Bülent Kaya împotriva Turciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 52056/08) împotriva Republicii Turcia și căreia un cetățean al acestui stat, D. Bülent Kaya („reclamantul"), a sesizat Curtea la 9 octombrie 2008 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul a fost reprezentat de D. D. Demirel, avocat la Ankara. Guvernul turc („Guvernul") a fost reprezentat de agentul său.

Reclamantul se plânge de o atentare la dreptul la libertatea expresiei (art. 10 din Convenție). Se plânge de asemenea de o violări a articolului 2 din Protocolul nr. 7.

La 4 ianuarie 2012, cererea a fost comunicată Guvernului. După cum permite art. 29 §1 din Convenție, s-a hotărât de asemenea că camera se va pronunța în același timp asupra admisibilității și asupra fondului cauzei. FAPTE

La 7 septembrie 2003, el participă, în calitate de reprezentant al KESK (Kamu Emekçileri Sendikaları Konfederasyonu – Confederația sindicală a angajaților din sectorul public), la un miting organizat de secția departamentală a DEHAP (Partidul democrației poporului), la Van. Acest miting a fost filmat de forțele de ordine.

La 20 noiembrie 2003, un expert întocmește un proces-verbal de transcriere a înregistrării video efectuate de forțele de ordine. Acest document redă diferitele discursuri pronunțate de intervenienți la acest miting, inclusiv discursul reclamantului. Potrivit acestui proces-verbal, reclamantul a susținut următoarele: „În numele confederației mele, KESK, salut de pe linia muncii poporul Serhat. [Transmit] respectele noastre. De pe linia muncii, știm ce înseamnă să fi negat, considerat inexistent, știm ce sunt sărăcia și opresiunea. Observăm de pe linia muncii ceea ce suferă de cincisprezece-douăzeci de ani. Resimțim suferințele aceleași, aceleași griji. Ne-am bucura cu voi, suntem triști cu voi. Suntem convinși că marșul pentru pace și democrație, început acum cinci ani, (...) va continua și va câștiga teren până obținem drepturile noastre și [răspunsuri] la cerințele noastre (...) Activismul vostru în favoarea păcii și democrației este un răspuns rezonabil la cei care se hrănesc cu război, sânge. În același timp, cerințele voastre sunt un mesaj de frăție, de fraternizare, de a trăi împreună în diversitate. Din nefericire, cei care ar trebui să vadă această cerință, să vadă entuziasmul (...) în toată regiunea, la Diyarbakır și azi la Van, nu o văd. Negă mereu existența Curilor. Cred că vor rezolva [problema] prin lichidarea, prin suprimarea Curilor. E foarte periculos. Aprinde focul conflictului, al război. În tot asta, în tot acest sânge, nu știm cine se va îneca. Toți am văzut de pe linia muncii ce a costat acest murdar război muncitorului și poporului lipsit de drepturi. Una din cauzele importante ale crizei politice și economice este acest murdar război. Nu dorim ca acest război să fie din nou aprins (...) Asta e ceea ce exprimați. Acest guvern, partidul AKP, conduce o politică bazată pe negație (...) Vrea să sufoce cerințele democratice ale muncitorilor (...) prin gaze, poliție, acuzații de antidemocrație. Noi, de pe linia muncii, celebrăm această luptă a poporului regional, declarăm din nou că o vom sprijini pe această cale (...)" Din acest proces-verbal rezultă că, în timpul mitingului, au fost scandați slogani precum, în special, „lungă viață conducătorului nostru Abdullah Öcalan", „dinte pentru dinte, sânge pentru sânge, suntem cu tine Öcalan", „nu regretăm nimic, suntem suporteri ai lui Öcalan", de către foamea. Din aceasta mai rezultă că organizatorii mitingului au apelat în repetate rânduri masa să nu scandeze alți slogani decât aceea pe care i-au reținut.

La 7 ianuarie 2004, reclamantul este audiat în depoziția sa de procurorul Republicii lângă curtea de siguranță a statului. La acea vreme, el susține că, prin conținutul său, discursul său privea pacea și fraternitatea. Avocatul lui a precizat de asemenea că discursul în cauză fusese pronunțat în cadrul unui miting în favoarea păcii, organizat cu autorizația prefectului, și că aparținea exprimării gândirii.

La 5 iulie 2004, procurorul Republicii din Van („procurorul Republicii") îl încarcă pe reclamant și pe două alte persoane care au luat de asemenea cuvântul în mitingul în cauză cu propagandă în favoare organizației ilegale și teroriste PKK/KONGRA-GEL și conducătorului acesteia, și solicită condamnarea lor în temeiul articolului 7 §2 din legea nr. 3713 relativă la lupta împotriva terorismului („legea nr. 3713"). În actul de acuzare, incrimină următoarele afirmații ale reclamantului: „Negă mereu existența Curilor. Cred că vor rezolva [problema] prin lichidarea, prin suprimarea Curilor. E foarte periculos. Aprinde focul conflictului, al război. În tot asta, în tot acest sânge, nu știm cine se va îneca."

Reclamantul este judecat înaintea curții de asiz din Van („curța de asiz").

În perioada ședinței din 29 septembrie 2004, procurorul Republicii indică, în replicile sale pe fond, că, chiar dacă reclamantul fusese inculpat pentru încălcare a articolului 7 §2 din legea nr. 3713, afirmațiile sale țineau mai mult de incitarea poporului la ură și ostilitate, infracțiune sancționată de art. 312 din codul penal. Potrivit procurorului, infracțiunea aparținea competenței tribunalului de drepturi obișnuite și curța de asiz trebuia în consecință să se declare incompetentă.

În ziua aceea, curța de asiz din Van se declară incompetentă pentru a cunoaște de faptele litigioase și trimite cauza înaintea tribunalului de drepturi obișnuite din Van („tribunalul de drepturi obișnuite").

La 13 octombrie 2004, reclamantul este audiat în apărare și neagă orice intenție delictuoasă. Avocatul lui susține de asemenea că discursul clientului lui aparțin exprimării gândirii și că nu conținea niciun element delictuos.

La 15 februarie 2007, procurorul Republicii estimă, în replicile sale pe fond, că faptele reprochate reclamantului aparțin propagandei în sensul articolului 7 §2 din legea nr. 3713 cum a fost modificată de legea nr. 5532 din 26 iunie 2006. Această tip de infracțiune fiind din spusele lui competența curților de asiz, el invită tribunalul de drepturi obișnuite să se declare incompetent. În ziua aceea, tribunalul de drepturi obișnuite redactează o decizie de incompetență și trimite cauza înaintea curții de asiz.

La 12 aprilie 2007, curța de asiz adoptă o nouă decizie de incompetență, considerând că faptele litigioase aparțin competenței tribunalului de drepturi obișnuite. Trimite cauza acestei jurisdicții și cere Curții de Casație să rezolve conflictul negativ de competență existând între ea și tribunalul de drepturi obișnuite.

La 10 octombrie 2007, Curtea de Casație anulează decizia de incompetență a curții de asiz din 12 aprilie 2007. Cauza este continuată înaintea acestei jurisdicții.

La 17 decembrie 2007, reclamantul este audiat în apărare. Neagă faptele reprochate și susține că nu a susținut nicio afirmație de natură să incite la violență.

La 17 martie 2008, în replicile sale pe fond, procurorul Republicii estimă că faptele reprochate reclamantului aparțin articolului 312 din codul penal vigent la momentul faptelor, și că, cu intrarea în vigoare a noului cod penal, corespund acum infracțiunii enunțate de art. 215 al acestuia. Solicită în consecință condamnarea reclamantului în temeiul acestei dispoziții.

În ziua aceea, pronunțând în mod definitiv, curța de asiz găsește reclamantul vinovat de cuvinte laudative pentru o crimă și pentru un criminal și-l condamnă la o pedeapsă de trei luni și zece zile închisoare în aplicarea articolului 215 din codul penal în redacția dată de legea nr. 5237. Commută această pedeapsă la o amendă de 2.000 de lire turce. În motivare, curta de asiz estima că afirmațiile litigioase nu conțineau nicio incitare la recurs la violență sau alte metode teroriste, cu atât mai mult că, la data când fuseseră pronunțate, nu conțineau elementele constitutive ale infracțiunii de propagandă în favoare organizației teroriste PKK/KONGRA-GEL sau în favoarea scopurilor acestei organizații. Considera că faptele litigioase aparțineau, la data săvârșirii lor, articolului 312 §1 din codul penal în redacția dată de legea nr. 765. Adăuga că, în consecință, datorită intrării în vigoare, la 1 iunie 2005, a legii nr. 5237 care introduce noul cod penal, ar trebui aplicată dispozițiile penale mai ușoare, și anume art. 215 al acestei legi.

La 12 mai 2008, această sentință a fost notificată reclamantului.

La 27 iunie 2008, procurorul Republicii din Ankara emite împotriva reclamantului o ordonanță de plată a amenzii.

La 23 iulie 2008, reclamantul plătește această amendă.

Guvernul refută această susținere. A. Asupra admisibilității

Constatând că acest grief nu este clar nefondat în sensul articolului 35 §3 a) din Convenție și că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil. B. Asupra fondului

Guvernul indică că reclamantul participă, în calitate de agent al KESK, la un miting organizat de DEHAP și că acolo pronunciă un discurs. Adaugă că președintele DEHAP și președinta federației familiilor de deținuți pronunță de asemenea un discurs în care, potrivit lui, fac cuvintele laudative ale Abdullah Öcalan, conducătorul organizației teroriste PKK. În timpul mitingului în cauză și, mai cu seamă, în decursul discursurilor pronunțate de reclamant și de cei doi intervenienți menționați mai sus, masa ar fi scandeat slogani precum „lungă viață conducătorului nostru Abdullah Öcalan", „dinte pentru dinte, sânge pentru sânge, suntem cu tine, Öcalan", „tineretul este păzitorul lui Öcalan", „nu regretăm nimic, suntem suporteri ai lui Öcalan".

Potrivit Guvernului, cei trei vorbitori au fost condamnați în aplicarea articolului 215 din codul penal. Susține în acest sens că condamnarea reclamantului era prevăzută de lege și că art. 215 din codul penal era suficient clar, precis și accesibil pentru a permite interesatului să-și adapteze conduita. Susține în continuare că această condamnare era justificată în conformitate cu art. 10 §2 din Convenție deoarece tendea, în opinia lui, la protejarea securității naționale și integrității teritoriale și la conservarea ordinii publice.

Referindu-se la principiile enunțate de Curtea în deciziile Ceylan c. Turcia ([GC], nr. 23556/94, CEDO 1999-IV) și Gerger c. Turcia ([GC], nr. 24919/94, 8 iulie 1999), Guvernul estimează că, în cadrul prezentei cauze, aprecierea Curții nu ar trebui să se facă doar în lumina conținutului discursului litigios ci ar trebui de asemenea să țină cont de contextul în care a fost pronunțat. În acest sens, afirmă că discursul în cauză a fost pronunțat în prezența a doi alți oratori care feceau cuvintele laudative ale conducătorului organizației teroriste PKK. Susține că oratorii, inclusiv reclamantul, s-au adresat unei mase compusă, potrivit lui, dintr-un număr considerabil de simpatizanți ai PKK, care ar fi întrerupt în repetate rânduri discursurile, inclusiv ale reclamantului, scandând în mod vehement sloganiile menționate mai sus în favoarea Abdullah Öcalan și a PKK.

În acest sens, Guvernul precizează că PKK este o organizație teroristă al cărei scop ar fi să distrugă ordinea constituțională a Republicii Turcia prin forță armată. Indică că PKK este desemnat ca organizație teroristă de numeroase state și organizații, inclusiv Statele Unite, Națiunile Unite și NATO, și că, în mai 2002, a fost inclus pe lista organizațiilor teroriste a Uniunii Europene unde figurează în continuare. Abdullah Öcalan ar fi de asemenea condamnat pentru a fi fost conducătorul acestei organizații și responsabil de moartea a 30.000 de persoane. În Turcia, numele lui arevo ca efectul evocării organizației teroriste PKK și activităților teroriste ale acesteia.

Guvernul susține apoi că reclamantul, după ce a defăimat și a acuzat forțele de securitate spunând că au ucis, le amenință că se vor îneca în sângele teroviștilor. Se pare deci clar, potrivit lui, că reclamantul a, prin discursul său, făcut apologia acțiunilor PKK.

Pe lângă aceasta, Guvernul invită Curtea să ia în considerare problemele legate de prevenția terorismului: estimează că apologia organizației teroriste și conducătorului acesteia sau manifestarea unui sprijin pentru o asemenea apologie poate fi intensificat ardoarea masei, în special a persoanelor care ar fi scandeat slogani în favoarea Abdullah Öcalan, și să cauzeze tulburări grave și/sau violente. Pe lângă aceasta, pentru Guvern, discursuri care prezintă acțiunile unei organizații teroriste și conducătorului acesteia nu pot fi considerate ca aparținând libertății expresiei. Mereu în ochii Guvernului, măsura luată în temeiul articolului 215 din codul penal era necesară într-o societate democratică având în vedere periculozitatea acestei organizații pentru securitatea internă și pentru ordinea internațională.

În final, Guvernul estimează că condamnarea reclamantului era proporțională, amenda care i-a fost impusă fiind dintr-o sumă pe care o estimează modică.

Curtea constată că reclamantul a fost condamnat penal pentru a făcut cuvintele laudative ale unui criminal în cadrul unui discurs pe care l-a pronunțat în decursul unui miting. Condamnarea litigioasă se analizează ca o „ingerință" în exercițiul de către interesat al dreptului la libertatea expresiei. Aceasta ingerință încalcă art. 10, cu excepția cazului în care este „prevăzută de lege", orientată către unu sau mai mulți scopuri legitime în conformitate cu §2 și „necesară" într-o societate democratică pentru a le atinge.

În acest sens, Curtea observă că condamnarea reclamantului se baza pe art. 215 din codul penal. Ingerința în cauză poate deci fi considerată „prevăzută de lege". Perseguia de asemenea un scop legitim în conformitate cu art. 10 §2 din Convenție, și anume securitatea națională, integritatea teritorială și conservarea ordinii publice. Rămâne deci să examineze dacă era „necesară într-o societate democratică".

Pe acest punct, Curtea se referă la principiile fundamentale care se desprind din jurisprudența sa relativă la art. 10 (a se vedea, între altele, Fressoz și Roire c. Franța [GC], nr. 29183/95, §45, CEDO 1999-I, Öztürk c. Turcia [GC], nr. 22479/93, §64, CEDO 1999-VI, și Nilsen și Johnsen c. Norvegia [GC], nr. 23118/93, §43, CEDO 1999-VIII).

Amintește deci că libertatea expresiei constituie una din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, și una din condițiile primare ale progresului acesteia și ale manifestării fiecăruia. Sub rezerva paragrafului 2 al articolului 10 din Convenție, libertatea expresiei valează nu doar pentru „informații" sau „idei" primite cu favoare sau considerate inofensive sau indiferente, ci și pentru cele care rănesc, șochează sau neliniștesc: așa-l cere pluralismul, toleranța și spiritul deschiderii, fără care nu există „societate democratică".

Curtea amintește de asemenea că adjectivul „necesar", în sensul articolului 10 §2, implică o „nevoie socială imperioasă". În general, „necesitatea" unei ingeri în exercițiul libertății expresiei trebuie să fie stabilit de o manieră convingatoare. Sigur, revine în special autorităților naționale să evalueze dacă există asemenea necesitate susceptibilă să justifice această ingerință și, în acest scop, acestea se bucură de o anumită marjă de apreciere, care nu este totuși ilimitată și care merge mână în mână cu control Curții purtând atât asupra legii cât și asupra deciziilor care o aplică.

Curtea reafirmă că, când exercită acest control, nu are sarcina de a substitui jurisdicțiile naționale, ci de a verifica, în último, dacă deciziile lor, deci „restricția" sau „sancțiunea" constitutivă a ingeri, se armonizează cu libertatea expresiei pe care o protejează art. 10. Pentru a face aceasta, trebuie să considere ingerința în cauză în lumina întregii cauze (a se vedea, între altele, Lingens c. Austria, 8 iulie 1986, §46, seria A nr. 103, și Rizos și Daskas c. Grecia, nr. 65545/01, §44, 27 mai 2004), inclusiv conținutul afirmațiilor reprochate reclamantului și contextul în care acestea fuseseră pronunțate.

În special, cade Curții sarcina de a determina dacă măsura incriminată era „proporțională scopurilor legitime perseguate" și dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a o justifica apar „relevante și suficiente". Făcând aceasta, Curtea trebuie să se convingă că autoritățile naționale au aplicat reguli conforme cu principiile consacrate la art. 10 și, pe lângă aceasta, bazîndu-se pe o apreciere acceptabilă a faptelor relevante (a se vedea, printre altele, Zana c. Turcia, 25 noiembrie 1997, §51, Recueil des arrêts et décisions 1997-VII).

La citirea motivării reținute de curța de asiz, Curtea observă că afirmațiile incriminate nu aparțineau propagandei în favoare unei organizații teroriste (§19 mai sus). Estimează de asemenea că discursul reclamantului nu exhorta nici la utilizarea violenței, nici la rezistență armată, nici la ridicare, și că nu era un discurs de ură, ceea ce este, în opinia Curții, elementul esențial de luat în considerare (a se vedea, a contrario, Sürek c. Turcia (nr. 1) [GC], nr. 26682/95, §62, CEDO 1999-IV, și Gerger c. Turcia [GC], precitat, §50).

Cu privire la circumstanța că slogani de sprijin pentru Abdullah Öcalan fuseseră scandați în timp ce reclamantul pronunța discursul, Curtea observă, în lumina procesului-verbal de transcriere a înregistrării video a acestui miting, că reclamantul nu fusese în niciun fel originea acestor slogani și că nu incitase masa să-i scandeze. Amintește de asemenea s-a deja pronunțat asupra unor slogani asemănători și estimase că acestea nu-și aveau natura de a avea un impact asupra securității naționale sau ordinii publice (Kılıç și Eren c. Turcia, nr. 43807/07, §§29-30, 29 noiembrie 2011).

În consecință, Curtea estimează că motivele reținute în dreptul intern pentru a justifica condamnarea reclamantului nu pot fi considerate ca suficiente pentru a justifica ingerința comisă în exercițiul dreptului la libertatea expresiei (a se vedea, pentru o abordare asemănătoare, Kılıç și Eren, precitat, §§29-31, și Gül și alții c. Turcia, nr. 4870/02, §42, 8 iunie 2010).

De aici, Curtea consideră că, în circumstanțele prezentei cauze, ingerința în cauză nu era „necesară într-o societate democratică". Concluzionează deci la violarea articolului 10 din Convenție.

Curtea amintește că Turcia nu a ademat la acest Protocol și că în consecință dispozițiile acestuia nu se aplică. Rezultă de aici că acest grief este incompatibil ratione personae cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 §3 și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §4 din Convenție.

Reclamantul solicită 2.191,30 lire turce (TRY) pentru prejudiciu material corespunzând sumei amenzii (2.000 TRY [1]) pe care a plătit-o și cheltuielilor de procedură înaintea jurisdicțiilor interne (191,30 TRY). Prezintă la titlu de justificare un document din direcția impozitelor stabilind plata amenzii. Solicită de asemenea 10.000 TRY [2] pentru prejudiciu moral.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Curtea acordă reclamantului suma de 860 euro (EUR) la titlu de prejudiciu material suportat corespunzând sumei amenzii plătite. Consideră de asemenea că este cazul să se acorde interesatului 4.000 EUR la titlu de prejudiciu moral. B. Cheltuieli și onorase

Reclamantul solicită de asemenea 1.000 TRY [3] pentru onorariile avocaților angajați înaintea jurisdicțiilor interne și 3.737 TRY [4] pentru cheltuielile și onorasele angajate înaintea Curții. Prezintă la titlu de justificare o grilă de onorase de avocați și o factură privind cheltuielile de traducere.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și onoraselor doar în măsura în care se găsesc stabilite realitatea lor, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei. În cauza de față, ținând cont de documentele din posesia și jurisprudența, Curtea estimează rezonabilă suma de 500 EUR pentru procedura înaintea Curții și o acordă reclamantului. C. Dobânzi de întârziere

Curtea judecă potrivit a calcheza rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii de facilitare de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte de procent. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă cu privire la grievul bazat pe art. 10 din Convenție și inadmisibilă pentru rest; 2. Spune că a existat o violări a articolului 10 din Convenție; 3. Spune, a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data când hotărârea va fi devenit definitivă în conformitate cu art. 44 §2 din Convenție, următoarele sume, de convertit în lire turce, la cursul aplicabil la data plății: i. 860 EUR (opt sute șaizeci de euro), plus orice sumă putând fi datorată ca taxă, pentru prejudiciu material; ii. 4.000 EUR (patru mii de euro), plus orice sumă putând fi datorată ca taxă, pentru prejudiciu moral; iii. 500 EUR (cinci sute de euro), plus orice sumă putând fi datorată ca taxă de reclamant, pentru cheltuieli și onorase; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilitării de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte de procent; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Fac în limba franceză, apoi comunicat în scris la 22 octombrie 2013, în aplicarea articolului 77 §§2 și 3 ale regulamentului. Stanley Naismith Guido Raimondi Grefier Președinte [1]. Aproximativ 860 EUR. [2]. Aproximativ 4.316 EUR. [3]. Aproximativ 431 EUR. [4]. Aproximativ 1.613 EUR.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 52056/08) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Bülent Kaya (« le requérant »), a saisi la Cour le 9 octobre 2008 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant a été représenté par M e D. Demirel, avocat à Ankara. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent.

Le requérant se plaint d’une atteinte à son droit à la liberté d’expression (article 10 de la Convention). Il se plaint également d’une violation de l’article 2 du Protocole n o 7.

Le 4 janvier 2012, la requête a été communiquée au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et sur le fond de l’affaire. EN FAIT I.

Le 7 septembre 2003, il participa, en tant que représentant du KESK ( Kamu Emekçileri Sendikaları Konfederasyonu – Confédération syndicale des salariés du secteur public), à un rassemblement organisé par la section départementale du DEHAP (Parti de la démocratie du peuple), à Van. Ce rassemblement fut filmé par les forces de l’ordre.

Le 20 novembre 2003, un expert établit un procès-verbal de transcription de l’enregistrement vidéo effectué par les forces de l’ordre. Ce document rend compte des différents discours prononcés par les intervenants à ce rassemblement, dont celui du requérant. Aux termes de ce procès-verbal, le requérant a tenu les propos suivants : « Au nom de ma confédération, le KESK, je salue depuis le front du travail le peuple de Serhat. Je [présente] nos respects. Depuis le front du travail, nous savons ce que c’est que d’être nié, considéré comme inexistant, nous savons ce que sont la pauvreté et l’oppression. Nous observons depuis le front du travail ce que vous subissez depuis quinze-vingt ans. Nous ressentons les mêmes souffrances, les mêmes soucis. Nous nous réjouissons avec vous, nous sommes tristes avec vous. Nous sommes convaincus que la marche pour la paix et la démocratie, commencée il y a cinq ans, (...) va se poursuivre et prendre de l’ampleur jusqu’à ce que nous obtenions nos droits et [des réponses] à nos demandes (...) Votre militantisme en faveur de la paix et de la démocratie est une réponse sensée à ceux qui se nourrissent de la guerre, du sang. Dans le même temps, vos demandes sont un message de fraternité, de la fraternisation, du vivre ensemble dans la diversité. Malheureusement, ceux qui devraient voir cette demande, voir l’enthousiasme (...) dans toute la région, à Diyarbakır et aujourd’hui à Van, ne les voient pas. Ils nient toujours l’existence des Kurdes. Ils pensent qu’ils vont résoudre [la question] en liquidant, en supprimant les Kurdes. C’est très dangereux. Cela attise le feu du conflit, de la guerre. Dans tout cela, dans tout ce sang, nous ne savons pas qui va se noyer. Nous avons tous vu depuis le front du travail ce que cette sale guerre a coûté aux travailleurs et au peuple démuni. Une des causes importantes de la crise politique et économique est cette sale guerre. Nous ne souhaitons pas que cette guerre soit à nouveau rallumée (...) C’est ce que vous exprimez. Ce gouvernement, le parti de l’AKP, mène une politique fondée sur le déni (...) Il veut étouffer les demandes démocratiques des travailleurs (...) par les gaz, la police, les accusations d’antidémocratisme. Nous, depuis le front du travail, nous célébrons cette lutte du peuple régional, nous déclarons une fois de plus que nous allons l’épauler dans cette ligne (...) » Il ressort de ce procès-verbal que, durant le rassemblement, des slogans tels que, notamment, « longue vie à notre chef Abdullah Öcalan », « dent pour dent, sang pour sang, nous sommes avec toi Öcalan », « nous ne regrettons rien, nous sommes des supporters d’Öcalan », ont été scandés par la foule. Il en ressort également que les organisateurs du rassemblement ont appelé à plusieurs reprises la foule à ne pas scander de slogans autres que ceux qu’ils avaient eux-mêmes retenus.

Le 7 janvier 2004, le requérant fut entendu en sa déposition par le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat. A cette occasion, il soutint que, de par son contenu, son discours avait trait à la paix et à la fraternité. Son avocat précisa en outre que le discours en cause avait été prononcé dans le cadre d’un rassemblement en faveur de la paix, organisé avec l’autorisation du préfet, et qu’il relevait de l’expression de la pensée.

Le 5 juillet 2004, le procureur de la République de Van (« le procureur de la République ») inculpa le requérant et deux autres personnes ayant également pris la parole lors du rassemblement en question pour propagande en faveur de l’organisation illégale et terroriste PKK/KONGRA-GEL et de son dirigeant, et requit leur condamnation en vertu de l’article 7 § 2 de la loi n o 3713 relative à la lutte contre le terrorisme (« la loi n o 3713 »). Dans son acte d’accusation, il incriminait les propos suivants du requérant : « Ils nient toujours l’existence des Kurdes. Ils pensent qu’ils vont résoudre [la question] en liquidant, en supprimant les Kurdes. C’est très dangereux. Cela attise le feu du conflit, de la guerre. Dans tout cela, dans tout ce sang, nous ne savons pas qui va se noyer. »

Le requérant fut poursuivi devant la cour d’assises de Van (« la cour d’assises »).

Au cours de l’audience du 29 septembre 2004, le procureur de la République indiqua, dans ses réquisitions sur le fond, que, même si le requérant avait été inculpé pour infraction à l’article 7 § 2 de la loi n o 3713, ses propos relevaient plus de l’incitation du peuple à la haine et à l’hostilité, infraction réprimée à l’article 312 du code pénal. Selon le procureur, l’infraction relevait de la compétence du tribunal correctionnel et la cour d’assises devait en conséquence se déclarer incompétente.

Le jour même, la cour d’assises de Van se déclara incompétente pour connaître des faits litigieux et renvoya l’affaire devant le tribunal correctionnel de Van (« le tribunal correctionnel »).

Le 13 octobre 2004, le requérant fut entendu en sa défense et nia toute intention délictueuse. Son avocat soutint en outre que le discours de son client relevait de l’expression de la pensée et qu’il ne contenait aucun élément délictueux.

Le 15 février 2007, le procureur de la République estima, dans ses réquisitions sur le fond, que les faits reprochés au requérant relevaient de la propagande au sens de l’article 7 § 2 de la loi n o 3713 tel que modifié par la loi n o 5532 du 26 juin 2006. Ce type d’infraction étant à ses dires du ressort des cours d’assises, il invita le tribunal correctionnel à se déclarer incompétent. Le jour même, le tribunal correctionnel rendit une décision d’incompétence et renvoya l’affaire devant la cour d’assises.

Le 12 avril 2007, la cour d’assises adopta une nouvelle décision d’incompétence, estimant que les faits litigieux relevaient de la compétence du tribunal correctionnel. Elle renvoya l’affaire à cette juridiction et demanda à la Cour de cassation de trancher le conflit négatif de compétence existant entre elle et le tribunal correctionnel.

Le 10 octobre 2007, la Cour de cassation annula la décision d’incompétence de la cour d’assises du 12 avril 2007. L’affaire fut poursuivie devant cette juridiction.

Le 17 décembre 2007, le requérant fut entendu en sa défense. Il nia les faits reprochés et soutint n’avoir tenu aucun propos de nature à inciter à la violence.

Le 17 mars 2008, dans ses réquisitions sur le fond, le procureur de la République estima que les faits reprochés au requérant relevaient de l’article 312 du code pénal en vigueur au moment des faits, et que, avec l’entrée en vigueur du nouveau code pénal, ils correspondaient désormais à l’infraction énoncée à l’article 215 de celui-ci. Il requit en conséquence la condamnation du requérant en vertu de cette disposition.

Le jour même, statuant à titre définitif, la cour d’assises reconnut le requérant coupable d’éloge d’un crime et d’un criminel et le condamna à une peine de trois mois et dix jours d’emprisonnement en application de l’article 215 du code pénal dans sa rédaction issue de la loi n o 5237. Elle commua cette peine en une amende de 2 000 livres turques. Dans sa motivation, la cour d’assises estimait que les propos litigieux ne comportaient aucune incitation au recours à la violence ou à d’autres méthodes terroristes de sorte que, à la date où ils avaient été prononcés, ils ne comportaient pas les éléments constitutifs de l’infraction de propagande en faveur de l’organisation terroriste PPK/KONGRA-GEL ou en faveur des buts de cette organisation. Elle considérait que les faits litigieux relevaient, à la date de leur commission, de l’article 312 § 1 du code pénal dans sa rédaction issue de la loi n o 765. Elle ajoutait que, cela étant, en raison de l’entrée en vigueur, le 1 er juin 2005, de la loi n o 5237 portant nouveau code pénal, il convenait d’appliquer les dispositions pénales plus douces, à savoir l’article 215 de cette loi.

Le 12 mai 2008, ce jugement fut notifié au requérant.

Le 27 juin 2008, le procureur de la République d’Ankara émit à l’encontre du requérant un commandement de payer l’amende.

Le 23 juillet 2008, le requérant acquitta cette amende. II.

Le Gouvernement réfute cette allégation. A. Sur la recevabilité

Constatant que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement indique que le requérant a participé, en qualité d’agent du KESK, à un rassemblement organisé par le DEHAP et qu’il y a prononcé un discours. Il ajoute que le président du DEHAP et la présidente de la fédération des familles de prisonniers ont eux aussi prononcé un discours dans lequel ils ont, selon lui, fait la louange d’Abdullah Öcalan, le dirigeant de l’organisation terroriste PKK. Durant le rassemblement en cause et, plus particulièrement, au cours des discours prononcés par le requérant et les deux intervenants susmentionnés, la foule aurait scandé des slogans tels que « longue vie à notre chef Abdullah Öcalan », « dent pour dent, sang pour sang, nous sommes avec toi, Öcalan », « la jeunesse est la gardienne d’Öcalan », « nous ne regrettons rien, nous sommes des supporters d’Öcalan ».

D’après le Gouvernement, les trois locuteurs ont été condamnés en application de l’article 215 du code pénal. Il soutient à cet égard que la condamnation du requérant était prévue par la loi et que l’article 215 du code pénal était suffisamment clair, précis et accessible pour permettre à l’intéressé d’adapter sa conduite. Il soutient encore que cette condamnation était justifiée au regard de l’article 10 § 2 de la Convention puisqu’elle tendait, à ses yeux, à la protection de la sécurité nationale et de l’intégrité territoriale et à la préservation de l’ordre public.

Renvoyant aux principes énoncés par la Cour dans les arrêts Ceylan c. Turquie ([GC], n o 23556/94, CEDH 1999 ‑ IV) et Gerger c. Turquie ([GC], n o 24919/94, 8 juillet 1999), le Gouvernement estime que, dans le cadre de la présente affaire, l’appréciation de la Cour ne devrait pas se faire à la seule lumière du contenu du discours litigieux mais qu’elle devrait également tenir compte du contexte dans lequel celui-ci a été prononcé. A cet égard, il affirme que le discours en cause a été prononcé en présence de deux autres orateurs ayant fait la louange du chef de l’organisation terroriste PKK. Il soutient que les orateurs, y compris le requérant, se sont adressés à une foule composée selon lui d’un nombre considérable de partisans du PKK, qui auraient interrompu à plusieurs reprises les discours, y compris celui du requérant, en scandant de manière véhémente les slogans susmentionnés en faveur d’Abdullah Öcalan et du PKK.

A cet égard, le Gouvernement précise que le PKK est une organisation terroriste dont le but serait de détruire l’ordre constitutionnel de la République de Turquie par la force des armes. Il indique que le PKK est désigné comme étant une organisation terroriste par nombre d’Etats et d’organisations, dont les Etats-Unis, les Nations unies et l’OTAN, et que, en mai 2002, il a été inscrit sur la liste des organisations terroristes de l’Union européenne où il figure toujours. Abdullah Öcalan aurait par ailleurs été condamné pour avoir été le dirigeant de cette organisation et être responsable de la mort de 30 000 personnes. En Turquie, son nom évoquerait l’organisation terroriste PKK et ses activités terroristes.

Le Gouvernement soutient ensuite que le requérant, après avoir diffamé et accusé les forces de sécurité en disant qu’elles avaient tué, les a menacées de suffoquer dans le sang des terroristes. Il apparaît donc clairement, selon lui, que le requérant a, par son discours, fait l’apologie des actions du PKK.

Par ailleurs, le Gouvernement invite la Cour à prendre en compte les problèmes liés à la prévention du terrorisme : il estime que l’apologie de l’organisation terroriste et de son dirigeant ou la manifestation d’un soutien à une telle apologie peut avoir exacerbé la ferveur de la foule, particulièrement celle des personnes qui auraient scandé des slogans en faveur d’Abdullah Öcalan, et avoir causé de sérieux et/ou violents troubles. De plus, pour le Gouvernement, des discours qui présentent les actions d’une organisation terroriste et de son dirigeant ne sauraient être considérés comme relevant de la liberté d’expression. Toujours aux yeux du Gouvernement, la mesure prise au titre de l’article 215 du code pénal était nécessaire dans une société démocratique eu égard à la dangerosité de cette organisation pour la sécurité intérieure et pour l’ordre international.

Enfin, le Gouvernement estime que la condamnation du requérant était proportionnée, l’amende qui lui a été infligée étant d’un montant qu’il estime modique.

La Cour constate que le requérant a été condamné au pénal pour avoir fait l’éloge d’un criminel dans le cadre d’un discours qu’il a prononcé au cours d’un rassemblement. La condamnation litigieuse s’analyse en une « ingérence » dans l’exercice par l’intéressé de son droit à la liberté d’expression. Pareille immixtion enfreint l’article 10, sauf si elle est « prévue par la loi », dirigée vers un ou des buts légitimes au regard du paragraphe 2 et « nécessaire » dans une société démocratique pour les atteindre.

A cet égard, la Cour observe que la condamnation du requérant était fondée sur l’article 215 du code pénal. L’ingérence en cause peut donc être considérée comme « prévue par la loi ». Elle poursuivait en outre un but légitime au regard de l’article 10 § 2 de la Convention, à savoir la sécurité nationale, l’intégrité territoriale et la préservation de l’ordre public. Reste donc à examiner si elle était « nécessaire dans une société démocratique ».

Sur ce point, la Cour se réfère aux principes fondamentaux qui se dégagent de sa jurisprudence relative à l’article 10 (voir, entre autres, Fressoz et Roire c. France [GC], n o 29183/95, § 45, CEDH 1999-I, Öztürk c. Turquie [GC], n o 22479/93, § 64, CEDH 1999-VI, et Nilsen et Johnsen c. Norvège [GC], n o 23118/93, § 43, CEDH 1999-VIII).

Elle rappelle ainsi que la liberté d’expression constitue l’un des fondements essentiels d’une société démocratique, et l’une des conditions primordiales de son progrès et de l’épanouissement de chacun. Sous réserve du paragraphe 2 de l’article 10 de la Convention, la liberté d’expression vaut non seulement pour les « informations » ou « idées » accueillies avec faveur ou considérées comme inoffensives ou indifférentes, mais aussi pour celles qui heurtent, choquent ou inquiètent : ainsi le veulent le pluralisme, la tolérance et l’esprit d’ouverture, sans lesquels il n’est pas de « société démocratique ».

La Cour rappelle également que l’adjectif « nécessaire », au sens de l’article 10 § 2, implique un « besoin social impérieux ». De manière générale, la « nécessité » d’une ingérence dans l’exercice de la liberté d’expression doit se trouver établie de façon convaincante. Certes, il revient en premier lieu aux autorités nationales d’évaluer s’il existe pareille nécessité susceptible de justifier cette ingérence et, à cette fin, celles-ci jouissent d’une certaine marge d’appréciation, qui n’est toutefois pas illimitée et qui va de pair avec un contrôle de la Cour portant à la fois sur la loi et sur les décisions qui l’appliquent.

La Cour réaffirme que, lorsqu’elle exerce ce contrôle, elle n’a point pour tâche de se substituer aux juridictions nationales, mais de vérifier, en dernier lieu, si leurs décisions, donc « la restriction » ou « la sanction » constitutive de l’ingérence, se concilient avec la liberté d’expression que protège l’article 10. Pour ce faire, elle doit considérer l’ingérence en cause à la lumière de l’ensemble de l’affaire (voir, entre autres, Lingens c. Autriche , 8 juillet 1986, § 46, série A n o 103, et Rizos et Daskas c. Grèce , n o 65545/01, § 44, 27 mai 2004), y compris la teneur des propos reprochés au requérant et le contexte dans lequel ceux-ci ont été prononcés.

En particulier, il incombe à la Cour de déterminer si la mesure incriminée était « proportionnée aux buts légitimes poursuivis » et si les motifs invoqués par les autorités nationales pour la justifier apparaissent « pertinents et suffisants ». Ce faisant, la Cour doit se convaincre que les autorités nationales ont appliqué des règles conformes aux principes consacrés à l’article 10 et ce, de surcroît, en se fondant sur une appréciation acceptable des faits pertinents (voir, parmi beaucoup d’autres, Zana c. Turquie , 25 novembre 1997, § 51, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ VII).

A la lecture de la motivation retenue par la cour d’assises, la Cour observe que les propos incriminés ne relevaient pas de la propagande en faveur d’une organisation terroriste (paragraphe 19 ci-dessus). Elle estime en outre que le discours du requérant n’exhortait ni à l’usage de la violence, ni à la résistance armée, ni au soulèvement, et qu’il ne s’agissait pas d’un discours de haine, ce qui est, aux yeux de la Cour, l’élément essentiel à prendre en considération (voir, a contrario , Sürek c. Turquie (n o 1) [GC], n o 26682/95, § 62, CEDH 1999 ‑ IV, et Gerger c. Turquie [GC], précité, § 50).

Quant à la circonstance selon laquelle des slogans de soutien à Abdullah Öcalan ont été scandés pendant que le requérant prononçait son discours, la Cour observe, au vu du procès-verbal de transcription de l’enregistrement vidéo de ce rassemblement, que le requérant n’a en rien été à l’origine de ces slogans et qu’il n’a pas incité la foule à les scander. Elle rappelle en outre s’être déjà prononcée sur des slogans similaires et avoir estimé que ces derniers n’étaient pas de nature à avoir un impact sur la sécurité nationale ou l’ordre public ( Kılıç et Eren c. Turquie , n o 43807/07, §§ 29-30, 29 novembre 2011).

En conséquence, la Cour estime que les motifs retenus en droit interne pour justifier la condamnation du requérant ne peuvent être considérés comme suffisants pour justifier l’ingérence commise dans l’exercice de son droit à la liberté d’expression (voir, pour une approche similaire, Kılıç et Eren , précité, §§ 29-31, et Gül et autres c. Turquie , n o 4870/02, § 42, 8 juin 2010).

Partant, la Cour considère que, dans les circonstances de la présente affaire, l’ingérence en question n’était pas « nécessaire dans une société démocratique ». Elle conclut donc à la violation de l’article 10 de la Convention. II.

Le requérant se plaint également du caractère définitif du jugement prononcé à son égard et de l’impossibilité de former un recours contre celui-ci. Il invoque l’article 2 du Protocole additionnel n o 7 à la Convention.

La Cour rappelle que la Turquie n’a pas adhéré à ce Protocole et qu’en conséquence les dispositions de celui-ci ne s’appliquent pas. Il s’ensuit que ce grief est incompatible ratione personae avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4 de la Convention. III.

Le requérant réclame 2 191,30 livres turques (TRY) pour un préjudice matériel correspondant au montant de l’amende (2 000 TRY [1] ) qu’il a acquittée et aux frais de procédure devant les juridictions internes (191,30 TRY). Il soumet à titre de justificatif un document de la direction des impôts établissant le paiement de l’amende. Il réclame également 10 000 TRY [2] pour préjudice moral.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

La Cour accorde au requérant la somme de 860 euros (EUR) au titre du préjudice matériel subi correspondant au montant de l’amende acquittée. Elle considère en outre qu’il y a lieu d’octroyer à l’intéressé 4 000 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 1 000 TRY [3] pour les honoraires d’avocats engagés devant les juridictions internes et 3 737 TRY [4] pour les frais et dépens engagés devant la Cour. Il soumet à titre de justificatif un barème des honoraires d’avocats ainsi qu’une facture portant sur des frais de traduction.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, compte tenu des documents dont elle dispose et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 500 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 10 de la Convention et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 10 de la Convention ; 3. Dit , a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en livres turques, au taux applicable à la date du règlement : i. 860 EUR (huit cent soixante euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage matériel ; ii. 4 000 EUR (quatre mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; iii. 500 EUR (cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 octobre 2013, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Guido Raimondi Greffier Président [1] . Environ 860 EUR. [2] . Environ 4 316 EUR. [3] . Environ 431 EUR. [4] . Environ 1 613 EUR.