SERCE v. ROMANIA
SERCE v. ROMANIA (CtEDO, 2013)
Cererea nr. 35049/08 Ali SERCE împotriva României depusă la 15 iulie 2008 DECLARAREA FACTELOR Reclamantul, dl Ali Serce, este un național turc, care s-a născut în 1966 și este în prezent reținut în închisoarea Giurgiu. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum a prezentat reclamantul, pot fi rezumate după cum urmează. Soția lui locuiește în Turcia împreună cu copiii lor. La 28 iunie 2005, reclamantul a fost condamnat de Curtea Județeanului București la 18 ani de închisoare pentru crimă agravată. Timpul petrecut de către reclamant la detenție în închisoare începând cu 3 februarie 2004 a fost dedus din sentința finală. Curtea județului București a decis, de asemenea, expulziarea reclamantului în Turcia la sfârșitul termenului său de închisoare. La 28 martie 2007, Curtea județului Ankara a recunoscut în mod oficial hotărârea instanței române și a hotărât că restul condamnării reclamantului ar trebui executat în Turcia. Condițiile de detenție a reclamantului Pentru o perioadă de timp neespecificată la începutul condamnării, reclamantul a fost reținut în închisoarea Rahova. La 20 martie 2008, reclamantul a fost văzut de un medic la spitalul penitenciar Colibași și a fost diagnosticat cu diabet zaharat nou descoperit, polineuropatie diabetică foarte sensibilă, dislipidemia, tracheo-bronchită și tulburări de somn. Pentru diabetul său, el a fost recomandat tratament de medicamente, o dieta specială cu cinci mase pe zi, precum și verificări periodice de zahăr în sânge și o nouă evaluare medic în trei luni. În scrisorile sale adresate Curții reclamantul se plânge în mod constant că condițiile de detenție sunt inumane și nu sunt potrivite pentru starea de sănătate. El afirmă că calitatea alimentelor este foarte săracă, că el primește rar carne și că el nu primește mase adaptate diabetului sau tratamentului, așa cum prescrie medicul. El se plânge de asemenea că nu poate dormi noaptea și că sunt bug-uri în pat. Reclamantul susține că, deoarece el nu vorbește sau nu înțelege românul, el nu este inclus în niciun program educațional și nu este permis să efectueze nici un lucru, astfel încât să nu fie în măsură să integreze, să fie re-educat sau să obțină orice deducere a timpului din sentința sa de închisoare. Solicitațiile reclamantului de transfer în Turcia 10. Pe parcursul executării condamnării sale, reclamantul a încercat să își transfere închisoarea în Turcia pentru a fi mai aproape de familie. Potrivit lui, familia lui locuiește într-un sat turc în condiții umile și nu au mijloace de călătorie în România. 11. Dinaintea instanțelor competente din România, reclamantul a susținut că un astfel de transfer ar fi în conformitate cu convenția semnată între România și Turcia și i-ar permite să-și vadă copiii și să primească vizitele familiei sale care să-i furnizeze alimente și tratamente adecvate pentru diabetul său. 12. Într-o hotărâre din 4 aprilie 2008, Curtea de Apel a respins cererea de transfer a reclamantului, raționând că Turcia are dispoziții juridice mai severe privind eliberarea condițională care pot duce la eliberarea reclamantului într-o perioadă mai scurtă, neatingând astfel scopul punitiv și educațional al sentinței 13. La 15 decembrie 2011, Curtea de Apel a respins din nou o cerere similară depusă de reclamant. Curtea a susținut că, deși reclamantul suferă de diabet și dispozițiile relevante din legislația internă se referă la refuzul de transfer ca opțiune și nu ca obligație, acest refuz este necesar în circumstanțele cazului reclamantului. Legea internă relevantă 14. Convenția dintre România și Turcia privind transferul persoanelor condamnate a fost ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. 99/1992. Cele două state se angajează la transferul reciproc al persoanelor condamnate. Legea prevede următoarele situații atunci când transferul poate fi refuzat: art. 6 „Transferirea persoanei condamnate este respinsă: dacă una dintre cele două state consideră că transferul poate încălca suveranitatea, securitatea, ordinea publică, principiile fundamentale ale statului de drept sau altor interese fundamentale; dacă autoritățile competente din statul de execuție au emis o hotărâre finală împotriva aceleiași persoane condamnate, pentru aceleași acte; c) dacă hotărârea împotriva persoanei condamnate nu poate fi executată în statul de execuție datorită rețetei sau a oricărei alte cauze care, în conformitate cu legislația statului respectiv, împiedică executarea condamnării; d) dacă condamnarea a fost eliberată pentru o infracțiune strict militară.” 15. Dispozițiile relevante din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală în vigoare în momentul respectiv sunt următoarele: art. 140 – Refuzul facultativ al transferului „Solicitarea de transfer al persoanei condamnate poate fi refuzată, în principal din următoarele motive: (...) c) există motive suficiente pentru a crede că, o dată transferată, persoana condamnată poate fi eliberată imediat sau pe termen prea scurt în comparație cu restul condamnării pentru a fi îndeplinite în conformitate cu legislația românească; (...)” Legea internațională relevantă Standardul ONU Normele minime pentru tratarea prizonierilor 16. Standardul normativ al ONU pentru tratarea prizonierilor 1955 prevede la art. 37: „Prisonerii sunt autorizați sub supravegherea necesară pentru a comunica cu familia lor și prietenii de reputație la intervale regulate, atât prin corespondență, cât și prin primirea vizitelor.” Documente Convenția Consiliului Europei privind transferul persoanelor condamnate 1983 17. Convenția privind transferul persoanelor condamnate, care este direct aplicabilă în România, prevede un mecanism oficial prin care deținuții pot fi transferați din România către alte state contractante. 18. Raportul explicativ la Convenția menționează la punctul 8 că scopul Convenției este: „să faciliteze transferul prizonierilor străini în țările lor de origine.” Punctul 9 din Raportul explicativ menționează: „În facilitarea transferului deținuților străini, convenția ia în considerare tendințele moderne ale criminalității și politicii penale. În Europa, mijloacele de transport și comunicare îmbunătățite au condus la o mai mare mobilitate a persoanelor și, în consecință, la o mai mare internaționalizare a criminalității. Întrucât politica penală a ajuns să pună mai mult accent pe reabilitarea socială a infractorilor, ar putea fi de o importanță primordială ca sancțiunile impuse infractorului să fie aplicate în țara sa de origine, mai degrabă decât în statul în care a fost comisă infracțiunile și judecata renduă. Această politică este, de asemenea, înracinată în considerații umanitare: dificultățile în comunicare din cauza barierelor lingvistice, alienarea culturii și obiceiurilor locale, și absența contactelor cu rudele pot avea efecte negative asupra prizonierului străin. Prin urmare, repatrierea persoanelor condamnate poate fi în interesul cel mai bun al prizonierilor, precum și al guvernelor în cauză.” 19. Preambul Convenției menționează, printre altele, că: „Considerând că o astfel de acțiune ar trebui să continue sfârșitul justiției și reabilitarea socială a persoanelor condamnate; Având în vedere faptul că aceste obiective impun ca străinii care sunt privați de libertate să își dea posibilitatea să își îndeplinească condamnările în societatea lor; și având în vedere că acest obiectiv poate fi cel mai bine realizat prin transferul lor în țările lor...” art. 2 din Convenție prevede: Părțile se angajează să se ofere reciproc cea mai largă măsură de cooperare în ceea ce privește transferul de persoane condamnate în conformitate cu dispozițiile prezentei convenții. (2) O persoană condamnată pe teritoriul unei părți poate fi transferată pe teritoriul unei alte părți, în conformitate cu dispozițiile prezentei Convenții, pentru a îndeplini condamnarea impusă. În acest scop, poate exprima interesul său față de statul condamnării sau statului administrator în cazul transferului în temeiul prezentei Convenții.” art. 3 stabilește diferite condiții care trebuie îndeplinite pentru transferul unei persoane. Precizează că o persoană condamnată poate fi transferată numai dacă este un cetățean al statului de primire. De asemenea, prevede că statul de condamnare și statul de primire trebuie să consimtă transferul. În conformitate cu art. 4 orice persoană condamnată la care se poate aplica prezenta convenție este informată de statul de condamnare cu privire la substanța prezentei convenții și dacă persoana condamnată a exprimat interesul statului de condamnare în cazul transferului în temeiul prezentei convenții, statul respectiv informează astfel statul destinatar propus, cât mai curând posibil, după ce hotărârea devine finală. Regulile de închisoare europene 20. Regulile de închisoare europene (Rec (2006) 2) adoptate de Comitetul de Miniștri la 11 ianuarie 2006, menționează: „17.1 Prizonierii vor fi alocați, cât mai mult posibil, la închisoarea apropiată de casele sau locurile de reabilitare socială. ... 24.1 Prizonierii sunt autorizați să comunice cât mai des posibil prin scrisoare, telefon sau alte forme de comunicare cu familiile lor, alte persoane și reprezentanți ai organizațiilor exterioare și să primească vizite de la aceste persoane. 24.4 Dispozițiile de vizitare trebuie să permită deținuților să mențină și să dezvolte relațiile familiale cât mai normal posibil. 24.5 Autoritățile penitenciare ajută deținuții să mențină un contact adecvat cu lumea exterioară și să le ofere asistența socială adecvată pentru a face acest lucru.” Comitetul European pentru Prevenirea Torturii și a Tratamentelor sau Păzirii Inumane și Degradante (CPT) 21. În 2ul raport general (CPT/Inf (92)3), CPT a declarat: „51. De asemenea, este foarte important ca prizonierii să își mențină un contact rezonabil bun cu lumea exterioară. Mai presus de toate, un prizonier trebuie acordat mijloacele de a-și proteja relațiile cu familia și prietenii apropiati. Principiul de orientare ar trebui să fie promovarea contactului cu lumea exterioară; orice limitare a acestui contact ar trebui să se bazeze exclusiv pe preocupări de securitate a unei naturi apreciabile sau a unor considerații de resurse.” 22. CPT a subliniat semnificația specială a menținerii vizitelor familiale pentru prizonierii care sunt reținuți departe de familiile lor și a declarat: „CPT dorește să sublinieze în acest context necesitatea unei anumite flexibilități în ceea ce privește aplicarea normelor privind vizitele și contactele telefonice față de prizonierii a căror familii trăiesc departe (în acest context, efectuarea unor vizite periodice impracticabile). De exemplu, aceste prizonieri ar putea fi autorizate să acumuleze timp de vizită și/sau să fie oferite posibilități îmbunătățite pentru contactele telefonice cu familiile lor. ... Desigur, CPT este de asemenea atent la problemele specifice care ar putea fi întâlnite de anumite categorii specifice de prizonieri, de exemplu: femei, tineri și străini.” Recomandarea Consiliului Europei (Rec (2003 23) a Comitetului de Miniștri către statele membre cu privire la gestionarea de către administrațiile de închisoare a condamnării pe viață și la alte prizonieri pe termen lung 23. Recomandarea Consiliului Europei privind gestionarea de către administrațiile de închisoare a condamnărilor pe viață și a altor deținuți pe termen lung afirmă la alineatul 22: „Ar trebui să se facă eforturi speciale pentru a preveni defalcarea legăturilor familiale. În acest scop: deținuții ar trebui alocați, în cea mai mare măsură posibil, la închisoarele situate în apropiere de familiile lor sau rudele apropiate; scrisori, apeluri telefonice și vizite ar trebui să fie permise cu o frecvență maximă posibilă și cu confidențialitate. Dacă această dispoziție pune în pericol siguranța sau securitatea sau, dacă este justificată de evaluarea riscurilor, aceste contacte pot fi însoțite de măsuri de securitate rezonabile, cum ar fi monitorizarea corespondenței și a căutărilor înainte și după vizite.” COMPLAINTE 24. Reclamantul se plânge în substanță de condițiile inumane de detenție și lipsa de mase adecvate pentru starea medicală în închisoare. El susține, de asemenea, că, pentru că nu vorbește sau nu înțelege românul, nu este autorizat să participe la activități educaționale sau să lucreze. 25. De asemenea, reclamantul se plânge în substanță de încălcarea dreptului său la viața privată și de familie, deoarece nu poate menține legătura cu familia sa și cu patru copii din cauza refuzului autorităților române să permită transferul său să servească restul condamnării sale într-o închisoare turcă. El afirmă că familia lui este prea sărac pentru a călători în România și, de când încarcerarea sa în 2004 nu putea să vadă sau să vorbească cu copiii săi. Se plânge că suferința sa în acest sens este agravată de condițiile inumane de detenție pe care le îndura, de starea sa de sănătate și de izolare din cauza nevoia sa de a vorbi sau de a înțelege limba română. Reclamantul a fost supus unui tratament inuman sau degradant, în încălcarea articolului 3 din Convenție, din cauza condițiilor de detenție în închisoarea Rahova și Giurgiu? Guvernul este invitat să prezinte informații cu privire la condițiile de detenție a reclamantului în închisoarea Rahova și Giurgiu, în special în ceea ce privește presupusa prezență de bug-uri în paturi, presupusa lipsă de alimente adecvate pentru diabetul reclamantului, precum și posibilitatea de a participa la activități educative și de a lucra pentru o persoană care nu vorbește limba română, cum ar fi reclamantul. Refuzul autorităților române să autorizeze transferul reclamantului în Turcia pentru a-și îndeplini condamnarea într-o închisoare turcă este o încălcare a drepturilor reclamantului în temeiul articolului 8 din Convenție? În special, refuzul este necesar în temeiul articolului 8 § 2? Guvernul este invitat în continuare să prezinte informații cu privire la cât de mult contact cu familia sa (a) este permis reclamantul; și (b) are în practică, prin intermediul vizitelor personale, a comunicării telefonice și a altor corespondențe?