SOCIÉTÉ ÉDITRICE DE MÉDIAPART c. FRANCE

Publicat la 26 august 2024 SECȚIUNEA CINCICE Cererea nr. 38062/22 SOCIETATEA EDITRICE MEDIAPART împotriva Franței, introdusă la 27 iulie 2022, comunicată la 11 iulie 2024 DE LA L Acestea se referă, pe de o parte, la articolele 6, 7 și 14 din Convenție, refuzul instanțelor naționale de a accepta cererea societății reclamante de a aplica o rată redusă a taxei pe valoarea adăugată (TVA) și, pe de altă parte, la unghiul art. 10, încălcarea unei încălcări a libertății sale de exprimare.

Societatea reclamantă, societate de ediție a unui jurnal de informare digitală și care beneficiază de un certificat de înscriere pe lângă comisia paritară pentru publicații și agenții de presă, a făcut obiectul unor verificări de contabilitate în cadrul cărora s-au solicitat rechemări de TVA, însoțite de creșteri, în cursul perioadei 1 În ianuarie 2010-30 septembrie 2013 și în perioada cuprinsă între 1 octombrie 2013 și 31 martie 2014, administrația fiscală a pus sub semnul întrebării aplicarea cotei reduse de TVA pe care societatea reclamantă a aplicat-o în raporturile sale care permit accesul la site-ul internet al acesteia, considerând că art. 98 din directivă 2006/112/CE din 28 noiembrie 2006 de stabilire a unei cote reduse de TVA pentru furnizarea de ziare și periodice, inclusiv abonamente la publicațiile online, a aplicat penalități pentru sumele respective de 198 578 EUR (EUR) și 1 707 059 EUR.

Prin hotărârea din 22 mai 2018, Tribunalul Administrativ din Paris a pronunțat descărcarea de gestiune a penalităților impuse în valoare de 40 % din redresarea fiscală efectuată de către administrația fiscală în temeiul articolului 1729 litera (a) din Codul general al impozitelor (CGI). Prin hotărârea din 12 noiembrie 2020, Curtea Administrativă din Paris (CAA) a acordat societății reclamante penalitățile impuse și a respins cererea de anulare a hotărârii pronunțate cu titlu incident de societatea reclamantă. CAA a considerat că articolele din Codul general al impozitelor a căror aplicare a fost contestată de recurentă asigurau transpunerea în dreptul intern a dispozițiilor necondiționate și precise din Directiva 2006/112/CE, prin care se prevedea că rata redusă a TVA-ului nu era aplicabilă decât ziarelor și periodicelor tipărite, cu excepția publicațiilor online.

Comisia a considerat, de asemenea, că diferența de tratament contestată de societate era justificată de faptul că măsura în cauză trebuia privită ca făcând posibilă realizarea obiectivului legiuitorului Uniunii Europene (UE) de a stabili cu certitudine rata TVA aplicabilă serviciilor prestate pe cale electronică, precum și de a facilita gestionarea acestei taxe de către persoanele impozabile și administrațiile fiscale naționale. În cadrul recursului său, societatea reclamantă a ridicat motive întemeiate de atingere a principiului egalității de tratament prevăzut la art. 20 din Carta drepturilor fundamentale a UE (egalitate în drept) și a pluralismului mijloacelor de informare în masă consacrat la art. 11 din aceeași cartă (libertate de exprimare și de informare).

La 30 martie 2022, Consiliul de Stat a declarat recursul societății reclamante neadmise. Invocând art. 6 din convenție, societatea reclamantă susține că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil de instanțele franceze, deoarece guvernul și Parlamentul erau deja stabilite la această dată ca obiectiv armonizarea cotei de TVA la diferitele tipuri de întreprinderi de presă. În conformitate cu art. 7 din convenție, societatea reclamantă se plânge că nu poate fi văzută aplicând o lege, pe care o consideră drept o infracțiune, mai blândă de către judecători, care au refuzat să îi aplice cota redusă de TVA, având în vedere publicarea Directivei 2018/1713 din 6 noiembrie 2018 de modificare a Directivei din 28 noiembrie 2006 și care supune la aceeași rată publicațiile presei, indiferent de suportul lor pe suport de hârtie sau electronic.

Invocând art. 10, societatea reclamantă susține că redresarea fiscală și penalitățile aferente au constituit o presiune asupra unei întreprinderi de presă independente și, prin urmare, i-au afectat libertatea de exprimare. Pe lângă art. 14, Comisia susține că refuzul instanțelor de a aplica cota redusă de TVA a constituit o încălcare a principiului egalității de tratament și a pluralismului mijloacelor de informare în masă.

În ceea ce privește penalitățile de întârziere aplicate în temeiul articolului 1729 litera (a) din CGI, instanțele interne au luat în considerare, în ceea ce privește sancțiunile de întârziere aplicate în temeiul articolului 1729 din CGI, dreptul la o acuzație în materie penală, cu privire la societatea reclamantă în sensul articolului 6 și, prin urmare, dispozițiile articolului 6 se aplică procedurilor în litigiu în cadrul componentei sale penale (Ingel și altele) c. Țările de Jos, 8 iunie 1976, §§ 82-83, seria A nr. 22, Ferrazzini c. Italia [GC], n 44775/98, § 29, CEDH 2001 VII Jussila c. Finlanda [GC], n 73053/01, § 37-38, CEDH 2006 XIV, și A și B c. Norvegia [GC], n 24130/11 și 29758/11, § 136-139 și 148, 15 noiembrie 2016). În acest caz, zz/ll/aaaa, art. 6 din convenție a fost invocat în esență în fața instanțelor naționale.

În acest sens, a fost auzită în mod echitabil cauza societății reclamante, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, având în vedere reforma în curs privind unificarea cotelor de TVA pentru toate publicațiile presei, indiferent de suportul, hârtia sau electronica acestora? În cazul în care un stat membru consideră că o măsură de ajutor de stat constituie ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din tratat, aceasta trebuie să fie considerată ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (3) litera (c) din tratat. În acest sens, a fost aplicată o astfel de aplicare cu încălcarea articolului 7? În special, era previzibilă, având în vedere reforma în curs? A constituit sancțiunea aplicată societății reclamante în cadrul procedurii fiscale o interferență în dreptul său la libertatea de exprimare, astfel cum este garantată prin art. 10 din Convenție?

În acest sens, a încălcat această interferență dreptul societății reclamante protejate prin art. 10 din Convenție? În special, a urmărit ea un scop legitim și a fost necesară, în sensul art. 2, într-o societate democratică? A fost societatea reclamantă victimă, în exercitarea drepturilor garantate prin Convenție, a unei discriminări contrare în special art. 14 din Convenția combinată cu art. 10 din Convenție?

Publié le 26 août 2024

CINQUIÈME SECTION

Requête n o 38062/22

SOCIÉTÉ ÉDITRICE DE MEDIAPART

contre la France introduite le 27 juillet 2022 communiquée le 11 juillet 2024

OBJET DE L’AFFAIRE

La requête concerne, d’une part et sous l’angle des articles 6, 7 et 14 de la Convention, le refus des juridictions nationales de faire droit à la demande de la société requérante d’application d’un taux de taxe sur la valeur ajoutée (TVA) réduit et, d’autre part et sous l’angle de l’article 10, la violation alléguée d’une atteinte portée à sa liberté d’expression.

La société requérante, société d’édition d’un journal d’information numérique et bénéficiant d’un certificat d’inscription auprès de la commission paritaire des publications et agences de presse, fit l’objet de vérifications de comptabilité à l’issue desquelles des rappels de TVA, assortis de majorations, lui furent réclamés au titre de la période du 1 er janvier 2010 au 30 septembre 2013 et de la période du 1 er octobre 2013 au 31 mars 2014. L’administration fiscale remit en cause l’application du taux réduit de TVA que la société requérante avait appliqué à ses abonnements permettant l’accès à son site d’information en ligne, considérant que l’article 98 de la directive 2006/112/CE du 28 novembre 2006, prévoyant un taux réduit de TVA pour la fourniture de journaux et périodiques, s’appliquait également aux abonnements pour les publications en ligne.

Elle lui infligea des pénalités pour des montants respectifs de 198 578 euros (EUR) et de 1 707 059 EUR. Par un jugement du 22 mai 2018, le tribunal administratif de Paris prononça la décharge des pénalités infligées à hauteur de 40 % du redressement fiscal opéré par l’administration fiscale sur le fondement de l’alinéa a) de l’article 1729 du code général des impôts (CGI). Par un arrêt du 12 novembre 2020, la cour administrative d’appel (CAA) de Paris remit à la charge de la société requérante les pénalités infligées et rejeta la demande d’annulation du jugement formé à titre incident par la société requérante.

La CAA considéra que les articles du code général des impôts dont l’application était contestée par la requérante assuraient la transposition en droit interne des dispositions inconditionnelles et précises de la directive 2006/112/CE prévoyant que le taux réduit de TVA n’était applicable qu’à des journaux et périodiques imprimés, à l’exclusion des publications en ligne. Elle considéra également que la différence de traitement contestée par la société était justifiée par le fait que la mesure en cause devait être regardée comme permettant de réaliser l’objectif du législateur de l’Union européenne (UE) visant à établir avec certitude le taux de TVA applicable aux services fournis par voie électronique ainsi qu’à faciliter la gestion de cette taxe par les assujettis et les administrations fiscales nationales.

Dans le cadre de son pourvoi, la société requérante souleva des moyens tirés d’une atteinte au principe d’égalité de traitement prévu par l’article 20 de la Charte des droits fondamentaux de l’UE (égalité en droit) et au pluralisme des médias consacré par l’article 11 de cette même Charte (liberté d’expression et d’information). Le 30 mars 2022, le Conseil d’État déclara le pourvoi de la société requérante non admis. Invoquant l’article 6 de la Convention, la société requérante soutient que sa cause n’a pas été entendue équitablement par les juridictions françaises, dès lors que le Gouvernement et le Parlement s’étaient déjà fixés à cette date comme objectif une harmonisation du taux de TVA aux différents types d’entreprises de presse.

Sous l’angle de l’article 7 de la Convention, la société requérante se plaint de ne pas s’être vue appliquer une loi, qu’elle qualifie de pénale, plus douce par les juges, ceux-ci ayant refusé de lui appliquer le taux de TVA réduit compte tenu de la publication de la directive 2018/1713 du 6 novembre 2018 modifiant la directive du 28 novembre 2006 et soumettant au même taux les publications de la presse, quel que soit leur support papier ou électronique. Invoquant l’article 10, la société requérante soutient que le redressement fiscal et les pénalités afférentes ont constitué une pression sur une entreprise de presse indépendante et ont ainsi porté atteinte à sa liberté d’expression. Sous l’angle de l’article 14, elle soutient que le refus des juridictions de lui appliquer le taux réduit de TVA a constitué une atteinte au principe d’égalité de traitement et au pluralisme des médias.

QUESTIONS AUX PARTIES

1. Compte tenu des « critères Engel », les juridictions internes ont-elles statué, s’agissant des pénalités de retard appliquées en vertu de l’alinéa a) de l’article 1729 du CGI, sur le bien-fondé d’une « accusation en matière pénale » dirigée contre la société requérante au sens de l’article 6 et, par conséquent, les dispositions de l’article 6 sont-elles applicables aux procédure litigieuses sous son volet pénal ( Engel et autres c. Pays-Bas, 8 juin 1976, §§ 82-83, série A no 22, Ferrazzini c. Italie [GC], n o 44759/98, § 29, CEDH 2001 VII , Jussila c. Finlande [GC], n o 73053/01, §§ 37-38, CEDH 2006 XIV, et A et B c. Norvège [GC], n os 24130/11 et 29758/11, §§ 136-139 et 148, 15 novembre 2016). Dans l’affirmative, le grief tiré de l’article 6 de la Convention a-t-il été soulevé en substance devant les juridictions nationales ? Dans l’affirmative, la cause de la société requérante, a-t-elle été entendue équitablement, comme l’exige l’article 6 § 1 de la Convention, compte tenu de la réforme en cours sur l’unification des taux de TVA pour toutes les publications de la presse, quel que soit leur support, papier ou électronique ? 2. L’application des pénalités prononcées par l’administration fiscale, validée par les juridictions internes s’analyse-t-elle, dans les circonstances spécifiques de l’espèce,

comme une « peine » au sens de l’article 7 de la Convention ( Welch c. Royaume-Uni , 9 février 1995, §§ 27 ‑ 28, série A n o 307 ‑ A, et G.I.E.M. S.R.L.

et autres c. Italie [GC], n os 1828/06 et 2 autres, §§ 210-219, 28 juin 2018) ? Dans l’affirmative, une telle application lui a-t-elle été infligée en violation de l’article 7 ? En particulier, était-elle prévisible compte tenu de la réforme en cours ? 3. La sanction infligée à la société requérante dans le cadre de la procédure fiscale a-t-elle constitué une ingérence dans son droit à la liberté d’expression tel que garanti par l’article 10 de la Convention ? Dans l’affirmative, cette ingérence a-t-elle porté atteinte au droit de la société requérante protégé par l’article 10 de la Convention ? En particulier, poursuivait-elle un but légitime et était-elle nécessaire, au sens de l’article 10 § 2, dans une société démocratique ? 4. La société requérante a-t-elle été victime, dans l’exercice de ses droits garantis par la Convention, d’une discrimination contraire notamment à l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 10 de la Convention ?