Öner Aktaș împotriva Turciei

La baza acestei cauze se află o cerere (nr. 59860/10) îndreptată împotriva Republicii Turcia și prin care un cetățean al acestui stat, Öner Aktaș („reclamantul"), a sesizat Curtea la 21 septembrie 2010 în conformitate cu art. 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul a fost reprezentat de Dna. S. Türkdoğru, avocat la Istanbul. Guvernul turc („Guvernul") a fost reprezentat de agentul său.

La 27 februarie 2012, cererea a fost comunicată Guvernului. FAPTE I.

Ca urmare a plângerii depuse de o persoană victimă a extorciunii de fonduri de către indivizi care s-au prezentat drept agenți de poliție, direcția siguranței din Istanbul a solicitat autorizația de a plasa pe ascultare telefoanele mai multor persoane, inclusiv a reclamantului.

La 9 octombrie 2006, judecătorul de primă instanță penal din Bakırköy („judecătorul de primă instanță penal") a autorizat ascultarea telefoanelor persoanelor suspectate pe o perioadă de trei luni, în aplicarea articolului 135 din codul de procedură penală („CPP").

La 16 octombrie 2006, reclamantul, atunci agent de poliție, a fost arestat și pus în arestul poliției cu mai multe alte persoane dintre care se numărau agenți de poliție.

La 19 octombrie 2006, reclamantul a fost prezentat judecătorului de primă instanță penal care a ordonat plasarea sa în detenție preventivă ținând seama de natura infracțiunii reprimate, starea probelor, numărul suspecților, pluralitatea infracțiunilor reprimate, pedeapsa prevăzută, riscul de fugă, precum și riscul de alterare a probelor.

La 30 octombrie 2006, parchetul din Bakırköy s-a declarat incompetent pe motiv că, la lumina elementelor adunate în cursul investigației preliminare, infracțiunea reprimată reclamantului aparținea articolului 250 din CPP, și a transmis dosarul parcetuluicompetent din Istanbul potrivit acestei dispoziții.

La 25 ianuarie 2007, reclamantul a fost inculpat cu zece alte persoane pentru constituirea unei organizații ilegale, apartenența la aceasta, extorciune de fonduri și abuz de putere. Procesul a început în fața celei de-a 13-a curți de assizes din Istanbul („curtea de assizes").

La încheierea celor unsprezece ședințe ținute în fața sa din 14 iunie 2007 până la 28 decembrie 2010, curtea de assizes a ordonat menținerea reclamantului în detenție preventivă ținând seama de conținutul dosarului și persistența unor suspiciuni puternice privitoare la comiterea infracțiunii reprimate. A indicat că aceste motive priveau ansamblul acuzaților.

La 31 decembrie 2010, reclamantul a adresat curții de assizes o cerere de eliberare. A indicat că, potrivit articolului 102 din CPP intrat în vigoare în aceeași zi, durata maximă a detenției era de doi ani și că, în absența unei decizii de prelungire a acestei durate, decizia privitoare la detenția sa trebuia să fie considerată ca ridicată.

La 27 ianuarie 2011, curtea de assizes a respins cererea de eliberare a reclamantului și a ordonat menținerea sa în detenție preventivă pe motiv că durata acesteia putea merge până la cinci ani pentru infracțiunile din competența sa.

La 3 februarie 2011, cea de-a 14-a curte de assizes a respins, după examinarea dosarului, opoziția formulată de reclamant împotriva deciziei de menținere în detenție hotărâtă la încheierea ședinței din 28 decembrie 2010.

La încheierea ședinței din 19 aprilie 2011, curtea de assizes a ordonat menținerea reclamantului în detenție preventivă pentru motivele reținute anterior, și anume conținutul dosarului și persistența unor suspiciuni puternice privitoare la comiterea infracțiunii reprimate. Opoziția formulată de reclamant împotriva acestei decizii a fost respinsă de cea de-a 14-a curte de assizes la 23 mai 2011, după examinarea dosarului.

La 21 iunie 2011, curtea de assizes a ordonat menținerea reclamantului în detenție preventivă pentru aceleași motive ca anterior.

La 23 iunie 2011, reclamantul a adresat o cerere curții de assizes: explica că următoarea ședință fusese fixată la 24 noiembrie 2011 și că la acea dată durata detenției sale preventive ar fi depășit durata maximă de cinci ani prevăzută de art. 102 din CPP, și solicita în consecință eliberarea sa.

La 17 octombrie 2011, reclamantul a fost eliberat din cauza duratei detenției sale preventive care atinsese maximumul prevăzut de dreptul intern.

La această dată, procedura este încă în curs. A. Cerere adresată Consilului Superior al Magistraturii

Într-o cerere adresată Ministerului Justiției, reclamantul a solicitat deschiderea unei investigații privitoare la procuror și judecătorul de primă instanță penal. Le reproșa acestora din urmă că au solicitat respectiv ordonat plasarea sa în detenție preventivă în timp ce, potrivit acestuia, nu aveau competență să o facă.

Printr-o decizie notificată reclamantului la 11 iulie 2011, Consilul Superior al Magistraturii („Consilul") a respins cererea reclamantului. A observat că potrivit articolului 251 § 2 din CPP, în cadrul investigațiilor și proceselor referitoare la infracțiunile prevăzute de art. 250 din CPP, atunci când procurorii de republică aveau nevoie ca o decizie să fie luată de un judecător, puteau să se adreseze eventual curții de assizes speciale și în caz contrar judecătorului competent. Consilul a observat că nu exista la Bakırköy o curte de assizes specială. A adăugat că, în consecință, deciziile care trebuiau să fie luate de un judecător în cadrul investigației duse la Bakırköy puteau fi solicitate judecătorului de primă instanță penal, chiar dacă faptele aparțineau articolului 250 din CPP. Consilul a concluzionat deci că procurorul și judecătorul de primă instanță penal din Bakırköy au ționat în cadrul competențelor lor și că niciun abuz de funcție nu fusese constatat cu această ocazie. B. Acțiune în repararea prejudiciului suferit din cauza sechestrei vehiculului

La încheierea ședinței din 20 martie 2008, curtea de assizes a ordonat restituirea reclamantului a vehiculului său care fusese sechiestrat.

Potrivit reclamantului, i s-au cerut taxe de depozitare la restituirea mașinii sale. A inițiat o acțiune în repararea prejudiciului suferit la acest titlu.

Tribunalul din Fatih a invitat reclamantul să plătească cheltuielile de procedură referitoare la cererea sa. Reclamantul nu a plătit aceste cheltuieli. II.

Curtea reamintește că potrivit articolului 47 din regulamentul său un formular de cerere trebuie în special să cuprindă o expunere a faptelor și o expunere a violării Convenției și argumentele relevante. art. 11 din instrucțiunile practice edictate de președintele Curții la temeiul articolului 32 din regulamentul privind introducerea instanței enunță că, atunci când o cerere cuprinde mai mult de zece pagini (în afara anexelor care catalogheaza documentele), reclamantul trebuie de asemenea să prezinte un rezumat scurt.

În cazul de speță, Curtea observă că reclamantul a, în formularul cererii, descris în mod explicit faptele și indicat clar violările Convenției de care se plânge. În consecință, Curtea consideră că reclamațiile reclamantului au fost ridicate în conformitate cu art. 47 § 1 din regulamentul Curții. Privind dispoziția instrucțiunilor practice invocate de Guvern, Curtea subliniază că observația sa nu face parte din criteriile de admisibilitate enunțate în art. 35 din Convenție. Deci, Guvernul nu este întemeirat să solicite respingerea cererii de speță pe singur motiv că o judecă redactarea prea lungă. Prin urmare, ar trebui să nu se țină seama de argumentele Guvernului pe acest punct. II.

Reclamantul reprește curții de assizes că nu a examinat, după intrarea în vigoare la 31 decembrie 2010 a articolului 102 din CPP, chestiunea detenției sale preventive la lumina acestei noi dispoziții. Denunță de asemenea ilegalitatea plasării sale în detenție de judecătorul de primă instanță penal pe motiv că acest judecător nu era competent în materie. Adaugă că decizia de plasare în detenție preventivă nu putea fi adoptată decât de judecătorul lângă curtea de assizes specială din Istanbul.

Referitor în primul rând la prima plângere a reclamantului, Curtea observă că potrivit articolului 102 § 2 din CPP, intrat în vigoare la 31 decembrie 2010, durata detenției preventive inițiale, în materie penală, este limitată la doi ani. Cu toate acestea, această măsură poate fi prelungită în caz de nevoie fără a depăși totuși în total o durată de cinci ani. În cazul de speță, atunci când art. 102 din CPP a intrat în vigoare, reclamantul era deținut de aproape patru ani și doi luni. La 27 ianuarie 2011, chestiunea menținerii reclamantului în detenție preventivă în raport cu dispoziții acestui articol a fost examinată și curtea de assizes a observat că durata maximă de cinci ani nu fusese atinsă. Curtea consideră deci că durata detenției preventive a reclamantului nu era contrară dreptului intern.

Referitor în al doilea rând la a doua plângere a reclamantului, Curtea observă că din art. 251 din CPP, în vigoare la momentul faptelor, reiese clar că, în absența unei curți de assizes speciale în circumscripția judiciară, judecătorul competent putea adopta deciziile care trebuiau să fie luate în cursul investigației. Observă de asemenea că din decizia Consilului reiese explicit că nu există curte de assizes specială în circumscripția judiciară din Bakırköy și că, în acest caz, pronunțarea unei decizii de plasare în detenție preventivă de judecătorul de primă instanță penal este în conformitate cu dreptul intern. Consideră deci că reclamantul a fost plasat în detenție de un judecător competent să facă aceasta. Din aceasta reiese că această parte a cererii este în mod evident neîntemeiat și trebuie respinsă în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. B. art. 5 § 3 din Convenție

Reclamantul se plânge de durata detenției preventive suferite de el. De plus, reprește curții de assizes că a ordonat menținerea sa în detenție, din cauza existenței unor suspiciuni puternice, fără a specifica ce infracțiune i se reprimă și ce dispoziții din CPP erau aplicabile. De altfel, reprește judecătorilor care au ordonat menținerea sa în detenție preventivă că nu au examinat în mod corespunzător temeinicia detenției sale, că nu au căutat circumstanțele susceptibile de a milita în favoarea eliberării sale și că i-au imputat sarcina dovezii. De altfel, reprești curții de assizes că nu a luat în considerare instituirea unor măsuri alternative la detenție.

Guvernul susține că durata detenției preventive suferite de reclamant este rezonabilă ținând seama de complexitatea și întinderea cauzei, numărul acuzaților, natura infracțiunilor reprimate și jurisprudența Curții. La această privință, indică că Curtea a considerat deja, în cadrul luptei împotriva criminalității organizate, ca fiind rezonabile durateide detenție preventivă mai mari de trei ani, și citează hotărârile Wemhoff contra Germaniei (27 iunie 1968, seria A nr. 7), W. contra Elveției (26 ianuarie 1993, seria A nr. 254-A), Van der Tang contra Spaniei (13 iulie 1995, seria A nr. 321), Pantano contra Italiei (nr. 60851/00, 6 noiembrie 2003) și Contrada contra Italiei (24 august 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-V). Adaugă că, în cauza Chraidi contra Germaniei (nr. 65655/01, CEDO 2006-XII), Curtea a concluzionat că o durată de detenție mai mare de cinci ani era rezonabilă în sensul articolului 5 § 3 din Convenție.

Constatând că acestă plângere nu este în mod evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și că nu se ciocnește cu niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă.

Curtea observă că perioada de luat în considerare a început la 16 octombrie 2006, cu arestarea reclamantului, și s-a încheiat la 17 octombrie 2011, cu eliberarea interesatului (paragrafele 7 și 18 mai sus). Detenția preventivă în cauză a durat deci cinci ani.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei detenții preventive nu se pretează la o evaluare abstractă. Legitimitatea menținerii în detenție a unui acuzat trebuie apreciată în fiecare caz după faptele și particularitățile cauzei. Continuarea incarerării nu se justifică într-un caz dat decât dacă indici concreti dezvăluie o adevărată cerință a interesului public prevalând, indiferent de prezumția de nevinovăție, asupra regulii respectului pentru libertatea individuală fixată la art. 5 din Convenție.

Existența și persistența unor motive plauzibile de suspiciune că persoana arestată a comis o infracțiune este o condiție sine qua non a regularității menținerii în detenție. Cu toate acestea, după un anumit timp, această condiție nu mai este suficientă. Curtea trebuie în acest caz să stabilească dacă alte motive adoptate de autoritățile judiciare continuă să legitimeze privarea de libertate. De îndată ce acestea se dovedesc "relevante" și "suficiente", ea trebuie de asemenea să caute dacă autoritățile nationals competente au adus o "diligență particulară" la urmărirea procedurii (Labita contra Italiei [GC], nr. 26772/95, §§ 152-153, CEDO 2000-IV).

Le revine în primul rând autorităților judiciare naționale să se grijească ca, într-o cauză dată, detenția preventivă suferit de un acuzat să nu depășească o durată rezonabilă. La această sfârșit, trebuie ca, ținând în mod corespunzător seama de principiul prezumției de nevinovăție, să examineze toate circumstanțele de natură să facă admis sau să respingă existența unei cerințe a interesului public justificând o derogare la regula fixată la art. 5 din Convenție și să redea seamă în deciziile lor referitoare la cererile de eliberare. Este în esență pe baza motivelor figurând în aceste decizii și faptelor necontestante indicate de interesatde el în mijloacele sale că Curtea trebuie să determine dacă a existat sau nu o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție (a se vedea, de exemplu, McKay contra Regatului Unit [GC], nr. 543/03, § 43, CEDO 2006-X, sau mai recent Idalov contra Rusiei [GC], nr. 5826/03, §§ 139-141, 22 mai 2012).

În cazul de speță, din elementele dosarului reiese că curtea de assizes a pronunțat în mod sistematic, la încheierea fiecărei ședințe, menținerea reclamantului în detenție pe baza unei formule mereu identice – ba chiar stereotipate –, și anume "conținutul dosarului și persistența unor suspiciuni puternice privitoare la comiterea infracțiunii reprimate", pe care aceste motive privau ansamblul acuzaților. Riscurile de fugă și alterare a probelor au fost evocate doar în decizia inițiala de plasare în detenție preventivă și nu au fost reluate de curtea de assizes după aceea. Curtea consideră deci că existența și persistența unor suspiciuni puternice privitoare la comiterea infracțiunii reprimate reclamantului nu puteau fi singure suficiente să justifice o durată de detenție atât de lungă.

De plus, din motivele referitoare la detenția preventivă a reclamantului reiese că curtea de assizes nu pare să fi nici examinat temeinicia acestei măsuri nici să fi căutat dacă exista o cerință a interesului public prevalând, indiferent de prezumția de nevinovăție, asupra regulii respectului pentru libertatea individuală fixată la art. 5 din Convenție. Curtea de assizes a ordonat eliberarea reclamantului doar pentru că durata detenției sale preventive atinsese maximumul fixat de CPP.

Ținând seama de cele de mai sus, Curtea consideră că motivele avansate de curtea de assizes pentru a ordona menținerea reclamantului în detenție preventivă pe o perioadă atât de lungă nu erau suficiente.

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție. C. art. 5 § 4 din Convenție

Reclamantul se plânge de absența ședințelor în cursul examinării, efectuată pe baza dosarului, a recursurilor sale în opoziție.

Curtea observă că curtea de assizes a decis, la încheierea ședințelor din 28 decembrie 2010 și 19 aprilie 2011, să mențină reclamantul în detenție preventivă. Recursurile în opoziție formulate de acesta împotriva acestor decizii au fost examinate de cea de-a 14-a curte de assizes, pe dossier, și respinse succesiv la 3 februarie 2011 și 23 mai 2011. În cursul pronunțării deciziilor în cauză de curtea de assizes, comparuțiile anterioare ale reclamantului în fața unui judecător se întorceau respectiv la o lună și șase zile și o lună și patru zile.

Deși acești termeni sunt ușor mai lungi decât cei observați în cadrul cazurilor examinate anterior de ea (a se vedea, printre altele, Çatal contra Turciei, nr. 26808/08, § 41, 17 aprilie 2012 – termen de douăzeci și nouă de zile –, și Koçhan contra Turciei (decizie), nr. 3512/11, § 26, 11 septembrie 2012 – termen de trei săptămâni –), Curtea nu vede niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită în cazul de speță. Observă într-adevăr că deciziile de menținere în detenție, obiectul recursurilor în opoziție, au fost date în stadiul procesului, fază în cursul căreia interesatul a comparat la intervale regulate în fața judecătorilor chemați să se pronunțe pe fondul cauzei. Observă că reclamantul era prezent la ședințele în cursul cărora curtea de assizes s-a pronunțat, ca jurisdicție de primă instanță, pe cererile sale de eliberare, și că a avut posibilitatea să conteste în mod corespunzător elementele de dovadă care au justificat menținerea sa în detenție preventivă (a se vedea, în acest sens, Altınok contra Turciei (nr. 31610/08, §§ 54, 29 noiembrie 2011). De altfel, nu este susținut sau stabilit că situația reclamantului prezenta o particularitate care ar fi făcut necesară ținerea ședințelor în cursul examinării recursurilor sale în opoziție.

Deci, ținând seama de circumstanțele cauzei de speță, Curtea consideră că ținerea ședințelor nu era impusă în cursul examinării recursurilor în opoziție la care curtea de assizes a procedat la 3 februarie și 23 mai 2011. Se cuvine să se precizeze că absența ședințelor nu a dăunat în sine respectului principului egalității armelor în măsura în care niciuna din părți nu a participat oral la procedurile referitoare la aceste recurs.

Din aceasta reiese că această plângere este în mod evident neîntemeiat și trebuie respinsă în aplicarea articolelor 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. III.

Curtea observă că procedura penală deschisă împotriva reclamantului este încă în curs în fața jurisdicției de primă instanță. Cu toate acestea, consideră necesar să țină seama de ansamblul procedurii penale pentru a se pronunța pe conformitatea acesteia cu prescripțiile articolului 6 din Convenție. Din aceasta reiese că, la stadiul actual al procedurii în fața jurisdicțiilor interne, prezentarea acestei plângeri pare prematură. Reclamantul nu ar putea deci, în prezent, să se plângă de o încălcare a Convenției pe acest punct. Dacă este cazul, îi va fi liber să sesizeze din nou Curtea dacă, la încheierea procedurii penale deschise împotriva sa, consideră în continuare că este victimă a încălcărilor susținute. Deci, acestă plângere este prematură și trebuie deci respinsă, în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 din Convenție. IV.

Curtea observă că reclamantul nu étaye acestea plângeri. Ținând seama de ansamblul elementelor de care dispune, ea nu constată nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție. Din aceasta reiese că această parte a cererii trebuie respinsă, în aplicarea articolului 35 § 4 din Convenție. V.

Reclamantul cere, la titlul prejudiciilor material și moral pe care susține că le-a suferit, respectiv 27.000 de euro (EUR) și 123.000 EUR.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Curtea nu vede nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material susținut și respinge această cerere. Pe de altă parte, consideră că ar trebui să acorde reclamantului 5.000 EUR pentru prejudiciu moral. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul nu a prezentat nicio cerere de cheltuieli și costuri. Deci, Curtea consideră că nu este cazul să i se acorde o sumă la acest titlu. C. Dobândă de întârziere

Curtea consideră potrivit să modeleze rata dobânzii de întârziere după rata de dobândă a ușurinței de refinanțare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privitor la plângerea bazată pe durata detenției preventive suferite de reclamant și inadmisibilă pentru rest; 2. Constată existența unei încălcări a articolului 5 § 3 din Convenție; 3. Hotărăște a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 5.000 EUR (cinci mii de euro), transformați în lire turce la rata aplicabilă la data plății, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlul de impozit, pentru prejudiciu moral; b) că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la un procent egal cu rata de dobândă a ușurinței de refinanțare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă pe această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 29 octombrie 2013, în aplicarea articolelor 77 §§ 2 și 3 din regulamentul Curții. Stanley Naismith Guido Raimondi Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 59860/10) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Öner Aktaș (« le requérant »), a saisi la Cour le 21 septembre 2010 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant a été représenté par M e S. Türkdoğru, avocat à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent.

Le 27 février 2012, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.

A la suite de la plainte déposée par une personne victime d’extorsion de fonds de la part d’individus s’étant présentés comme des agents de police, la direction de la sûreté d’Istanbul demanda l’autorisation de placer sur écoute les téléphones de plusieurs personnes, dont le requérant.

Le 9 octobre 2006, le juge d’instance pénale de Bakırköy (« le juge d’instance pénale ») autorisa les écoutes téléphoniques des personnes suspectées pendant une période de trois mois, en application de l’article 135 du code de procédure pénale (« le CPP »).

Le 16 octobre 2006, le requérant, alors agent de police, fut arrêté et placé en garde à vue avec plusieurs autres personnes parmi lesquelles figuraient des agents de police.

Le 19 octobre 2006, le requérant fut traduit devant le juge d’instance pénale qui ordonna son placement en détention provisoire au vu de la nature de l’infraction reprochée, de l’état des preuves, du nombre de suspects, de la pluralité des faits reprochés, de la peine encourue, du risque de fuite ainsi que du risque d’altération des preuves.

Le 30 octobre 2006, le parquet de Bakırköy se déclara incompétent au motif que, à la lumière des éléments recueillis lors de l’enquête préliminaire, l’infraction reprochée au requérant relevait de l’article 250 du CPP, et il transmit le dossier au parquet d’Istanbul compétent en vertu de cette disposition.

Le 25 janvier 2007, le requérant fut inculpé avec dix autres personnes pour constitution d’une organisation illégale, appartenance à celle-ci, extorsion de fonds et abus de pouvoir. Le procès commença devant la 13 e cour d’assises d’Istanbul (« la cour d’assises »).

Au terme des onze audiences tenues devant elle du 14 juin 2007 au 28 décembre 2010, la cour d’assises ordonna le maintien en détention provisoire du requérant eu égard au contenu du dossier et à la persistance de forts soupçons quant à la commission de l’infraction reprochée. Elle indiqua que ces motifs concernaient l’ensemble des accusés.

Le 31 décembre 2010, le requérant adressa à la cour d’assises une demande d’élargissement. Il indiqua que, selon l’article 102 du CPP entré en vigueur le même jour, la durée maximale de la détention était de deux ans et que, en l’absence d’une décision portant prolongation de cette durée, la décision relative à sa détention devait être considérée comme levée.

Le 27 janvier 2011, la cour d’assises rejeta la demande d’élargissement du requérant et ordonna son maintien en détention provisoire au motif que la durée de celle-ci pouvait aller jusqu’à cinq ans pour les infractions relevant de sa compétence.

Le 3 février 2011, la 14 e cour d’assises rejeta, après examen du dossier, l’opposition formée par le requérant contre la décision de maintien en détention décidée au terme de l’audience du 28 décembre 2010.

Au terme de l’audience du 19 avril 2011, la cour d’assises ordonna le maintien en détention provisoire du requérant pour les motifs retenus précédemment, à savoir le contenu du dossier et la persistance de forts soupçons quant à la commission de l’infraction reprochée. L’opposition formée par le requérant contre cette décision fut rejetée par la 14 e cour d’assises le 23 mai 2011, après examen du dossier.

Le 21 juin 2011, la cour d’assises ordonna le maintien en détention provisoire du requérant pour les mêmes motifs que précédemment.

Le 23 juin 2011, le requérant adressa une requête à la cour d’assises : il expliquait que la prochaine audience avait été fixée au 24 novembre 2011 et qu’à cette date la durée de sa détention provisoire excèderait la durée maximale de cinq ans prévue par l’article 102 du CPP, et il demandait par conséquent son élargissement.

Le 17 octobre 2011, le requérant fut libéré en raison de la durée de sa détention provisoire qui avait atteint le maximum prévu en droit interne.

A ce jour, la procédure est toujours pendante. A. Requête adressée au Conseil supérieur de la magistrature

Dans une requête adressée au ministère de la Justice, le requérant demanda l’ouverture d’une enquête concernant le procureur de la République et le juge d’instance pénale. Il reprochait à ces derniers d’avoir respectivement demandé et ordonné son placement en détention provisoire alors que, d’après lui, ils n’avaient pas compétence pour le faire.

Par une décision notifiée au requérant le 11 juillet 2011, le Conseil supérieur de la magistrature (« le Conseil ») rejeta la demande du requérant. Il releva qu’aux termes de l’article 251 § 2 du CPP, dans le cadre des enquêtes et procès relatifs à des infractions relevant de l’article 250 du CPP, lorsque les procureurs de la République avaient besoin qu’une décision soit prise par un juge, ils pouvaient s’adresser le cas échéant à la cour d’assises spéciale et à défaut au juge judiciaire compétent. Le Conseil nota qu’il n’y avait pas à Bakırköy de cour d’assises spéciale. Il ajouta qu’en conséquence les décisions devant être prises par un juge dans le cadre de l’enquête menée à Bakırköy pouvaient être demandées au juge d’instance pénale, même si les faits relevaient de l’article 250 du CPP. Le Conseil conclut ainsi que le procureur et le juge d’instance pénale de Bakırköy avaient agi dans le cadre de leurs compétences et qu’aucun abus de fonction n’avait été relevé à cette occasion. B. Action en réparation du préjudice subi en raison de la saisie du véhicule

A l’issue de l’audience du 20 mars 2008, la cour d’assises ordonna la restitution au requérant de son véhicule qui avait fait l’objet d’une saisie.

Selon le requérant, des frais de gardiennage lui avaient été réclamés lors de la restitution de sa voiture. Il introduisit une action en réparation du préjudice subi à ce titre.

Le tribunal de grande instance de Fatih invita le requérant à régler les frais de procédure afférents à sa demande. Le requérant ne paya pas ces frais. II.

L’article 102 § 2 du CPP, entré en vigueur le 31 décembre 2010, indique que la durée de la détention provisoire, en matière criminelle, ne peut dépasser deux ans. En cas de nécessité, cette période peut cependant être prolongée de trois ans. La durée de la détention provisoire ne peut donc excéder au total cinq ans dans les affaires relevant de la compétence des cours d’assises. EN DROIT I.

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 47 de son règlement un formulaire de requête doit notamment comporter un exposé des faits et un exposé de la ou des violations alléguées de la Convention et des arguments pertinents. L’article 11 de l’instruction pratique édictée par le président de la Cour au titre de l’article 32 du règlement relatif à l’introduction de l’instance énonce quant à lui que, lorsqu’une requête comporte plus de dix pages (en dehors des annexes répertoriant les documents), le requérant doit également en présenter un bref résumé.

En l’espèce, la Cour note que le requérant a, dans son formulaire de requête, décrit explicitement les faits et indiqué clairement les violations de la Convention dont il se plaint. Par conséquent, la Cour estime que les griefs du requérant ont été soulevés conformément à l’article 47 § 1 du règlement de la Cour. Quant à la disposition de l’instruction pratique invoquée par le Gouvernement, la Cour souligne que son observation ne fait pas partie des critères de recevabilité énoncés à l’article 35 de la Convention. Dès lors, le Gouvernement n’est pas fondé à demander le rejet de la présente requête au seul motif qu’il en juge la rédaction trop longue. Il convient donc de ne pas tenir compte des arguments du Gouvernement sur ce point. II.

Le requérant reproche à la cour d’assises de n’avoir pas examiné, après l’entrée en vigueur le 31 décembre 2010 de l’article 102 du CPP, la question de sa détention provisoire à la lumière de cette nouvelle disposition. Il dénonce en outre l’illégalité de son placement en détention par le juge d’instance pénale au motif que ce juge n’était pas compétent en la matière. Il ajoute que la décision de placement en détention provisoire ne pouvait être adoptée que par le juge près la cour d’assises spéciale d’Istanbul.

S’agissant d’abord du premier grief du requérant, la Cour note que selon l’article 102 § 2 du CPP, entré en vigueur le 31 décembre 2010, la durée de la détention provisoire initiale, en matière criminelle, est limitée à deux ans. Cependant, cette mesure peut être prolongée en cas de nécessité sans pour autant dépasser au total une durée de cinq ans. En l’espèce, lorsque l’article 102 du CPP est entré en vigueur, le requérant était détenu depuis près de quatre ans et deux mois. Le 27 janvier 2011, la question du maintien en détention provisoire du requérant au regard des dispositions de cet article a été examinée et la cour d’assises releva que la durée maximale de cinq ans n’avait pas été atteinte. La Cour considère donc que la durée de la détention provisoire du requérant n’était pas contraire au droit interne.

S’agissant ensuite du second grief du requérant, la Cour note qu’il ressort clairement de l’article 251 du CPP, en vigueur à l’époque des faits, que, en l’absence d’une cour d’assises spéciale dans le ressort juridictionnel, le juge judiciaire compétent en la matière pouvait adopter les décisions devant être prises au cours de l’enquête. Elle observe également qu’il ressort explicitement de la décision du Conseil qu’il n’y a pas de cour d’assises spéciale dans le ressort juridictionnel de Bakırköy et que, dans ce cas de figure, le prononcé d’une décision de placement en détention provisoire par le juge d’instance pénale est conforme au droit interne. Elle considère donc que le requérant a été placé en détention par un juge compétent pour ce faire. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. B. Article 5 § 3 de la Convention

Le requérant se plaint de la durée de la détention provisoire subie par lui. De plus, il reproche à la cour d’assises d’avoir ordonné son maintien en détention, en raison de l’existence de forts soupçons, sans préciser quelle infraction lui était reprochée et quelles dispositions du CPP étaient applicables. En outre, il reproche aux juges ayant ordonné son maintien en détention provisoire de ne pas avoir dûment examiné le bien-fondé de sa détention, de ne pas avoir recherché les circonstances susceptibles de militer en faveur de sa libération et de lui avoir imputé la charge de la preuve. Par ailleurs, il reproche à la cour d’assises de ne pas avoir envisagé la mise en place de mesures alternatives à la détention.

Le Gouvernement affirme que la durée de la détention provisoire subie par le requérant est raisonnable au vu de la complexité et de l’étendue de l’affaire, du nombre d’accusés, de la nature des infractions reprochées et de la jurisprudence de la Cour. A cet égard, il indique que la Cour a déjà considéré, dans le cadre de la lutte contre la criminalité organisée, comme étant raisonnables des durées de détention provisoire supérieures à trois ans, et il cite les arrêts Wemhoff c. Allemagne (27 juin 1968, série A n o 7), W. c. Suisse (26 janvier 1993, série A n o 254 ‑ A), Van der Tang c. Espagne (13 juillet 1995, série A n o 321), Pantano c. Italie (n o 60851/00, 6 novembre 2003) et Contrada c. Italie (24 août 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ V). Il ajoute que, dans l’affaire Chraidi c. Allemagne (n o 65655/01, CEDH 2006 ‑ XII), la Cour a conclu qu’une durée de détention supérieure à cinq ans était raisonnable au sens de l’article 5 § 3 de la Convention.

Constatant que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable.

La Cour note que la période à considérer a débuté le 16 octobre 2006, avec l’arrestation du requérant, et s’est achevée le 17 octobre 2011, avec la remise en liberté de l’intéressé (paragraphes 7 et 18 ci-dessus). La détention provisoire en question a donc duré cinq ans.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une détention provisoire ne se prête pas à une évaluation abstraite. La légitimité du maintien en détention d’un accusé doit s’apprécier dans chaque cas d’après les faits et particularités de la cause. La poursuite de l’incarcération ne se justifie dans un cas donné que si des indices concrets révèlent une véritable exigence d’intérêt public prévalant, nonobstant la présomption d’innocence, sur la règle du respect de la liberté individuelle fixée à l’article 5 de la Convention.

L’existence et la persistance de raisons plausibles de soupçonner la personne arrêtée d’avoir commis une infraction est une condition sine qua non de la régularité du maintien en détention. Toutefois, au bout d’un certain temps, cette condition ne suffit plus. La Cour doit dans ce cas établir si les autres motifs adoptés par les autorités judiciaires continuent à légitimer la privation de liberté. Dès lo r s que ceux-ci se révèlent « pertinents » et « suffisants », elle doit également rechercher si les autorités nationales compétentes ont apporté une « diligence particulière » à la poursuite de la procédure ( Labita c. Italie [GC], n o 26772/95, §§ 152 ‑ 153, CEDH 2000 ‑ IV).

Il incombe en premier lieu aux autorités judiciaires nationales de veiller à ce que, dans une affaire donnée, la détention provisoire subie par un accusé n’excède pas une durée raisonnable. A cette fin, il leur faut, en tenant dûment compte du principe de la présomption d’innocence, examiner toutes les circonstances de nature à faire admettre ou écarter l’existence d’une exigence d’intérêt public justifiant une dérogation à la règle fixée à l’article 5 de la Convention et en rendre compte dans leurs décisions relatives aux demandes d’élargissement. C’est essentiellement sur la base des motifs figurant dans lesdites décisions et des faits non contestés indiqués par l’intéressé dans ses moyens que la Cour doit déterminer s’il y a eu ou non violation de l’article 5 § 3 de la Convention (voir, par exemple, McKay c. Royaume-Uni [GC], n o 543/03, § 43, CEDH 2006 ‑ X, ou plus récemment Idalov c. Russie [GC], n o 5826/03, §§ 139-141, 22 mai 2012).

En l’espèce, il ressort des éléments du dossier que la cour d’assises a prononcé de manière systématique, au terme de chaque audience, le maintien en détention du requérant en se fondant sur une formule toujours identique – voire stéréotypée –, à savoir « le contenu du dossier et la persistance de forts soupçons quant à la commission de l’infraction reprochée », lesquels motifs concernaient l’ensemble des accusés. Les risques de fuite et d’altération des preuves n’ont été évoqués que dans la décision initiale de placement en détention provisoire et n’ont pas été repris par la cour d’assises par la suite. La Cour considère ainsi que l’existence et la persistance de forts soupçons quant à la commission de l’infraction reprochée au requérant ne sauraient suffire à justifier, à elles seules, une durée de détention aussi longue.

De plus, il ressort des motifs relatifs à la détention provisoire du requérant que la cour d’assises ne semble avoir ni examiné le bien-fondé de cette mesure ni recherché s’il y avait une exigence d’intérêt public prévalant, nonobstant la présomption d’innocence, sur la règle du respect de la liberté individuelle fixée à l’article 5 de la Convention. La cour d’assises a ordonné la libération du requérant uniquement parce que la durée de la détention provisoire subie par lui avait atteint le maximum fixé par le CPP.

Au vu de ce qui précède, la Cour estime que les motifs avancés par la cour d’assises pour ordonner le maintien en détention provisoire du requérant pendant une si longue période n’était pas suffisants.

Il y a eu donc violation de l’article 5 § 3 de la Convention. C. Article 5 § 4 de la Convention

Le requérant se plaint de l’absence d’audiences lors de l’examen, effectué sur la seule base du dossier, de ses recours en opposition.

La Cour relève que la cour d’assises a décidé, à l’issue des audiences du 28 décembre 2010 et du 19 avril 2011, de maintenir le requérant en détention provisoire. Les recours en opposition formés par celui-ci contre ces décisions ont été examinés par la 14e cour d’assises, sur dossier, et rejetés successivement le 3 février 2011 et le 23 mai 2011. Lors des prononcés des décisions en question par la cour d’assises, les précédentes comparutions du requérant devant un juge remontaient respectivement à un mois et six jours et à un mois et quatre jours.

Bien que ces délais soient légèrement plus longs que ceux observés dans le cadre d’affaires précédemment examinées par elle (voir, parmi d’autres, Çatal c. Turquie , n o 26808/08, § 41, 17 avril 2012 – délai de vingt ‑ neuf jours –, et Koçhan c Turquie (déc.), n o 3512/11, § 26, 11 septembre 2012 – délai de trois semaines –), la Cour ne voit pas de raison de parvenir à une conclusion différente en l’espèce. Elle relève en effet que les décisions de maintien en détention, objet des recours en opposition, ont été rendues au stade du procès, phase au cours de laquelle l’intéressé a comparu à intervalles réguliers devant les juges appelés à se prononcer sur le fond de l’affaire. Elle note que le requérant était présent lors des audiences au cours desquelles la cour d’assises s’est prononcée, en tant que juridiction du premier degré, sur ses demandes d’élargissement, et qu’il a eu la possibilité de contester de manière appropriée les éléments de preuve ayant justifié son maintien en détention provisoire (voir, en ce sens, Altınok c. Turquie (n o 31610/08, §§ 54, 29 novembre 2011). En outre, il n’est pas allégué ou établi que la situation du requérant présentait une particularité qui aurait rendu nécessaire la tenue d’audiences lors de l’examen de ses recours en opposition.

Aussi, au vu des circonstances de l’espèce, la Cour considère que la tenue d’audiences ne s’imposait pas lors de l’examen des recours en opposition auquel la cour d’assises a procédé les 3 février et 23 mai 2011. Il convient de préciser que l’absence d’audiences n’a pas en soi porté atteinte au respect du principe de l’égalité des armes dans la mesure où aucune des parties n’a participé oralement aux procédures relatives à ces recours.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. III.

La Cour note que la procédure pénale engagée contre le requérant est toujours pendante devant la juridiction de première instance. Or elle estime nécessaire de prendre en considération l’ensemble de la procédure pénale afin de statuer sur sa conformité aux prescriptions de l’article 6 de la Convention. Il s’ensuit que, au stade actuel de la procédure devant les juridictions internes, la présentation de ce grief apparaît prématurée. Le requérant ne saurait donc, en l’état, se plaindre d’une violation de la Convention sur ce point. Le cas échéant, il lui sera loisible de saisir à nouveau la Cour si, à l’issue de la procédure pénale engagée contre lui, il estime toujours être victime des violations alléguées. Partant, ce grief est prématuré et doit donc être rejeté, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. IV.

Le Cour note que le requérant n’étaye pas ces griefs. Compte tenu de l’ensemble des éléments dont elle dispose, elle ne relève aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée, en application de l’article 35 § 4 de la Convention. V.

Le requérant réclame, au titre des préjudices matériel et moral qu’il dit avoir subis, respectivement 27 000 euros (EUR) et 123 000 EUR.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 5 000 EUR pour dommage moral. B. Frais et dépens

Le requérant n’a présenté aucune demande de frais et dépens. Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de la durée de la détention provisoire subie par le requérant et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention ; 3. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 5 000 EUR (cinq mille euros), à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 29 octobre 2013, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Stanley Naismith Guido Raimondi Greffier Président