AFFAIRE ENVER KAPLAN c. TURQUIE

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA ÎNVĂȚARE KAPLAN c. TURCIA (solicitarea nr. 40343/08) HOTĂRÂREA STRASBURG 25 iunie 2013 DEFINITIVF 07/10/2013 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Enver Kaplan c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Guido Raimondi, președinte, Danutė Jočienė, Peer Lorenzen, András Sajó, Iș La 11 august 2008, în conformitate cu art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind Convenția privind protecția drepturilor omului, Convenția privind protecția drepturilor omului, Convenția privind protecția drepturilor omului, Convenția privind protecția drepturilor omului, Convenția privind protecția drepturilor omului, Convenția privind drepturile omului, Convenția privind protecția drepturilor omului, Convenția privind drepturile omului, Convenția privind protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a fost reprezentată de agentul acesteia. La 11 mai 2009, cererea a fost comunicată guvernului. După cum permite art. 29 alineatul (1) din Convenție, s-a decis, de asemenea, ca camera să se pronunțe în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. Reclamantul s-a născut în 1970 și își are reședința în Osmaniye. La 10 octombrie 1999, reclamantul a fost arestat și arestat în cadrul operațiilor desfășurate împotriva Hizbullahului, o organizație ilegală armată. La 14 octombrie 1999, reclamantul a fost adus în fața instanței de securitate a statului membru Adana, care a ordonat arestarea provizorie a acestuia. Printr-un act de punere sub acuzare din 22 octombrie 1999, procurorul Republicii lângă Curtea de Securitate a Uniunii Europene (inclusiv procurorul Republicii □ Adana) l-a acuzat pe reclamant de apartenență la o organizație ilegală înarmată. La 3 iulie 2000, procurorul Republicii a inițiat o nouă procedură penală împotriva reclamantului pentru apartenență la o organizație ilegală înarmată 10. La o dată nespecificată, au fost reunite procedurile penale împotriva reclamantului. 11. Reclamantul a fost judecat de Curtea de Securitate a statului Da'Adana până când legea nr. 5190, adoptată la 16 iunie 2004, elimină cursurile de securitate din statul sistemului judiciar turc. Ca urmare a abolirii cursurilor în cauză, dosarul reclamantului a fost transmis instanței de judecată din Adana (inclusiv instanța de judecată din 18 octombrie 2004). Prin hotărârea din 18 octombrie 2004, instanța de judecată l-a condamnat pe reclamant la condamnare pe viață. 13. Prin hotărârea din 22 iunie 2005, Curtea de Casație a infirmat această hotărâre. 14. printr-o hotărâre din 10 octombrie 2007, Curtea l-a condamnat din nou pe reclamant la reținere pe viață pentru tentativa de răsturnare, prin forță, a ordinii constituționale. 15. printr-o hotărâre pronunțată la 30 aprilie 2009, Curtea de Casație a confirmat această hotărâre. PRIVIND VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 5 DIN CONVENȚIA 16. Reclamantul se plânge de durata detenției sale provizorii și denunță o încălcare a articolului 5 alineatul (3) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la alineatul (3) (c) prezentului articol (...) are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil, sau eliberat în timpul procedurii. Punerea în libertate poate fi condiționată de o garanție care asigură încuviințarea celui care a făcut-o. 17. În speță, Curtea arată că reținerea provizorie a recurentului a luat sfârșit la 10 octombrie 2007 prin hotărârea instanței judecătorești în materie de zzhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhjhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhh CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ LA ARTICOLUL 6 DIN CONVENȚIA 19. Reclamantul susține că durata procedurii a încălcat principiul "timpul rezonabil" (Timpul rezonabil). 20. Guvernul contestă această teză. Cu privire la admisibilitate 21. Curtea subliniază că a fost introdusă în Turcia o nouă acțiune în despăgubire ca urmare a aplicării procedurii de pronunțare a unei hotărâri-pilot în cauza Ümmühan Kaplan c. Turcia 24240/07, 20 martie 2012). , accesibil și susceptibil de a oferi perspective rezonabile de redresare pentru obiecțiunile referitoare la durata procedurii. 22. Curtea amintește, de asemenea, că, în hotărârea sa pilot Ümmühan Kaplan (citată la punctul 77) a precizat, în special, că aceasta va putea, prin procedura normală, să continue examinarea hotărârilor de acest tip deja comunicate guvernului; în plus, aceasta remarcă faptul că nu a ridicat în speță o excepție referitoare la această nouă acțiune. 23. În lumina celor de mai sus, Curtea decide să continue examinarea prezentei cereri. Cu toate acestea, aceasta reamintește că această concluzie nu aduce atingere examinării unei astfel de excepții care ar putea fi invocată de guvern în cadrul altor instanțe comunicate. 24. Constatând că spătarul întemeiat pe art. 6 alin. (1) din Convenție nu este vădit nefondat în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție și că nu se confruntă cu nici un alt motiv, aceasta declară admisibil. Pe fond 25. Curtea constată că perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 10 octombrie 1999 prin arestarea reclamantului și se încheie la 30 aprilie 2009 prin hotărârea Curții de Casație și, prin urmare, a durat nouă ani, șase luni și douăzeci de zile în fața instanțelor penale. 26. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre multe altele, Pelioire și Sassi c. Franța [GC], n 25444/94, § 67, CEDH 1999 II). 27. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare cu cele ale cazului din speță și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Daneshpayeh c. Turcia, nr 21086/04, 16 iulie 2009). 28. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate și ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde cerinței de a fi judecat într-un termen rezonabil. 29. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1). III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 30. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vizate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 15 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul material și moral pe care l-ar fi suferit. 32. Guvernul contestă aceste revendicări. 33. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde reclamantului 5 000 EUR pentru prejudiciul moral. Interese moratorii 34. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES, CURȚA, ÎN L că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 5 000 EUR (cinci mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 25 iunie 2013, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Stanley Naismith Guido Raimondi Modululer Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

ENVER KAPLAN c. TURQUIE

(Requête n

o

40343/08)

ARRÊT

STRASBOURG

25 juin 2013

DÉFINITIF

07/10/2013

Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Enver Kaplan c. Turquie,

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

Guido Raimondi,

président,

Danutė Jočienė,

Peer Lorenzen,

András Sajó,

Ișıl Karakaș,

Nebojša Vučinić,

Helen Keller,

juges,

et de Stanley Naismith,

greffier

de section,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 4 juin 2013,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

40343/08) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Enver Kaplan («

le requérant

»), a saisi la Cour le 11 août 2008 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») a été représenté par son agent.

3.

Le requérant se plaint en particulier de la durée de sa détention provisoire et celle de la procédure pénale engagée à son encontre.

4.

Le 11 mai 2009, la requête a été communiquée au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.

EN FAIT

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

5.

Le requérant est né en 1970 et réside à Osmaniye.

6.

Le 10 octobre 1999, le requérant fut arrêté et placé en garde à vue dans le cadre d’opérations menées contre le

Hizbullah

, une organisation illégale armée.

7.

Le 14 octobre 1999, le requérant fut traduit devant la cour de sûreté de l’Etat d’Adana, laquelle ordonna la mise en détention provisoire de l’intéressé.

8.

Par un acte d’accusation du 22 octobre 1999, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat («

le procureur de la République

») d’Adana inculpa le requérant pour appartenance à une organisation illégale armée.

9.

Le 3 juillet 2000, le procureur de la République engagea une nouvelle procédure pénale à l’encontre du requérant pour appartenance à une organisation illégale armée.

10.

A une date non précisée, les procédures pénales diligentées à l’encontre du requérant furent réunies.

11.

Le requérant fut jugé par la cour de sûreté de l’État d’Adana jusqu’à ce que la loi n

o

5190, adoptée le 16 juin 2004, supprime les cours de sûreté de l’État du système judiciaire turc. A la suite de l’abolition des cours en question, le dossier du requérant fut transmis à la cour d’assises spéciale d’Adana («

la cour d’assises

»).

12.

Par un jugement du 18 octobre 2004, la cour d’assises condamna le requérant à la réclusion criminelle à perpétuité.

13.

Par un arrêt du 22 juin 2005, la Cour de cassation infirma ce jugement.

14.

Par un jugement du 10 octobre 2007, la cour d’assises condamna le requérant à nouveau à la réclusion criminelle à perpétuité pour tentative de renversement, par la force, de l’ordre constitutionnel.

15.

Par un arrêt rendu le 30 avril 2009, la Cour de cassation confirma ce jugement.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 5 DE LA CONVENTION

16.

Le requérant se plaint de la durée de sa détention provisoire et dénonce une violation de l’article 5 § 3 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe

1

c) du présent article (...) a le droit d’être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l’intéressé à l’audience.

»

17.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

18.

En l’espèce, la Cour relève que la détention provisoire du requérant a pris fin le 10 octobre 2007 par le jugement de la cour d’assises spéciale d’Adana, soit plus de six mois avant l’introduction de la présente requête. Il s’ensuit que ce grief est tardif et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention

.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 DE LA CONVENTION

19.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable ».

20.

Le Gouvernement conteste cette thèse.

A.

Sur la recevabilité

21.

La Cour fait observer qu’un nouveau recours en indemnisation a été instauré en Turquie à la suite de l’application de la procédure d’arrêt pilote dans l’affaire

Ümmühan Kaplan c. Turquie

(n

o

24240/07, 20 mars 2012). Elle rappelle que, dans sa décision

Turgut et autres c. Turquie

(n

o

4860/09, 26 mars 2013), elle a déclaré irrecevable une nouvelle requête, faute pour les requérants d’avoir épuisé les voies de recours interne, en l’occurrence le nouveau recours. Pour ce faire, elle a considéré notamment que ce nouveau recours était,

a priori

, accessible et susceptible d’offrir des perspectives raisonnables de redressement pour les griefs relatifs à la durée de la procédure.

22.

La Cour rappelle également que dans son arrêt pilote

Ümmühan Kaplan

(précité, § 77) elle a précisé notamment qu’elle pourra poursuivre, par la voie de la procédure normale, l’examen des requêtes de ce type déjà communiquées au Gouvernement. Elle note en outre que le Gouvernement n’a pas soulevé en l’espèce une exception portant sur ce nouveau recours.

23.

A la lumière de ce qui précède, la Cour décide de poursuivre l’examen de la présente requête. Toutefois, elle rappelle que cette conclusion ne préjuge en rien l’examen d’une telle exception qui serait éventuellement soulevée par le Gouvernement dans le cadre d’autres requêtes communiquées.

24.

Constatant que le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, elle le déclare recevable.

B.

Sur le fond

25.

La Cour constate que la période à considérer a débuté le 10 octobre 1999 par l’arrestation du requérant et s’est terminée le 30 avril 2009 par l’arrêt de la Cour de cassation. Elle a donc duré neuf ans, six mois et vingt jours devant les juridictions pénales.

26.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres,

Pélissier et Sassi c.

France

[GC], n

o

25444/94, § 67, CEDH 1999

‑

II).

27.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6 §

1 de la Convention (voir

Daneshpayeh c. Turquie

, n

o

21086/04, 16 juillet 2009).

28.

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce, la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du « droit d’être jugé dans un délai raisonnable ».

29.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

III.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

30.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

31.

Le requérant réclame 15 000 euros (EUR) au titre du préjudice matériel et moral qu’il aurait subi.

32.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

33.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 5 000 EUR au titre du préjudice moral.

B.

Intérêts moratoires

34.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable quant au grief tiré de la durée de la procédure pénale et irrecevable pour le surplus

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, 5 000 EUR (cinq mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

4.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 juin 2013, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Stanley Naismith

Guido Raimondi

Greffier

Présidente