SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE Cerere nr. 67447/11 H.E.F. împotriva Spaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 1 octombrie 2013 într-o Cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Alvina Gyulumyan, Corneliu Biersan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune; Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 28 octombrie 2011, având în vedere decizia adoptată din oficiu de nedivulgare a identității reclamantului [art. 47 alineatul (3) din Regulamentul de procedură] și de confidențialitate a dosarului (art. 33 din Regulamentul de procedură), După ce a luat o decizie deliberată, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, dl H.E.F., pretinde a fi de naționalitate libiană. El a fost reprezentat în fața Curții de către M. García Cores, avocat la Madrid. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. În ceea ce privește faptele din Libia Reclamantul, în vârstă de 21 de ani în momentul prezentării cererii, a trăit în Tripoli cu părinții săi. El a părăsit Libia de teama de a fi obligat să lupte în armata lui Muammar Gadhafi sau în partea rebelilor. Atât primii, cât și al doilea s-ar fi prezentat la el acasă și l-ar fi făcut să înțeleagă prin forță că el trebuia să ia armele. Reclamantul a decis să plece în Algeria, cu o plată de 1 000 de euro pe care a plătit-o unui traficant. După un timp petrecut în Algeria, unde a putut supraviețui cu ajutorul câtorva libieni care au locuit acolo, reclamantul, la sfârșitul lui septembrie 2011, a făcut cunoștință cu algerienii care i-au propus să meargă în Spania, cu un pașaport fals, ceea ce a făcut, cu plata unui 1 200 de euro. Urmând sfatul acestora din urmă, el și-a distrus pașaportul fals înainte de a coborî din avion care îl conducea la Madrid. În ceea ce privește faptele din Spania Reclamantul a sosit la Madrid și la 21 octombrie 2011 a prezentat o cerere de protecție internațională la aeroportul Madrid-Barajas. La 21 octombrie 2011, UNHCR s-a pronunțat în favoarea cererii de protecție internațională a reclamantului, pe baza naționalității respective, pe care o considera credibilă, precum și a recomandării de protecție temporară a persoanelor de naționalitate libiană care au fugit din Libia, până când situația a fost mai clară, emisă de UNHCR la 29 martie 2011. La 24 octombrie 2011, Ministerul Afacerilor Interne a respins cererea. La 27 octombrie 2011, UNHCR s-a pronunțat din nou în favoarea cererii de protecție internațională a reclamantului. La 28 octombrie 2011, Ministerul de Interne a respins cererea de reexaminare prezentată de reclamant la 26 octombrie 2011. La 31 octombrie 2011, reclamantul a formulat o cale de atac judiciară-administrativă de protecție internațională în fața Uniunii Europene și, în același timp, a solicitat în fața acestei instanțe o măsură provizorie de suspendare a expulzării sale către Ecuador și de intrare în Spania atâta timp cât decizia pe fond a cererii sale nu ar fi luată. 11. Cererea de măsură provizorie a fost respinsă la 31 octombrie 2011 de către ladiennecia Nacional , care a considerat că afirmațiile reclamantului vizau pretinse riscuri condiționate, ipotetice sau potențiale pe care acesta le-ar putea prezenta, fie din cauza unor grupuri guvernamentale, fie din cauza unor grupuri de rebeli. Afirmațiile reclamantului nu se bazau pe nicio dovadă, dacă aceaceasta este propria sa descriere generică a faptelor. Instanța a menționat, de asemenea, că reclamantul și-a formulat cererea de protecție internațională numai după ce a fost refuzată intrarea pe teritoriul spaniol. În ultimă instanță, audiencia Nacional a amintit existența îndoielilor cu privire la naționalitatea sa. 12. Ca urmare a respingerii măsurii provizorii solicitate, la 31 octombrie 2011, reclamantul a prezentat Curții o cerere de suspendare a măsurii de deviere a teritoriului spaniol în temeiul articolului 39 din Regulamentul de procedură al Curții. La 2 noiembrie 2011, președintele secțiunii a decis să nu indice guvernului spaniol măsura provizorie solicitată 13. La 16 noiembrie 2011, reclamantul a confirmat menținerea cererii sale în fața Curții. GRIEFS 14. Invocând articolele 2 și 3 din convenție, reclamantul se plângea că trimiterea sa în Libia ar expune la riscuri de maltratare sau de încălcare a dreptului său la viață. 15. Invocând art. 13 coroborat cu articolele 2 și 3 din convenție, reclamantul susține că nu a dispus de o cale de atac eficientă din cauza termenelor foarte scurte pentru depunerea cererilor și a acțiunilor în fața instanțelor interne, a accesului reprezentantului reclamantului la dependențele aeroportului în care se afla, a lipsei de acțiune împotriva respingerii cererii de măsură provizorie, fără examinarea temeiniciei sale, de către Comisie Audiencia nacional ÎN DREPT 16. Reclamantul se plânge că trimiterea sa către Libia ar putea implica riscuri de tratament contrare articolelor 2 și 3 din convenție, astfel cum au fost formulate: art. 2 mai puțin în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal, în cazul în care infracțiunea este pedepsită cu această pedeapsă prin lege (...) mai puțin art. 3 nu poate fi supusă torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Curtea face trimitere la principiile fundamentale care decurg din jurisprudența sa în acest domeniu (a se vedea, printre multe altele, M.S.S. c. Belgia și Grecia [GC], n 30696/09, § 365, CEDO 2011 și Saadi c. Italia [GC], n 37201/06, § 124-133, CEDO 2008). Aceasta reamintește că statul contractant își asumă o responsabilitate în temeiul art. 2 și 3 pentru că a expus pe cineva unui risc de abuz sau de încălcare a dreptului la viață. Cu toate acestea, controlând existența acestui risc, trebuie să se facă referire în primul rând la circumstanțele pe care statul în cauză le-a avut sau trebuia să le cunoască în momentul în care a fost ținut la distanță, deși acest lucru nu împiedică Curtea să țină seama de informațiile ulterioare, care pot fi utilizate pentru a confirma sau infirma modul în care partea contractantă în cauză a judecat temeinicia temerilor unui reclamant (a se vedea, În plus, în cazul în care sursele de care dispune Curtea descriu o situație generală, afirmațiile specifice ale reclamantului trebuie să fie confirmate de alte elemente de probă (Saadi, citată anterior, §§ 130-131). În speță, Curtea constată că, în cadrul cererii sale de măsuri provizorii în fața acesteia, recurentul a solicitat suspendarea trimiterii sale către Algeria, în timp ce, în cererea sa, se referă numai la expulzarea sa către Libia. Curtea constată în această privință că revolta împotriva regimului Muammar Qadhafi s-a încheiat la 23 octombrie 2011, data la care eliberarea sa a fost încheiată. A fost declarată oficial (F.A.K. c. Țările de Jos, (dec.) nr. 30112/09, § 43, 23 octombrie 2012). 19. În ceea ce privește riscul invocat de reclamant de a fi supus unor tratamente inumane sau degradante sau unei încălcări a dreptului său la viață în caz de trimitere, Curtea consideră că, pe lângă chestiunea credibilității relatării sale și a afirmațiilor sale privind cetățenia sa, a trecut o anumită perioadă de timp de la evenimentele la originea plecării reclamantului din Libia și la momentul în care acesta a fost retrimis de pe teritoriul spaniol. Cu toate acestea, reclamantul nu a menționat în niciun fel, de la respingerea cererii sale de măsuri provizorii în fața Curții, că ar fi putut demonstra că a atras atenția negativă a autorităților libiene. În special, niciun element din dosar nu sugerează că autoritățile libiene ar fi emis un aviz de cercetare sau un mandat de arestare împotriva sa. În cele din urmă, Curtea constată că reclamantul nu a reușit să prezinte elemente de probă care să confirme afirmațiile sale. 20. Aceste considerații determină Curtea să ajungă la concluzia că lipsa unor motive serioase și dovedite de a crede că reclamantul ar fi expus unui risc real de maltratare în caz de trimitere la Libia. În ceea ce privește o eventuală trimitere la Algeria, reclamantul nu și-a justificat în niciun fel cauza. 21. Prin urmare, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție, cererea se referă la obiecțiile care decurg din articolele 2 și 3 din Convenție, aceaceasta este în mod evident greșit întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (4) din Convenție. 22. Primul dintre aceste dispoziții este formulat după cum urmează Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate, are dreptul la o acțiune efectivă în fața unei instanțe naționale (...). 23. Curtea reamintește că art. 13 din Convenție nu se aplică decât în prezența declarațiilor de încălcare a Convenției care constituie obiecții care pot fi apărate în sensul jurisprudenței sale (în special Rotaru c. România [GC], nr. 28341/95, § 67, CEDO 2000-V. Acest lucru nu este valabil pentru obiecțiunile formulate în temeiul articolelor 2 și 3 din convenție, elementele care nu permit să se considere că statul pârât și-a încălcat obligațiile în temeiul acestor dispoziții (F.A.K. (dec.), citată anterior, § 91 24. Prin urmare, acest aspect trebuie, de asemenea, respins ca fiind în mod vădit nefondat, în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, cu majoritate, declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevall modulier Președinte
Requête n
o
67447/11
contre l’Espagne
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 1
er
octobre 2013 en une Chambre composée de
:
Josep Casadevall,
président,
Alvina Gyulumyan,
Corneliu Bîrsan,
Ján Šikuta,
Luis López Guerra,
Kristina Pardalos,
Johannes Silvis,
juges,
et de Santiago Quesada,
greffier de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 28 octobre 2011,
Vu la décision adoptée d’office de non-divulgation de l’identité du requérant (article 47 § 3 du règlement) et de confidentialité du dossier (article 33 du règlement),
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. H.E.F., prétend être de nationalité libyenne. Il a été représenté devant la Cour par M
e
A.
García Cores, avocat à Madrid.
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
A.
Quant aux faits survenus en Libye
3.
Le requérant, âgé de 21 ans au moment de la présentation de la requête, vivait à Tripoli avec ses parents. Il quitta la Libye de peur d’être obligé de combattre dans l’armée de Mouammar Kadhafi ou du côté des rebelles. Tant les premiers que les seconds se seraient présentés chez lui et lui auraient fait comprendre par la force, qu’il devait prendre les armes. Le requérant décida de partir en Algérie, moyennant paiement de 1
000 euros qu’il versa à un passeur.
4.
Après quelques temps passé en Algérie, où il put survivre avec l’aide de quelques libyens qui y résidaient, le requérant, fin septembre 2011, fit la connaissance d’algériens qui lui proposèrent de se rendre en Espagne, avec un faux passeport, ce qu’il fit, moyennant paiement de 1
200 euros. Suivant les conseils de ces derniers, il détruisit son faux passeport avant de descendre de l’avion qui le conduisait à Madrid.
B.
Quant aux faits survenus en Espagne
5.
Le requérant arriva à Madrid et le 21 octobre 2011 il présenta une demande de protection internationale à l’aéroport de Madrid-Barajas.
6.
Le 21 octobre 2011, le HCR se prononça favorablement sur la demande de protection internationale du requérant, sur la base de la nationalité alléguée, qu’il estimait crédible, ainsi que de la recommandation de protection temporaire des personnes de nationalité libyenne ayant fui la Lybie, jusqu’à ce que la situation soit plus claire, émise par le HCR le 29
mars 2011.
7.
Le 24 octobre 2011, le ministère de l’Intérieur rejeta la demande.
8.
Le 27 octobre 2011, le HCR se prononça de nouveau en faveur de la demande de protection internationale du requérant.
9.
Le 28 octobre 2011, le ministère de l’Intérieur rejeta la demande de réexamen présentée par le requérant le 26 octobre 2011.
10.
Le 31 octobre 2011 le requérant forma un recours contentieux-administratif de protection internationale devant l’
Audiencia Nacional
, et sollicita en même temps devant cette juridiction une mesure provisoire de suspension de son éloignement vers l’Algérie et d’entrée en Espagne tant que la décision sur le fond de sa demande ne serait pas prise.
11.
La demande de mesure provisoire fut rejetée le 31 octobre 2011 par l’
Audiencia Nacional
, qui considéra que les allégations du requérant visaient de prétendus risques conditionnels, hypothétiques ou éventuels que ce dernier pourrait encourir, soit à cause de groupes gouvernementaux, soit à cause de groupes de rebelles. Les allégations du requérant ne s’appuyaient sur aucun élément de preuve, si ce n’est sa propre description générique des faits. Le tribunal nota également que le requérant n’avait formulé sa demande de protection internationale qu’après s’être vu refuser l’entrée sur le territoire espagnol. En dernier lieu, l’
Audiencia Nacional
rappela l’existence de doutes sur sa nationalité.
12.
À la suite du rejet de la mesure provisoire sollicitée, le 31 octobre 2011, le requérant présenta devant la Cour une demande de suspension de la mesure d’éloignement du territoire espagnol en application de l’article 39 du règlement de la Cour. Le 2 novembre 2011, le président de la section décida de ne pas indiquer au gouvernement espagnol la mesure provisoire sollicitée.
13.
Le 16 novembre 2011, le requérant confirma le maintien de sa requête devant la Cour.
14.
Invoquant les articles 2 et 3 de la Convention, le requérant se plaint que son renvoi en Libye l’exposerait à des risques de mauvais traitements ou d’une atteinte à son droit à la vie.
15.
Invoquant l’article 13 combiné avec les articles 2 et 3 de la Convention, le requérant allègue ne pas avoir disposé d’un recours effectif en raison des délais très courts pour le dépôt des demandes et des recours devant les juridictions internes, de l’impossibilité d’accès du représentant du requérant aux dépendances de l’aéroport où il se trouvait, de l’absence de recours contre le rejet, sans examen de son bien-fondé, de la demande de mesure provisoire par l’
Audiencia nacional
.
16.
Le requérant se plaint que son renvoi vers la Libye l’exposerait à des risques de traitements contraires aux articles 2 et 3 de la Convention, ainsi libellés :
Article 2
« 1. Le droit de toute personne à la vie est protégé par la loi. La mort ne peut être infligée à quiconque intentionnellement, sauf en exécution d’une sentence capitale prononcée par un tribunal au cas où le délit est puni de cette peine par la loi (...) »
Article 3
« Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants. »
17.
La Cour renvoie aux principes fondamentaux qui se dégagent de sa jurisprudence en la matière (voir, parmi de nombreux autres,
M.S.S. c.
Belgique et Grèce
[GC], n
o
30696/09, § 365, CEDH 2011et
Saadi c. Italie
[GC], n
o
37201/06, §§ 124-133, CEDH 2008). Elle rappelle que l’Etat contractant assume une responsabilité au titre des articles 2 et 3 pour avoir exposé quelqu’un au risque de mauvais traitements ou à une atteinte au droit à la vie. Mais en contrôlant l’existence de ce risque, il faut se référer par priorité aux circonstances dont l’Etat en cause avait ou devait avoir connaissance au moment de l’éloignement, bien que cela n’empêche pas la Cour de tenir compte de renseignements ultérieurs, qui peuvent servir à confirmer ou infirmer la manière dont la Partie contractante concernée a jugé du bien-fondé des craintes d’un requérant (voir,
mutatis mutandis
, l’arrêt
Vilvarajah et autres c. Royaume-Uni
, 30 octobre 1991, § 107, série A n
o
215). En outre, lorsque les sources dont la Cour dispose décrivent une situation générale, les allégations spécifiques du requérant doivent être corroborées par d’autres éléments de preuve (
Saadi
, précité, §§ 130-131).
18.
En l’espèce, la Cour note que dans le cadre de sa demande de mesures provisoires devant elle, le requérant sollicita la suspension de son renvoi vers l’Algérie, alors que dans sa requête il ne se réfère qu’à son éloignement vers la Libye. La Cour observe à cet égard que la révolte contre le régime de Mouammar Kadhafi s’est terminée le 23 octobre 2011, date à laquelle la «
libération
» de la Libye a été proclamée officiellement (
F.A.K. c.
Pays Bas
, (déc.) n
o
30112/09, § 43, 23 octobre 2012).
19.
Quant au risque allégué par le requérant d’être soumis à des traitements inhumains ou dégradants ou à une atteinte à son droit à la vie en cas de renvoi, la Cour estime qu’outre la question de la crédibilité de son récit et de ses allégations sur sa nationalité, un certain laps de temps s’est écoulé depuis les événements à l’origine du départ du requérant de Libye et le moment auquel il a fait l’objet du renvoi du territoire espagnol. Or, le requérant n’a aucunement fait état, depuis le rejet de sa demande de mesures provisoires devant la Cour, d’éléments de nature à démontrer qu’il aurait suscité l’attention négative des autorités libyennes. En particulier, aucun élément du dossier ne laisse présumer que les autorités libyennes auraient émis un avis de recherche ou un mandat d’arrêt à son encontre. Enfin, la Cour note que le requérant a failli à produire des éléments de preuve de nature à corroborer ses allégations.
20.
Ces considérations amènent la Cour à conclure à l’absence de motifs sérieux et avérés de croire que le requérant serait exposé à un risque réel de mauvais traitements en cas de renvoi vers la Libye. Concernant un éventuel renvoi vers l’Algérie, le requérant n’a aucunement étayé son grief.
21.
Partant, en ce qu’elle se rapporte aux griefs tirés des articles 2 et 3 de la Convention, la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4 de la Convention.
22.
Le requérant estime ne pas avoir bénéficié d’un recours effectif. Il invoque l’article 13 combiné avec les articles 2 et 3 de la Convention. La première de ces dispositions est libellée comme suit
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale (...).
»
23.
La Cour rappelle que l’article 13 de la Convention ne s’applique qu’en présence d’allégations de violations de la Convention constituant des griefs défendables au sens de sa jurisprudence (notamment
Rotaru c.
Roumanie
[GC], no 28341/95, § 67, CEDH 2000-V). Tel n’est pas le cas des griefs tirés des articles 2 et 3 de la Convention, les éléments figurant au dossier ne permettant pas de considérer que l’Etat défendeur a failli à ses obligations au regard de ces dispositions (
(déc.), précitée, § 91).
24.
Il s’ensuit que ce grief doit également être rejeté comme étant manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à la majorité,
Déclare
la requête irrecevable.
Santiago Quesada
Josep Casadevall
Greffier
Président