de cassation, les requérants étaient assistés par un avocat et qu’ils ont bénéficié de toutes les possibilités pour se défendre.

La Cour se réfère à sa jurisprudence bien établie selon laquelle le droit énoncé au paragraphe 3 c) de l’article 6 constitue un élément parmi d’autres de la notion de procès équitable en matière pénale contenue au paragraphe 1 ( Salduz c. Turquie [GC], n o 36391/02, §§ 50-54, 27 novembre 2008). A cet égard, elle rappelle que, pour que le droit à un procès équitable consacré par l’article 6 § 1 demeure suffisamment « concret et effectif », il faut, en règle générale, que l’accès à un avocat soit consenti dès le premier interrogatoire d’un suspect par la police, sauf à démontrer, à la lumière des circonstances particulières de l’espèce, qu’il existe des raisons impérieuses de restreindre ce droit. Même lorsque des raisons impérieuses peuvent exceptionnellement justifier le refus de l’accès à un avocat, pareille restriction – quelle que soit sa justification – ne doit pas indûment préjudicier aux droits découlant pour l’accusé de l’article 6. Il est en principe porté une atteinte irrémédiable aux droits de la défense lorsque des déclarations incriminantes faites lors d’un interrogatoire de police subi sans assistance possible d’un avocat sont utilisées pour fonder une condamnation ( Salduz , précité, § 55).

Toutefois, la Cour note que dans la présente affaire – qui se distingue en cela de l’affaire Salduz – l’absence d’avocat lors de la garde à vue du requérant n’était pas le résultat d’une application sur une base systématique des dispositions légales pertinentes. En l’espèce, les requérants avaient en principe le droit de demander l’assistance d’un avocat.

Cela étant, la Cour rappelle que ni la lettre ni l’esprit de l’article 6 de la Convention n’empêchent une personne de renoncer de son plein gré, que ce soit de manière expresse ou tacite, aux garanties d’un procès équitable ( Kwiatkowska c. Italie (déc.), n o 52868/99, 30 novembre 2000, et Ananyev c. Russie , n o 20292/04, § 38, 30 juillet 2009). Toutefois, pour être effective aux fins de la Convention, la renonciation au droit de prendre part au procès doit se trouver établie de manière non équivoque et être entourée d’un minimum de garanties correspondant à sa gravité ( Salduz, précité, § 59).

Dans les circonstances particulières de la présente affaire, la Cour note que les requérants ne contestent pas que le droit d’être assistés par un avocat leur a été rappelé pendant la garde à vue. A cet égard, il ressort du procès-verbal des interrogatoires que les requérants ont été avisés de leur droit de se faire assister par un avocat (paragraphe 7 ci-dessus). La Cour observe que les requérants ont également refusé l’assistance d’un avocat déclarant vouloir se défendre eux-mêmes, devant le procureur et le juge de paix qui les a placés en détention provisoire. La Cour constate que dès l’ouverture de la procédure pénale et tout au long de celle-ci les requérants ont été assistés par un avocat. La Cour observe en dernier lieu que leurs allégations de mauvais traitements ont été examinées par la cour d’assises et jugées infondées (paragraphe 19 ci-dessus). Enfin, la Cour note que leur condamnation se fonde aussi bien sur leurs aveux réitérés et jugés sincères que sur d’autres preuves matérielles ( mutatis mutandis , Coșar , précité, § 52).

Ainsi, alors qu’ils avaient droit à l’assistance d’un avocat pendant la garde à vue, les requérants ont refusé de se faire assister par un avocat. Il ressort clairement de leurs dépositions obtenues lors de la garde à vue que le choix des intéressés de renoncer à leur droit d’être assistés par un avocat doit être considéré comme libre et volontaire. Leur renonciation à ce droit était non équivoque et était bien entourée d’un minimum de garanties ( Yoldaș , précité, § 52, 23 février 2010, a contrario , Padalov c. Bulgarie , n o 54784/00, § 54, 10 août 2006, et Somogyi c. Italie , n o 67972/01, § 73, CEDH 2004 ‑ IV).

Dans ces conditions, à la lumière des éléments en sa possession et des observations des parties, un examen global de la procédure amène la Cour à conclure que les requérants n’ont pas été privés d’un procès équitable au sens du paragraphe 1 combiné avec le paragraphe 3 c) de l’article 6 de la Convention.

Partant, il n’y a pas eu violation de l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés de l’article 6 § 1 et § 3 c) et, pour autant qu’elle concerne le requérant Serhan Aksin, de l’article 3 de la Convention, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 3 de la Convention ; 3. Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 1 er octobre 2013, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Guido Raimondi Greffier Président