AFFAIRE ÖNER AKTAȘ c. TURQUIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'article 5 - Droit à la liberté et à la sûreté (Article 5-3 - Durée de la détention provisoire)
AFFAIRE ÖNER AKTAȘ c. TURQUIE (CtEDO, 2013)
SECȚIUNEA A DOUA
AFFAIRE ÖNER AKTAȘ c. TURQUIE (CAUZA ÖNER AKTAȘ CONTRA TURCIEI)
(Cererea nr. 59860/10)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
29 octombrie 2013
DEFINITIV
29/01/2014
Această hotărâre a devenit definitivă în virtutea articolului 44 § 2 din Convenție. Poate suferi corecturi de formă.
În cauza Öner Aktaș contra Turciei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), întrunită în Camera compusă din:
Guido Raimondi, președinte,
Danutė Jočienė,
Peer Lorenzen,
András Sajó,
Ișıl Karakaș,
Nebojša Vučinić,
Helen Keller,
judecători,
și Stanley Naismith, grefier de secțiune,
După deliberare în ședință închisă pe 8 octombrie 2013,
Adoptă următoarea hotărâre, redactată la acea dată:
PROCEDURĂ
1.
La baza acestei cauze se află o cerere (nr. 59860/10) îndreptată împotriva Republicii Turcia și prin care un cetățean al acestui stat, Öner Aktaș („reclamantul"), a sesizat Curtea la 21 septembrie 2010 în conformitate cu art. 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").
2.
Reclamantul a fost reprezentat de Dna. S. Türkdoğru, avocat la Istanbul. Guvernul turc („Guvernul") a fost reprezentat de agentul său.
3.
La 27 februarie 2012, cererea a fost comunicată Guvernului.
FAPTE
I.
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI DE SPEȚĂ
4.
Reclamantul s-a născut în 1972 și locuiește la Istanbul.
5.
Ca urmare a plângerii depuse de o persoană victimă a extorciunii de fonduri de către indivizi care s-au prezentat drept agenți de poliție, direcția siguranței din Istanbul a solicitat autorizația de a plasa pe ascultare telefoanele mai multor persoane, inclusiv a reclamantului.
6.
La 9 octombrie 2006, judecătorul de primă instanță penal din Bakırköy („judecătorul de primă instanță penal") a autorizat ascultarea telefoanelor persoanelor suspectate pe o perioadă de trei luni, în aplicarea articolului 135 din codul de procedură penală („CPP").
7.
La 16 octombrie 2006, reclamantul, atunci agent de poliție, a fost arestat și pus în arestul poliției cu mai multe alte persoane dintre care se numărau agenți de poliție.
8.
La 19 octombrie 2006, reclamantul a fost prezentat judecătorului de primă instanță penal care a ordonat plasarea sa în detenție preventivă ținând seama de natura infracțiunii reprimate, starea probelor, numărul suspecților, pluralitatea infracțiunilor reprimate, pedeapsa prevăzută, riscul de fugă, precum și riscul de alterare a probelor.
9.
La 30 octombrie 2006, parchetul din Bakırköy s-a declarat incompetent pe motiv că, la lumina elementelor adunate în cursul investigației preliminare, infracțiunea reprimată reclamantului aparținea articolului 250 din CPP, și a transmis dosarul parcetuluicompetent din Istanbul potrivit acestei dispoziții.
10.
La 25 ianuarie 2007, reclamantul a fost inculpat cu zece alte persoane pentru constituirea unei organizații ilegale, apartenența la aceasta, extorciune de fonduri și abuz de putere. Procesul a început în fața celei de-a 13-a curți de assizes din Istanbul („curtea de assizes").
11.
La încheierea celor unsprezece ședințe ținute în fața sa din 14 iunie 2007 până la 28 decembrie 2010, curtea de assizes a ordonat menținerea reclamantului în detenție preventivă ținând seama de conținutul dosarului și persistența unor suspiciuni puternice privitoare la comiterea infracțiunii reprimate. A indicat că aceste motive priveau ansamblul acuzaților.
12.
La 31 decembrie 2010, reclamantul a adresat curții de assizes o cerere de eliberare. A indicat că, potrivit articolului 102 din CPP intrat în vigoare în aceeași zi, durata maximă a detenției era de doi ani și că, în absența unei decizii de prelungire a acestei durate, decizia privitoare la detenția sa trebuia să fie considerată ca ridicată.
13.
La 27 ianuarie 2011, curtea de assizes a respins cererea de eliberare a reclamantului și a ordonat menținerea sa în detenție preventivă pe motiv că durata acesteia putea merge până la cinci ani pentru infracțiunile din competența sa.
14.
La 3 februarie 2011, cea de-a 14-a curte de assizes a respins, după examinarea dosarului, opoziția formulată de reclamant împotriva deciziei de menținere în detenție hotărâtă la încheierea ședinței din 28 decembrie 2010.
15.
La încheierea ședinței din 19 aprilie 2011, curtea de assizes a ordonat menținerea reclamantului în detenție preventivă pentru motivele reținute anterior, și anume conținutul dosarului și persistența unor suspiciuni puternice privitoare la comiterea infracțiunii reprimate. Opoziția formulată de reclamant împotriva acestei decizii a fost respinsă de cea de-a 14-a curte de assizes la 23 mai 2011, după examinarea dosarului.
16.
La 21 iunie 2011, curtea de assizes a ordonat menținerea reclamantului în detenție preventivă pentru aceleași motive ca anterior.
17.
La 23 iunie 2011, reclamantul a adresat o cerere curții de assizes: explica că următoarea ședință fusese fixată la 24 noiembrie 2011 și că la acea dată durata detenției sale preventive ar fi depășit durata maximă de cinci ani prevăzută de art. 102 din CPP, și solicita în consecință eliberarea sa.
18.
La 17 octombrie 2011, reclamantul a fost eliberat din cauza duratei detenției sale preventive care atinsese maximumul prevăzut de dreptul intern.
19.
La această dată, procedura este încă în curs.
A.
Cerere adresată Consilului Superior al Magistraturii
20.
Într-o cerere adresată Ministerului Justiției, reclamantul a solicitat deschiderea unei investigații privitoare la procuror și judecătorul de primă instanță penal. Le reproșa acestora din urmă că au solicitat respectiv ordonat plasarea sa în detenție preventivă în timp ce, potrivit acestuia, nu aveau competență să o facă.
21.
Printr-o decizie notificată reclamantului la 11 iulie 2011, Consilul Superior al Magistraturii („Consilul") a respins cererea reclamantului.
A observat că potrivit articolului 251 § 2 din CPP, în cadrul investigațiilor și proceselor referitoare la infracțiunile prevăzute de art. 250 din CPP, atunci când procurorii de republică aveau nevoie ca o decizie să fie luată de un judecător, puteau să se adreseze eventual curții de assizes speciale și în caz contrar judecătorului competent.
Consilul a observat că nu exista la Bakırköy o curte de assizes specială. A adăugat că, în consecință, deciziile care trebuiau să fie luate de un judecător în cadrul investigației duse la Bakırköy puteau fi solicitate judecătorului de primă instanță penal, chiar dacă faptele aparțineau articolului 250 din CPP.
Consilul a concluzionat deci că procurorul și judecătorul de primă instanță penal din Bakırköy au ționat în cadrul competențelor lor și că niciun abuz de funcție nu fusese constatat cu această ocazie.
B.
Acțiune în repararea prejudiciului suferit din cauza sechestrei vehiculului
22.
La încheierea ședinței din 20 martie 2008, curtea de assizes a ordonat restituirea reclamantului a vehiculului său care fusese sechiestrat.
23.
Potrivit reclamantului, i s-au cerut taxe de depozitare la restituirea mașinii sale. A inițiat o acțiune în repararea prejudiciului suferit la acest titlu.
24.
Tribunalul din Fatih a invitat reclamantul să plătească cheltuielile de procedură referitoare la cererea sa. Reclamantul nu a plătit aceste cheltuieli.
II.
DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ RELEVANTĂ
25.
Dreptul intern relevant este expus în cauza Altınok contra Turciei (nr. 31610/08, §§ 28-30, 29 noiembrie 2011).
26.
art. 102 § 2 din CPP, intrat în vigoare la 31 decembrie 2010, indică că durata detenției preventive, în materie penală, nu poate depăși doi ani. Cu toate acestea, în caz de nevoie, această perioadă poate fi prelungită cu trei ani. Durata detenției preventive nu poate depăși deci în total cinci ani în cazurile din competența curților de assizes.
ANALIZA JURIDICĂ
I.
PRIVIND EXCEPȚIA PRELIMINARĂ A GUVERNULUI
27.
Guvernul susține că Curtea nu a fost sesizată în mod regulat conform articolului 47 din regulamentul său și §11 din instrucțiunile practice privitoare la introducerea instanței. Potrivit acestuia, faptele descrise în formularul cererii și reclamațiile reclamantului nu au fost prezentate în mod succint, cererea fiind redactată pe paisprezece pagini. Guvernul invită deci Curtea să respingă cererea.
28.
Curtea reamintește că potrivit articolului 47 din regulamentul său un formular de cerere trebuie în special să cuprindă o expunere a faptelor și o expunere a violării Convenției și argumentele relevante. art. 11 din instrucțiunile practice edictate de președintele Curții la temeiul articolului 32 din regulamentul privind introducerea instanței enunță că, atunci când o cerere cuprinde mai mult de zece pagini (în afara anexelor care catalogheaza documentele), reclamantul trebuie de asemenea să prezinte un rezumat scurt.
29.
În cazul de speță, Curtea observă că reclamantul a, în formularul cererii, descris în mod explicit faptele și indicat clar violările Convenției de care se plânge. În consecință, Curtea consideră că reclamațiile reclamantului au fost ridicate în conformitate cu art. 47 § 1 din regulamentul Curții. Privind dispoziția instrucțiunilor practice invocate de Guvern, Curtea subliniază că observația sa nu face parte din criteriile de admisibilitate enunțate în art. 35 din Convenție. Deci, Guvernul nu este întemeirat să solicite respingerea cererii de speță pe singur motiv că o judecă redactarea prea lungă. Prin urmare, ar trebui să nu se țină seama de argumentele Guvernului pe acest punct.
II.
PRIVIND ALEGATA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 DIN CONVENȚIE
30.
Reclamantul se plânge de absența unei decizii privitoare la prelungirea detenției sale după intrarea în vigoare a articolului 102 din CPP. El susține de asemenea că plasarea sa în detenție preventivă pronunțată de judecătorul de primă instanță penal era ilegală. Se plânge de asemenea de durata detenției sale preventive. În sfârșit, denunță absența ședințelor în cursul examinării recursurilor sale în opoziție, formulate de el împotriva menținerii sale în detenție.
Reclamantul invocă articolele 5 §§ 1 c), 3 și 4 din Convenție, redactate după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate și la securitate. Niciuna persoană nu poate fi lipsită de libertate, decât în următoarele cazuri și pe căile legale:
(...)
c) dacă a fost arestat și deținut pentru a fi prezentat autorității judiciare competente, atunci când există motive plauzibile de suspiciune că a comis o infracțiune sau motive rezonabile de a crede la necesitatea de a-l împiedica să comită o infracțiune sau să fugă după comiterea acesteia;
(...)
Orice persoană arrestat sau deținut, în condițiile prevăzute la §1 c) din prezentul articol, (...) are dreptul să fie judecat într-un termen rezonabil, sau eliberat în cursul procedurii. Eliberarea poate fi supusă unei garanții asigurând prezența interesatului la ședință.
Orice persoană lipsită de libertate prin arestare sau detenție are dreptul să introduce un recurs la un tribunal, pentru a se pronunța în scurt timp asupra legalității detenției și a ordona eliberarea dacă detenția este ilegală.
"
A.
art. 5 § 1 din Convenție
31.
Reclamantul reprește curții de assizes că nu a examinat, după intrarea în vigoare la 31 decembrie 2010 a articolului 102 din CPP, chestiunea detenției sale preventive la lumina acestei noi dispoziții.
Denunță de asemenea ilegalitatea plasării sale în detenție de judecătorul de primă instanță penal pe motiv că acest judecător nu era competent în materie. Adaugă că decizia de plasare în detenție preventivă nu putea fi adoptată decât de judecătorul lângă curtea de assizes specială din Istanbul.
32.
Referitor în primul rând la prima plângere a reclamantului, Curtea observă că potrivit articolului 102 § 2 din CPP, intrat în vigoare la 31 decembrie 2010, durata detenției preventive inițiale, în materie penală, este limitată la doi ani. Cu toate acestea, această măsură poate fi prelungită în caz de nevoie fără a depăși totuși în total o durată de cinci ani. În cazul de speță, atunci când art. 102 din CPP a intrat în vigoare, reclamantul era deținut de aproape patru ani și doi luni. La 27 ianuarie 2011, chestiunea menținerii reclamantului în detenție preventivă în raport cu dispoziții acestui articol a fost examinată și curtea de assizes a observat că durata maximă de cinci ani nu fusese atinsă. Curtea consideră deci că durata detenției preventive a reclamantului nu era contrară dreptului intern.
33.
Referitor în al doilea rând la a doua plângere a reclamantului, Curtea observă că din art. 251 din CPP, în vigoare la momentul faptelor, reiese clar că, în absența unei curți de assizes speciale în circumscripția judiciară, judecătorul competent putea adopta deciziile care trebuiau să fie luate în cursul investigației. Observă de asemenea că din decizia Consilului reiese explicit că nu există curte de assizes specială în circumscripția judiciară din Bakırköy și că, în acest caz, pronunțarea unei decizii de plasare în detenție preventivă de judecătorul de primă instanță penal este în conformitate cu dreptul intern. Consideră deci că reclamantul a fost plasat în detenție de un judecător competent să facă aceasta.
Din aceasta reiese că această parte a cererii este în mod evident neîntemeiat și trebuie respinsă în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
B.
art. 5 § 3 din Convenție
34.
Reclamantul se plânge de durata detenției preventive suferite de el. De plus, reprește curții de assizes că a ordonat menținerea sa în detenție, din cauza existenței unor suspiciuni puternice, fără a specifica ce infracțiune i se reprimă și ce dispoziții din CPP erau aplicabile. De altfel, reprește judecătorilor care au ordonat menținerea sa în detenție preventivă că nu au examinat în mod corespunzător temeinicia detenției sale, că nu au căutat circumstanțele susceptibile de a milita în favoarea eliberării sale și că i-au imputat sarcina dovezii. De altfel, reprești curții de assizes că nu a luat în considerare instituirea unor măsuri alternative la detenție.
35.
Guvernul susține că durata detenției preventive suferite de reclamant este rezonabilă ținând seama de complexitatea și întinderea cauzei, numărul acuzaților, natura infracțiunilor reprimate și jurisprudența Curții. La această privință, indică că Curtea a considerat deja, în cadrul luptei împotriva criminalității organizate, ca fiind rezonabile durateide detenție preventivă mai mari de trei ani, și citează hotărârile Wemhoff contra Germaniei (27 iunie 1968, seria A nr. 7), W. contra Elveției (26 ianuarie 1993, seria A nr. 254-A), Van der Tang contra Spaniei (13 iulie 1995, seria A nr. 321), Pantano contra Italiei (nr. 60851/00, 6 noiembrie 2003) și Contrada contra Italiei (24 august 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-V). Adaugă că, în cauza Chraidi contra Germaniei (nr. 65655/01, CEDO 2006-XII), Curtea a concluzionat că o durată de detenție mai mare de cinci ani era rezonabilă în sensul articolului 5 § 3 din Convenție.
36.
Constatând că acestă plângere nu este în mod evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și că nu se ciocnește cu niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă.
37.
Curtea observă că perioada de luat în considerare a început la 16 octombrie 2006, cu arestarea reclamantului, și s-a încheiat la 17 octombrie 2011, cu eliberarea interesatului (paragrafele 7 și 18 mai sus). Detenția preventivă în cauză a durat deci cinci ani.
38.
Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei detenții preventive nu se pretează la o evaluare abstractă. Legitimitatea menținerii în detenție a unui acuzat trebuie apreciată în fiecare caz după faptele și particularitățile cauzei. Continuarea incarerării nu se justifică într-un caz dat decât dacă indici concreti dezvăluie o adevărată cerință a interesului public prevalând, indiferent de prezumția de nevinovăție, asupra regulii respectului pentru libertatea individuală fixată la art. 5 din Convenție.
39.
Existența și persistența unor motive plauzibile de suspiciune că persoana arestată a comis o infracțiune este o condiție sine qua non a regularității menținerii în detenție. Cu toate acestea, după un anumit timp, această condiție nu mai este suficientă. Curtea trebuie în acest caz să stabilească dacă alte motive adoptate de autoritățile judiciare continuă să legitimeze privarea de libertate. De îndată ce acestea se dovedesc "relevante" și "suficiente", ea trebuie de asemenea să caute dacă autoritățile nationals competente au adus o "diligență particulară" la urmărirea procedurii (Labita contra Italiei [GC], nr. 26772/95, §§ 152-153, CEDO 2000-IV).
40.
Le revine în primul rând autorităților judiciare naționale să se grijească ca, într-o cauză dată, detenția preventivă suferit de un acuzat să nu depășească o durată rezonabilă. La această sfârșit, trebuie ca, ținând în mod corespunzător seama de principiul prezumției de nevinovăție, să examineze toate circumstanțele de natură să facă admis sau să respingă existența unei cerințe a interesului public justificând o derogare la regula fixată la art. 5 din Convenție și să redea seamă în deciziile lor referitoare la cererile de eliberare. Este în esență pe baza motivelor figurând în aceste decizii și faptelor necontestante indicate de interesatde el în mijloacele sale că Curtea trebuie să determine dacă a existat sau nu o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție (a se vedea, de exemplu, McKay contra Regatului Unit [GC], nr. 543/03, § 43, CEDO 2006-X, sau mai recent Idalov contra Rusiei [GC], nr. 5826/03, §§ 139-141, 22 mai 2012).
41.
În cazul de speță, din elementele dosarului reiese că curtea de assizes a pronunțat în mod sistematic, la încheierea fiecărei ședințe, menținerea reclamantului în detenție pe baza unei formule mereu identice – ba chiar stereotipate –, și anume "conținutul dosarului și persistența unor suspiciuni puternice privitoare la comiterea infracțiunii reprimate", pe care aceste motive privau ansamblul acuzaților. Riscurile de fugă și alterare a probelor au fost evocate doar în decizia inițiala de plasare în detenție preventivă și nu au fost reluate de curtea de assizes după aceea. Curtea consideră deci că existența și persistența unor suspiciuni puternice privitoare la comiterea infracțiunii reprimate reclamantului nu puteau fi singure suficiente să justifice o durată de detenție atât de lungă.
42.
De plus, din motivele referitoare la detenția preventivă a reclamantului reiese că curtea de assizes nu pare să fi nici examinat temeinicia acestei măsuri nici să fi căutat dacă exista o cerință a interesului public prevalând, indiferent de prezumția de nevinovăție, asupra regulii respectului pentru libertatea individuală fixată la art. 5 din Convenție. Curtea de assizes a ordonat eliberarea reclamantului doar pentru că durata detenției sale preventive atinsese maximumul fixat de CPP.
43.
Ținând seama de cele de mai sus, Curtea consideră că motivele avansate de curtea de assizes pentru a ordona menținerea reclamantului în detenție preventivă pe o perioadă atât de lungă nu erau suficiente.
44.
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție.
C.
art. 5 § 4 din Convenție
45.
Reclamantul se plânge de absența ședințelor în cursul examinării, efectuată pe baza dosarului, a recursurilor sale în opoziție.
46.
Curtea observă că curtea de assizes a decis, la încheierea ședințelor din 28 decembrie 2010 și 19 aprilie 2011, să mențină reclamantul în detenție preventivă. Recursurile în opoziție formulate de acesta împotriva acestor decizii au fost examinate de cea de-a 14-a curte de assizes, pe dossier, și respinse succesiv la 3 februarie 2011 și 23 mai 2011. În cursul pronunțării deciziilor în cauză de curtea de assizes, comparuțiile anterioare ale reclamantului în fața unui judecător se întorceau respectiv la o lună și șase zile și o lună și patru zile.
47.
Deși acești termeni sunt ușor mai lungi decât cei observați în cadrul cazurilor examinate anterior de ea (a se vedea, printre altele, Çatal contra Turciei, nr. 26808/08, § 41, 17 aprilie 2012 – termen de douăzeci și nouă de zile –, și Koçhan contra Turciei (decizie), nr. 3512/11, § 26, 11 septembrie 2012 – termen de trei săptămâni –), Curtea nu vede niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită în cazul de speță. Observă într-adevăr că deciziile de menținere în detenție, obiectul recursurilor în opoziție, au fost date în stadiul procesului, fază în cursul căreia interesatul a comparat la intervale regulate în fața judecătorilor chemați să se pronunțe pe fondul cauzei. Observă că reclamantul era prezent la ședințele în cursul cărora curtea de assizes s-a pronunțat, ca jurisdicție de primă instanță, pe cererile sale de eliberare, și că a avut posibilitatea să conteste în mod corespunzător elementele de dovadă care au justificat menținerea sa în detenție preventivă (a se vedea, în acest sens, Altınok contra Turciei (nr. 31610/08, §§ 54, 29 noiembrie 2011). De altfel, nu este susținut sau stabilit că situația reclamantului prezenta o particularitate care ar fi făcut necesară ținerea ședințelor în cursul examinării recursurilor sale în opoziție.
48.
Deci, ținând seama de circumstanțele cauzei de speță, Curtea consideră că ținerea ședințelor nu era impusă în cursul examinării recursurilor în opoziție la care curtea de assizes a procedat la 3 februarie și 23 mai 2011. Se cuvine să se precizeze că absența ședințelor nu a dăunat în sine respectului principului egalității armelor în măsura în care niciuna din părți nu a participat oral la procedurile referitoare la aceste recurs.
49.
Din aceasta reiese că această plângere este în mod evident neîntemeiat și trebuie respinsă în aplicarea articolelor 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție.
III.
PRIVIND ALEGATA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIE
50.
Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de modificări în compoziția curții de assizes și susține că procurorul de republică nu a părăsit sala de ședință în același timp cu inculpații și publicul la încheierea ședințelor.
51.
Curtea observă că procedura penală deschisă împotriva reclamantului este încă în curs în fața jurisdicției de primă instanță. Cu toate acestea, consideră necesar să țină seama de ansamblul procedurii penale pentru a se pronunța pe conformitatea acesteia cu prescripțiile articolului 6 din Convenție. Din aceasta reiese că, la stadiul actual al procedurii în fața jurisdicțiilor interne, prezentarea acestei plângeri pare prematură. Reclamantul nu ar putea deci, în prezent, să se plângă de o încălcare a Convenției pe acest punct. Dacă este cazul, îi va fi liber să sesizeze din nou Curtea dacă, la încheierea procedurii penale deschise împotriva sa, consideră în continuare că este victimă a încălcărilor susținute. Deci, acestă plângere este prematură și trebuie deci respinsă, în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 din Convenție.
IV.
PRIVIND ALTE ALEGATE ÎNCĂLCĂRI
52.
Reclamantul susține că ascultările telefonice care îl privesc au fost efectuate în necunoașterea dreptului intern și a articolului 8 din Convenție.
De plus, invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, se plânge de sechestrul vehiculului său și de plata taxelor de depozitare la care a fost forțat.
53.
Curtea observă că reclamantul nu étaye acestea plângeri. Ținând seama de ansamblul elementelor de care dispune, ea nu constată nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție. Din aceasta reiese că această parte a cererii trebuie respinsă, în aplicarea articolului 35 § 4 din Convenție.
V.
PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE
54.
Potrivit articolului 41 din Convenție,
„Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Părții contractante nu permite repararea decât în mod incomplet a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
"
A.
Dommages
55.
Reclamantul cere, la titlul prejudiciilor material și moral pe care susține că le-a suferit, respectiv 27.000 de euro (EUR) și 123.000 EUR.
56.
Guvernul contestă aceste pretenții.
57.
Curtea nu vede nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material susținut și respinge această cerere.
Pe de altă parte, consideră că ar trebui să acorde reclamantului 5.000 EUR pentru prejudiciu moral.
B.
Cheltuieli și costuri
58.
Reclamantul nu a prezentat nicio cerere de cheltuieli și costuri. Deci, Curtea consideră că nu este cazul să i se acorde o sumă la acest titlu.
C.
Dobândă de întârziere
59.
Curtea consideră potrivit să modeleze rata dobânzii de întârziere după rata de dobândă a ușurinței de refinanțare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE,
1.
Declară cererea admisibilă privitor la plângerea bazată pe durata detenției preventive suferite de reclamant și inadmisibilă pentru rest;
2.
Constată existența unei încălcări a articolului 5 § 3 din Convenție;
3.
Hotărăște
a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 5.000 EUR (cinci mii de euro), transformați în lire turce la rata aplicabilă la data plății, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlul de impozit, pentru prejudiciu moral;
b) că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la un procent egal cu rata de dobândă a ușurinței de refinanțare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă pe această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;
4.
Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 29 octombrie 2013, în aplicarea articolelor 77 §§ 2 și 3 din regulamentul Curții.
Stanley Naismith
Guido Raimondi
Grefier
Președinte